Cui, dintre cei avizaţi, nu le este cunoscută acuzaţia vehementă adusă de generalul Douglas MacArthur administraţiei Harry S. Truman cum că aceasta ,,a pierdut China”, atunci când a triumfat revoluţia populară şi la Beijing a fost proclamată Republica Populară Chineză ? De altfel, generalul nu a ezitat, ,,spre a nu pierde Coreea”, să propună bombardarea Chinei cu arme atomice atunci când, în timpul războiului din Peninsula Coreea, situaţia trupelor ONU, cu precădere americane, devenise critică. Preşedintele american a procedat însă cuminte şi nu a împins lumea într-o conflagraţie modială distrugătoare.

De ce să fi ,, pierdut ” administraţia americană China? Să ne amintim că la Conferinţa de la Yalta , din februarie 1945, F .D. Roosevelt şi I.V.Stalin conveniseră ca după încheierea victorioasă a războiului, China să facă parte din sfera de influenţă a Statelor Unite ale Americii, cu gândul ca S.U.A., beneficiind de sprijinul acesteia, să poată controla Asia, inclusiv Japonia. Se ştie că I.V.Stalin însuşi a recomandat comuniştilor chinezi să se acomodeze cu regimul naţionalist şi să intre în structurile de putere ale preşedindelui Jiang Jieshi, în sub-ordinea acestuia. De altfel, ambasadorul sovietic, spre deosebire de cel american, s-a retras împreună cu trupele naţionaliste până la Guangzhou , făcând demonstraţia rigorii Uniunii Sovietice în respectarea târguielii Stalin-Roosevelt. Totodată, în ultimele momente ale prăbuşirii regimului naţionalist, administraţia americană a oferit comuniştilor chinezi un ajutor de cinci miliarde de dolari spre a menţine viabil aranjamentul de la Yalta. Comuniştii chinezi au hotărât însă ,, să ducă revoluţia până la capăt”, sfidând aranjamentul puterilor occidentale de la Yalta. Rodul triumfului revoluţiei populare nu putea fi altul, decât ceea ce simbolizau cuvintele rostite de Mao Zedong la 1 octombrie 1949: ,,Lucrarea noastră va fi înscrisă în istoria omenirii. Chinezii, care reprezintă o pătrime din populaţia lumii, s-au ridicat din acest moment în picioare.” ,,Naţiunea noastră nu va mai fi o naţiune batjocorită”.  Republica Populară Chineză şi Statele Unite ale Americii au intrat astfel într-o stare de ostilitate, agravată şi de războiul din Coreea,  stare integrată firesc în confruntarea proprie ,,războiului rece”.

Din ultimii ani ai deceniului al şaselea al secolului trecut, conducerea chineză în frunte cu Mao Zedong  s-a angajat într-o amplă operaţiune de ieşire din alianţa cu U.R.S.S., în care China era aliatul junior, subordonat, poziţie care nu figura în obiectivele revoluţiei populare. Operaţiunea, chiar dacă – parafrazând un argument folosit de Mao Zedong – nu deranja iarba care continua să crească, nu tulbura peştii care continuau să înoate, nu speria femeile care continuau să nască, a generat o stare de tensiune primejdioasă între U.R.S.S. şi R.P.C. În anul 1969, sovieticii masaseră deja 21 de divizii la frontiera cu China, efectiv pe care ulterior îl vor spori la 31 de divizii. De-a lungul graniţei se înregistraseră ciocniri violente, dintre care una se transformase într-un mic război foarte periculos, împrejurare în care Moscova sondează poziţia Washington-ului faţă de o eventuală lovitură dată bazelor nucleare chineze. Patru mareşali, coordonaţi de Zhou Enlai, primesc atunci misiunea specială de a examina situaţia internaţională şi de a avansa propuneri corespunzătoare. În două rapoarte, aceştia fundamentează opţiunea pentru deblocarea relaţiilor sino-americane şi recomandă folosirea ,,cărţii” americane în confruntarea cu U.R.S.S. Mao Zedong aprobă cele două rapoarte şi, în 1970, îi spune ziaristului Edgar Snow: ,,Dacă Nixon vrea să vină, eu sunt dispus să discut cu el...de altfel, odată şi odată China şi America tot trebuie să stabilească relaţii”. De-a lungul unui deceniu şi mai bine, China a reuşit să-şi acrediteze imaginea unui stat cu o personalitate distinctă, în măsură să acţioneze independent pe arena internaţională.

Totodată, în anii ’60 ai secolului trecut, se extinsese considerabil aprecierea că ,, problemele mari ale lumii nu pot fi rezolvate fără participarea Republicii Populare Chineze”. În 1967, încă înainte de a accede la putere,  Richard M. Nixon exprimase deja în revista Foreign Affairs, într-un articol adus la cunoştinţa lui Mao Zedong, ideea că: ,,În perspectivă, noi pur şi simplu nu vom reuşi să ţinem China în afara comunităţii internaţionale”. Ceea ce cu vremea avea să fie numită ,,doctrina Nixon” pleda pentru consolidarea punctului strategic pe care îl reprezenta Europa în confruntarea cu U.R.S.S., pentru ieşirea din războiul din Indochina, care uza forţa şi prestigiul S.U.A. şi plasase administraţia americană în dileme grave, ce-i paralizau iniţiativa şi o împiedicau să oprească expansiunea sovietică, ca şi pentru relaţii echilibrate cu Uniunea Sovietică şi China, deopotrivă. Însă în 1969, când la o recepţie la Varşovia ambasadorul american s-a apropiat de însărcinatul chinez cu afaceri a.i. spre a-i transmite avertismentul că sovieticii intenţionează să bombardeze instalaţiile nucleare ale Chinei, diplomatul Beijing-ului a refuzat contactul şi s-a îndepărtat în grabă , pentru a nu fi suspectat de cochetare cu imperialiştii americani.

Tocmai în acele împrejurări, România – în virtutea unei politici inspirate, promovate cu inteligenţă şi candoare – stabileşte relaţii normale cu toate marile puteri şi întreţine relaţii bune cu toate statele lumii. Potrivit unei vechi şi verificate concepţii strategice, China nu ia iniţiativa şi vădeşte o lesne de înţeles reticenţă în ceea ce priveşte normalizarea relaţiilor cu S.U.A. În schimb, administraţia americană, mai cu seamă cea a preşedintelui R. M. Nixon – care s-a evidenţiat ca un preşedinte cu o amplă viziune despre evoluţia lumii – se adresează direct şi explicit României cu solicitarea de a intermedia comunicarea în acest scop între Washington şi Beijing.

Repetatele întrevederi şi convorbiri din anii ’60* ai secolului trecut, dintre conducătorii români şi conducătorii chinezi – la care a participat şi semnatarul acestor rânduri – sunt tot atâtea prilejuri în care se intermediau comunicări între Republica Populară Chineză şi Statele Unite ale Americii: liderii americani erau preocupaţi de normalizarea raporturilor cu China. Convorbirile preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, din toamna anului 1970 cu liderii americani, mai cu seamă cu preşedintele Richard M. Nixon, convorbiri prilejuite de participarea demnitarului român la sesiunea Adunării Generale a O.N.U. şi de vizita sa în S.U.A., conduc la hotărârea României de a face o informare cuprinzătoare conducătorilor chinezi despre dorinţa liderilor americani, informare căreia să i se confere autoritatea preşedintelui României. În 20-26 noiembrie 1970, o delegaţie română condusă de Gheorghe Rădulescu, vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri se deplasează la Beijing şi face conducătorilor chinezi această informare prin intermediul premierului Consiliului de Stat, Zhou Enlai. În raportul întocmit de delegaţie, spre a fi prezentat conducerii României, se consemnează: ,, referitor la faptul că Partea americană este preocupată de normalizarea relaţiilor cu Partea chineză, tovarăşul Zhou Enlai a spus că: , Dacă Nixon are într-adevăr dorinţa şi soluţia pentru rezolvarea acestei probleme cheie, atunci Guvernul Chinez ar saluta venirea la Beijing a unui trimis special american’. La întrebarea dacă tovarăşul Ceauşescu poate să-i transmită lui Nixon acest răspuns, tovarăşul Zhou Enlai a arătat că poate să-i transmită următoarele: ‚Taiwan-ul este parte integrantă a Chinei. Eliberarea lui este o problemă internă a Chinei, în care nu se admite nici un amestec din afară. Problema de bază a relaţiilor încordate chino-americane constă în aceea că S.U.A. au ocupat militar Taiwan-ul şi Strâmtoarea Taiwan-ului. Guvernul R.P.Chineze s-a pronunţat, întotdeauna, pentru rezolvarea acestei probleme pe calea tratativelor. Problema a fost discutată timp de 15 ani, însă fără nici un rezultat. Acum, aflând prin tovarăşul Nicolae Ceauşescu că Nixon doreşte să poarte tratative cu China oricând şi în orice loc, răspunsul nostru este acela că dacă Nixon are într-adevăr dorinţa şi soluţia pentru rezolvarea acestei probleme, atunci Guvernul Chinez ar saluta venirea la Beijing a unui trimis special american.’ În continuare, tovarăşul Zhou Enlai a spus că: ,Poate veni la Beijing chiar şi Nixon, nu numai un trimis special. El a putut merge la Bucureşti şi Belgrad, de ce nu ar putea veni şi la Beijing ?” Spunând acestea, Zhou Enlai a ţinut să precizeze că aceasta este poziţia oficială a conducerii chineze, deoarece problema fusese discutată în Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez. Era evident că problema cheie în normalizarea relaţiilor era cea a Taiwan-ului, parte integrantă a Republicii Populare Chineze, şi că de-a lungul celor 15 ani de convorbiri sino-americane, administraţiile americane nu înţeleseseră şi nu acceptaseră că ,,există o singură Chină, iar Taiwan-ul este parte integrantă din ea”.

Liderii chinezi au exprimat mulţumiri conducerii României, preşedintelui Nicolae Ceauşescu personal.

***

La aceeaşi cumpănă între anul 1970 şi 1971, am primit din ţară la Consulatul General din Sydney o comunicare ce ne-a surprins. Ni se aducea la cunoştinţă că la Congresul Mondial al Orientaliştilor, ce va avea loc la Canberra , va participa şi o delegaţie română, respectiv tovarăşul Ion Dumitru, venit din ţară, care va prezenta o comunicare despre preocupările şi studiile poetului George Coşbuc privind civilizaţia Orientului, şi tovarăşa Anna Eva Budura, istoric specializat în Extremul Orient, soţia consulului general.

În memoriile sale, doamna Anna Eva Budura relatează: ,, Nimeni nu se aştepta la comunicări-bombă şi, totuşi, apele liniştite ale dezbaterilor academice au fost învolburate de o intervenţie în afara programului: comunicarea domnului Michael Lindsay, de la Departamentul de Stat al S.U.A., intitulată Statele Unite şi comuniştii chinezi, 1937-1945. Presa australiană sesiza la scurt timp: ,,Statele Unite şi-au trimis un reprezentant ca să-şi facă autocritica pentru pierderea Chinei”.

Imediat după expunere, i-am cerut domnului Lindsay un exemplar. Mi-a arătat – vizibil jenat – notele scrise de mână în mare grabă şi mi-a promis că se va strădui să le bată la maşină în cursul nopţii şi mi le va aduce a doua zi. I-am mulţumit pentru bunăvoinţă, îndoindu-mă că va reuşi să-şi ţină făgăduiala. Dar, a doua zi, dimineaţa, l-am văzut apropiindu-se bucuros şi, cu scuze repetate pentru greşelile de dactilografiere, întinzându-mi comunicarea de … 48 de pagini. Cu greu am găsit cuvintele pentru a-i mulţumi.

Aşa am intrat în posesia unui material-document ce anunţa normalizarea relaţiilor dintre Republica Populară Chineză şi Statele Unite ale Americii…”

Autorităţile australiene şi o bună parte din colegii – membri ai Corpului Consular de la Sydney   cunoşteau sejurul nostru, ca şi activitatea noastră, în Republica Populară Chineză.**Participarea doamnei Anna Eva Budura la Congresul Mondial al Orientaliştilor a apărut la Sydney ca ceva normal. Pentru noi însă, era un semnal pe care nu l-am înţeles pe deplin decât mai târziu. Se stabilise o punte de comunicare.

***

În ianuarie 1971, revenisem la Sydney – unde funcţionam în calitate de consul general al României – de la consfătuirea şefilor misiunilor diplomatice şi şefilor oficiilor consulare privind promovarea schimburilor comerciale şi cooperării economice cu străinătatea, stăpânit de o stare de indispoziţie. Comisia însărcinată cu colectarea şi sintetizarea propunerilor venite de la participanţi nu acordase atenţia cuvenită iniţiativei documentate a Consulatului General ca România să se asocieze S.U.A. şi Japoniei, luând locul Australiei, într-o societate ce deţinea un important zăcământ de fier de cea mai bună calitate.

Printre primele informaţii pe care mi le-a dat soţia, figura şi aceea că James O’Sullivan, consulul general al S.U.A., m-a căutat în două rânduri şi m-a rugat să-l sun la întoarcere. După doi ani petrecuţi în Australia, îl cunoşteam destul de bine pe diplomatul american, cu care întreţineam relaţii mai mult decât de curtoazie convenţională. Intrigat de insistenţa lui, i-am telefonat. Mi-a urat bun venit şi mi-a spus că ar fi fericit dacă i-aş face o vizită peste două zile. Am acceptat.

M-a primit într-una din sălile vaste ale Consulatului General al S.U.A., o clădire impunătoare, specifică stilului celor ce adăposteau primele instituţii publice ale administraţiei coloniale britanice. ,,Vreau să-ţi prezint un bun prieten de-al meu, sosit de la Canberra ”, mi-a spus el, conducându-mă către o persoană jovială. ,,Herman Horton, s-a prezentat, întinzându-mi mâna. Îmi face plăcere să vă cunosc personal.”. Instructajul făcut acasă de ofiţerii serviciilor speciale m-a ajutat în acea împrejurare – ca de altfel de-a lungul întregii mele cariere – să-mi dau seama imediat cu cine am de-a face şi că persoana este interesată să abordeze cu mine un subiect important. De ambele părţi conversaţia a fost una de cunoaştere, de evaluare. Impresiile erau bune, şi de o parte, şi de alta. Am convenit să ne mai vedem, fie când venea el la Sydney , fie când mă deplasam eu la Canberra. Observasem deja un interes pronunţat pentru China şi pentru relaţiile cu această ţară.

O deplasare oficială la Canberra , pentru convorbiri la departamentele Afacerilor Străine şi al Comerţului şi Industriei, mi-a oferit prilejul de a avea o întrevedere cu Herman Horton. M-a invitat la dejun, la restaurantul frecventat de funcţionarii publici, deoarece era plasat între Parlament House şi departamentele guvernului. Deşi nu era aglomerată, vasta sală de mese trăda prezenţa agenţilor australieni, care  — era evident – nu-l deranjau pe amfitrionul meu. Următoarea întrevedere a fost prilejuită de o vizită, împreună cu soţia, acasă la familia Horton, care ne-a reţinut la cină. Ascendenţa germană a soţilor Horton era evidentă în întreaga ambianţă, în decoraţia interioară, în meniu, în comportament şi vocabular, astfel că în scurtă vreme ne-am simţit ca în locuinţa unor saşi înstăriţi de la noi de acasă, pe care îi cunoşteam de mult.

Am apreciat cum şi-a clarificat premisele abordării subiectului ce-l preocupa. I-am spus că aveam legătură cifrată cu Centrala, că primeam informări şi transmiteam comunicări; i-am precizat că acele comunicări care tratează subiecte importante ajung la conducerea superioară a ţării. Şi atunci m-a anunţat: ,,America vrea să-şi normalizeze relaţiile cu China. Ce părere ai?”

Am reacţionat imediat spunând că este foarte bine şi că acest pas trebuia făcut chiar mai demult. M-a întrebat dacă România ar fi dispusă să concure la acest proces, cerând să-i explic, apoi, care sunt motivele pentru care Guvernul român s-ar angaja într-o asemenea întreprindere. I-am explicat că România înţelege să întreţină relaţii bune cu toate marile puteri, care au – trebuie să recunoaştem – o influenţă particulară asupra evoluţiei lumii. Or, litigiile, disputele şi confruntările dintre marile puteri pun ţările mici şi mijlocii, între care şi România, într-o situaţie delicată: nu am mai putea fi riguroşi în înfăptuirea politicii noastre externe, fiind nevoiţi să facem faţă, desigur cu mare greutate, solicitărilor uneia sau alteia dintre puteri de a adopta o atitudine partizană; în plus, conflictele dintre ele pot conduce cu uşurinţă la război, la periclitarea şanselor păcii şi dezvoltării, ceea ce nu convine României.

Edificat asupra acestui punct, diplomatul american a precizat că recenta declaraţie a peşedintelui Richard Nixon privind retragerea trupelor americane din Vietnam – lăsând la o parte ambiguităţile diplomatice inerente în aceste împrejurări – este una serioasă. Administraţia americană este hotărâtă să-şi dezangajeze trupele din conflict şi să le aducă acasă. Dar guvernul de la Washington nu doreşte ca această operaţiune să apară ca o înfrângere a S.U.A., ci ca rezultatul unei înţelegeri echitabile între părţi.

La insistenţele lui, am repetat că am înţeles acest punct de vedere. El dorea ca eu să înţeleg că trupele americane trebuie lăsate să părăsească onorabil teritoriul Indochinei. Mai târziu, într-o directivă trimisă cadrelor superioare  de partid, conducerea P.C.C. atrăgea atenţia ca diplomaţia chineză să nu declare cu ostentaţie că retragerea americanilor din Vietnam şi normalizarea relaţiilor sino-americane sunt victorii asupra imperialiştilor americani. Se mai ştie că trupele Frontului Naţional de Eliberare, ajunse în capetele străzii pe care era situată ambasada americană, au aşteptat cuminţi până când ultimul elicopter american şi-a luat zborul de pe platforma-helioport de deasupra reprezentanţei diplomatice a S.U.A. la Saigon (1975).

Acest obstacol fiind trecut, ce alt obstacol ar mai fi în calea normalizării relaţiilor sino-americane? a întrebat interlocutorul. În formularea întrebării se simţea o pronunţată diminuare a însemnătăţii problemei provinciei Taiwan. Ca urmare, am început prin a aprecia că încetarea războiului din Vietnam ar însemna, într-adevăr, înlăturarea unui obstacol din calea normalizării relaţiilor bilaterale. Dezvoltând aprecierea, am subliniat că Republica Populară Chineză are relaţii strânse şi interese comune cu Vietnamul: am amintit de faptul că Vietnamul s-a aflat secole de-a rândul sub suzeranitatea Chinei şi şi-a desăvârşit civilizaţia în spaţiul spiritual chinez, că vietnamezii şi chinezii au luptat împreună împotriva cotropitorilor japonezi, că în victoriile repurtate asupra colonialiştilor francezi îşi au merite de frunte şi comandanţi, şi ostaşi chinezi; China se simte încă datoare să protejeze teritoriile indochineze şi, totodată, să preîntâmpine apropierea primejdiilor de propriul său teritoriu.

Dar – am continuat eu – vietnamezii sunt un popor mândru, iar înlăturarea obstacolului depinde şi de ei. Imi aduc aminte – i-am atras atenţia interlocutorului – că am fost şocat să constat în 1956 că printre primele imagini din Muzeul de Istorie din Hanoi figurau cele ce reprezentau victoriile vietnamezilor asupra trupelor manciuriene invadatoare; or, atunci, dinastia manciuriană guverna China şi se identifica cu aceasta.

Apoi, deşi public s-ar putea afirma că principalul obstacol ar fi războiul din Vietnam – am dezvoltat eu raţionamentul în continuare – totuşi, în sinea lor, chinezii socot drept obstacol fundamental raporturile americanilor cu Taiwan-ul. Consider că a plasa acum problema Taiwan-ului înaintea războiului cu Indochina ar dovedi lipsă de simţ diplomatic şi chiar absenţa unui elementar bun simţ. Chinezii – am opinat eu – vor persevera în a cere reglementarea raporturilor americanilor cu Taiwan-ul: ruperea relaţiilor diplomatice, retragerea bazelor şi trupelor, încetarea furnizării de echipament militar, ca şi abolirea acordurilor cu autorităţile de la Taibei.

Convorbirea, care s-a mai oprit şi asupra relaţiilor Chinei cu U.R.S.S., a completat probabil informaţiile de care avea nevoie gazda, care – de altfel – s-a declarat recunoscătoare.

Ne-am despărţit ca prieteni. Am informat Centrala în două reprize despre aceste contacte. Faptul că mi s-a cerut suplimentarea informaţiilor atestă că ceea ce comunicasem fusese recepţionat.

Momentul ,,diplomaţiei ping-pong-ului”, care intervine cam în aceeaşi vreme,*** reprezintă o cotitură notabilă în contactele sino-americane ce se desfăşurau la nivel de ambasadori de 15 ani.

La 3 iunie 1971, cu prilejul întrevederii de la Beijing dintre Nicolae Ceauşescu şi Mao Zedong, are loc un schimb semnificativ de propoziţii.

MZD: Dumneavoastră aţi fost în Statele Unite ale Americii, iar noi toţi cei de faţă nu am fost niciodată acolo. Noi am trimis o minge de ping-pong până acolo.

N.C.: Se pare că a fost bine plasată.

MZD: Sunteţi de acord cu această minge?

N.C.: Suntem de acord.

MZD:...Ce este extraordinar în jocul de ping-pong!...

N.C.: Da, ping-pongul este un joc interesant, mai cu seamă că aveţi şi jucători foarte buni.

Ulterior, Nicolae Ceauşescu s-a arătat dezamăgit de acest schimb sumar de propoziţii, cu atât mai mult cu cât el se implicase personal în angajarea dialogului sino-american. Eu însumi socot că embargoul strict instituit asupra informaţiilor cu privire la dialogul sino-american nu este singura explicaţie a ermetismului acestui schimb de propoziţii.

La scurtă vreme, în iulie 1971 a avut loc vizita surprinzătoare a consilierului prezidenţial Henry Kissinger la Beijing. Rezultatele acesteia sunt astăzi bine cunosute.

Peste câteva săptămâni am primit de la Herman Horton o scrisoare prin care mă anunţa că îşi încheie misiunea, îmi mulţumeşte pentru colaborare şi, în contextul unei aprecieri generale, făcea o menţiune la ceea ce realizasem împreună. Scrisoarea am păstrat-o până la încheierea misiunii mele de consul general la Sydney , când am distrus-o.

Nu după multă vreme l-am cunoscut pe înlocuitorul amicului meu american. Deoarece nu se prevedea vreun prilej oficial pentru deplasarea mea la Canberra , întrevederea a avut loc la Sydney , într-o clădire din City. Ea a avut menirea să ne cunoaştem personal şi s-a desfăşurat în termenii proprii unei astfel de întâlniri. Am hotărât să menţinem legătura.

În octombrie 1971, Henry Kissinger a întreprins cea de a doua vizită confidenţială în China. S-a discutat, odată cu unele aranjamente ce ţineau de programata vizită a preşedintelui Richard Nixon în China, şi redactarea viitorului comunicat comun: ambele părţi vădesc deopotrivă şi fermitate principială, şi elasticitate diplomatică.

La a doua întrevedere, desfăşurată la un restaurant italian din Sydney, noul meu interlocutor, Guy da Silva – o persoană înaltă şi atletică, cu o înfăţişare severă, mărturisind că ia totul în serios – a învederat din prima clipă că este uşor tensionat, încărcat de răspunderea pentru reuşita evenimentului ce urma să fie subiectul convorbirii noastre: vizita preşedintelui american în China. Împletirea fermităţii principiale şi elasticităţii diplomatice, chiar şi în aranjamentele formale, de protocol, de pildă, şi nu numai de fond, era o operaţiune foarte delicată. Mesajul ce am fost rugat să-l transmit mai departe era următorul: tot ceea ce s-a convenit şi perfectat să fie respectat cu rigoare; orice abatere de la – şi cu atât mai mult – orice încălcare a aranjamentelor stabilite va pune în discuţie întregul edificiu al normalizării şi va conduce la năruirea lui; partea americană va respecta cu scrupulozitate angajamentele asumate; partea chineză este rugată să procedeze la fel.

Am promis că voi transmite exact mesajul mai departe.

Răspunzând unei întrebări, am opinat că administraţia americană ar putea aborda, pentru amplificarea dialogului, pe ambasadorii chinezi Huang Zhen şi Huang Hua, care funcţionau în ţări occidentale. Peste ani voi afla că americanii au luat în considerare această opinie, pe care au fructificat-o ulterior, după desfăşurarea cu succes, în februarie 1972, a vizitei istorice a preşedintelui Richard M. Nixon în Republica Populară Chineză.

Prin Comunicatul comun de la Shanghai , vizita a deschis poarta normalizării relaţiilor dintre cele două mari puteri.

Am aflat de la colegi de-ai mei că fostul consilier prezidenţial Henry Kissinger, în memoriile sale care au făcut vâlvă, minimalizează, dacă nu chiar bagatelizează aportul României la normalizarea relaţiilor dintre R.P.C. şi S.U.A. Nu ştiu exact care va fi fost motivul unei asemenea înclinaţii, mai cu seamă că lui îi erau bine cunoscute demersurile făcute de conducerea României, dar sunt tentat să cred că a plătit tribut unui regretabil oportunism politico-diplomatic.

În decembrie 1973, în toastul rostit la Washington , cu prilejul vizitei şefului statului român, Nicolae Ceauşescu în S.U.A., preşedintele Richard Nixon a declarat: ,,Distinsul nostru oaspete a dat dovadă de înţelepciune şi înţelegere şi a contribuit enorm la deschiderea unor dialoguri care, altfel, ar fi rămas, poate, închise pentru totdeauna.”

La 16 decembrie 1978, după ani în care relaţiile bilaterale au fost gestionate de Birouri, în ambele ţări a fost dat concomitent publicităţii Comunicatul comun al Republicii Populare Chineze şi Statelor Unite ale Americii cu privire la stabilirea relaţiilor diplomatice. Astfel, la 1 ianuarie 1979, se deschide un nou capitol al istoriei secolului XX.

*Deja  în septembrie 1956, în cursul convorbirii cu Mao Zedong, Gheorghe Gheorghiu Dej a oferit Părţii chineze sprijinul Părţii române în stabilirea de contacte şi schimburi cu Partea americană.                               

**De altfel, primul ambasador al Australiei la Beijing , Robert Fitzgerald – cunoscut sinolog – a ţinut să-mi facă o vizită de curtoazie înainte de a pleca la post, interesându-se de particularităţile misiunii în capitala Republicii Populare Chineze şi cerându-mi sfaturi.

***Echipa de tenis de masă a SUA, ce participase la o competiţie internaţională în Japonia, a fost invitată, în mod neobişnuit, de colegii lor chinezi să se deplaseze în Republica Populară Chineză, în vederea unor competiţii cu echipele de pe Continent. Pentru prima oară, după 1949, o formaţiune reprezentativă a SUA, deci o entitate oficială, era invitată să se deplaseze în Republica Populară Chineză şi, totodată, pentru prima oară autorităţile americane au acceptat invitaţia. Turneul echipei americane a prilejuit, după mulţi ani, o primă demonstraţie de prietenie, de anvergură naţională,  cu poporul american.

prof. univ. dr. Romulus Ioan BUDURA