Cei
92 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri din Alba Iulia, 1 Decembrie
1918, au zburat spre lumea largă ca un porumbel alb purtând mesajul
afirmării identităţii româneşti. Era însuşi
lungul drum al credinţei şi jertfelniciei spre ele însele, aşa
cum seminţele de sub brazdă parcurg înfrăţirea şi
rodirea sub geana rotaţiei anotimpurilor. Iarna aceea zdrobită
de paşi, multiplicată de Nume şi Prenume, de cântece
devenite oase ale înţelepciunii eterne, de steaguri tricolore ţesute
în nopţi de veghe, ajunse lada de zestre a demnităţii româneşti,
avea să intre în Sala Unirii, în această albie a solidarităţii,
sub forma unei Rezoluţii ce permitea timpului să-şi vadă
şi revadă faţa, să-şi consolideze energiile spre
veacurile ce vin ca un testament al Limbii Române, acest număr de
casă al sufletului românesc, ca lumină a unei peceţi fără
de care nu mai putem trăi. Avea loc o descătuşare a râului,
ramului, a doinei şi dorului, a jocului de prunci botezaţi cu
laptele de busuioc al Rugăciunii, a cununii de spice mirabile, a
şcolii reimpregnate cu măreţia iscoditoare a unui alfabet
nepieritor, cu felul munţilor şi al dealurilor, al văilor
şi câmpiilor de a-şi da mâna pentru a deveni o singură
carte cu ieşire la mare. România începea să aibă un chip
al ei pe planeta pământ în ciuda tuturor intemperiilor, piedicilor,
laşităţii umane, venită din suburbiile negre ale
fascismului-nazist, ale unei maghiarimi strunite trianonic de marile
puteri, de-un adevăr ce-şi cerea o respiraţie eternă.
Începuse drumul unor mari transformări calitative ale relaţiilor
interne şi internaţionale româneşti, luând forma izbânzii
„pentru cauza popoarelor şi democraţiei”. În ele străluceau
ca nişte cupole actele Marii Uniri: unirea Basarabiei, unirea
Bucovinei şi 1 Decembrie 1918, adică Chişinău, Cernăuţi,
Alba Iulia, dar şi premisele care au dus la acest triunghi al
certitudinii unităţii: 24 ianuarie 1859, proclamarea independenţei
la 9 mai 1877-1878, consfinţită prin Tratatul de Pace de
la
Berlin
din 1/13 iulie 1878. Acestea toate deveniseră meniul zilei libertăţii
româneşti, recunoaşterii ei printre popoarele doritoare de
progres, democraţie şi dreptate. România Liberă era chiar
catalizatorul energiilor românităţii de pe arealul pământesc,
prin care fumegau încă cele 52 de luni ale primului război
mondial, chipurile celor peste 800.000 de soldaţi români, intrarea
ţării în acest cutremurător război la 14/27 August
1916 alături de Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia, dintre
care majoritatea au rămas cu trupurile lor sub glie străină,
ca nişte netrimise vii scrisori. Marea Adunare de
la
Alba Iulia
era chiar expresia unei demne dăinuiri, iar spiritualitatea românească
recucerea spaţii şi timp, dând lumii fructe ale propriului
portret binecuvântat de Dumnezeu. Scriitori, artişti, arhitecţi,
compozitori, savanţi învăţători, asaltau redutele de
sus ale înţelepciunii, iar numele lor a rămas pe frontispiciul
adevărului ca semn al nobleţei şi frumuseţii
interioare a unui popor ce şi-a câştigat locul la tâmpla
universalităţii creatoare, a binefacerilor progresului.
Suntem
în 2010, la 92 de ani de atunci, la o aniversare ce-ar trebui să
poarte întregul eşafodaj al recunoştinţei, tuturor generaţiilor,
când 1 Decembrie 1918, devenită, între timp, Ziua Naţională
a României, aşteaptă cu înfrigurare mesajul de bun simţ
al unităţii naţionale, fără de care am trăi
cortegiul funebru al destrămării. Dar
de unde să vină el? De la cine? Dinspre politică? Dinspre
cultură, învăţământ, dinspre pământul cu
obrajii crăpaţi în urma nesimţirii unora, altora, a unor
legi, decrete, ordonanţe nefaste, dinspre promisiunile cameleonice
ale guvernanţilor celor 20 de ani? Acest mesaj trebuie să vină,
în primul rând, de la fiii adevăraţi ai patriei române,
pentru care România este şi rămâne marea familie prezentă
şi viitoare, aşa cum credinţa, rugăciunile şi
demnitatea formează marea familie a Dumnezeirii. Dinspre aceştia
trebuie să adie tot mai puternic spaţiul unităţii naţionale,
ei trebuie să-i refacă rănile, crăpăturile, să-i
aerisească biografia de cruzimile unor laşităţi, de trădători
şi vânzători de principii cu acea duhoare în glas şi paşi
ce umbresc însăşi libertatea şi limba română,
ce-i iartă, aşa cum primăvara iartă vreascurile
iernii.
Parlamentarii
transilvăneni ar trebui să fie corpul cel mai expeditor al păstrării
ideii de unitate naţională, să-şi înflăcăreze
inimile cu chipul de pasăre-suflet al Transilvaniei, să se bată
pentru ca Alba Iulia să nu rămână doar o sintagmă a
uniunilor în istoria românităţii, să-i redea albastrul
ochilor, dârzenia şi neînduplecarea lui Horia, Cloşca şi
Crişan, melancolia de izbuc a fluierului Iancului şi strălucirea
de paloş al lui Mihai Viteazul. O, dar ei, Doamne, mulţi dintre
ei, sunt doar feţe palide ale politicii actuale, executanţi ai
unor nestatornice, schimbătoare ambiţii ce ponegresc numele României,
ce-i apasă prezenţa în cultura şi civilizaţia
luminii. Tot neajunsul ce se întrevede în ideea de unitate naţională
este legat de-o sintagmă veche: iubirea de moşie. Dacă ea
nu e crescută în inimi din generaţie în generaţie, atunci
nimic nu e, şi dacă este, se aseamănă uneori cu o
fereastră spartă a sufletului, prin care mişună trădarea
şi minciuna. Iubirea de moşie e simbolul înalt al sângelui cu
mari ramificaţii tricolore, nu înavuţirea, furturile, crimele,
frauda, deposedarea terenurilor, bălţilor, trudnicilor, împuţinaţilor
ţărani. În ea seminţele cresc curat cu harul primăverii
al coacerii şi perpetuării. Marea Unire este chiar acest simbol
lăsat în poala Albei Iulii spre binecuvântare, perpetuare şi
jertfă, dacă este nevoie. Crucificaţi-vă, trădători
ai Unirii de azi şi de ieri, stârvurile voastre nu trebuie să
atârne pe marginea zilelor şi nopţilor, ci-n casa minciunii, ca
flori plastice urât mirositoare. Ce mai înseamnă Unirea de azi?
Simplu - a uita de casa părintească, de părinţi, de taţi,
de surori, de prieteni, de brazdele mişunând a curate seminţe,
freamătul înstelat al cerului peste somnul odihnitor al tuturor,
neteama pentru zorii de mâine, pentru traiul demn şi decent, dar mai
ales felul de a răspunde prezent chemărilor ţării,
de-a şti că Alba Iulia este cu adevărat cetatea de scaun a
Marii Uniri, a celei voievodale a Viteazului Mihai, nu pentru o zi, ci
pentru mereul naşterilor noastre. Parlamentari transilvăneni,
parlamentari ai Munteniei şi Moldovei, nu există o mai frumoasă
bătălie câştigată de noi decât să ştiţi
unitatea naţională în pace şi fericire, în prosperitate.
Nu uitaţi: ea este, face parte chiar din lungul nostru drum spre întruchiparea
unui adevăr al iubirii de ţară, nu spargerea oglinzii în
care vă reflectaţi împreună cu cei ce v-au trimis în
capitală, de care uitaţi, uitaţi şi nu le mai daţi
socoteală. Luptaţi pentru idealurile Marii Uniri dacă vreţi
să fim veşnici. Bandajaţi rănile Unirii de azi cu surâsul
mirabil al adevărului ţării al cărui nume îl purtaţi,
a Zilei Naţionale a României.
Juraţi
pe nobleţea unităţii naţionale!
Vă
implor!
Ion
MĂRGINEANU
Scrisori
din Alba Iulia
Unirea
– pâine sfinţită care ne-a rămas
-
Albei Iulii -
E tot mai bolnav cuvântul „UNIRE”,
Umblă
doar cu capul trist şi aplecat,
Grav
asaltat de erori, nesimţire
Şi
de pleava grâului sfânt scuturat.
Prea
secătuit cuvântul „UNIRE”
Doar
de minţile bolnave torturat.
Sinceritatea nu mai stă acasă,
Firea
ştie că-i plecată undeva –
Sălbaticită,
tulbure terasă –
Mâl
care dansează fără de perdea.
Nisip
pe care valurile-şi lasă
Rugina
credinţei, fulguiri de nea.
Vierme mutat în pagini de istorii
Şi
purgatorii-n van de strălucire,
Ce
fac vreascuri din truditele glorii,
Încărcând
cu umbre verbul „unire”,
Cu
vândutele, târâtoarele molii,
Cu
false draperii cărţi de citire.
Doamne-alungă pata de nesfârşire
A
minţilor bolnave, negre în glas,
Scutură
seva de răstălmăcire
Cu
pâinea sfinţită care ne-a mai rămas:
IUBIREA
– sângele Tău de Unire
Ctitorindu-l
seminţei, floare în glas!
Ion
MĂRGINEANU
DE
1 DECEMBRIE
Dumnezeu
cel Mare,
azi,
în zi de sărbătoare,
ocroteşte-ne
de ură
şi
de cei care-o născură!
Să
ne ai în grijă, Sfinte,
viii,
morţii din morminte,
vindecă-ne
de păcate,
luminează-ne
în toate,
doar
iubirea să rămână
singura
noastră stăpână!
Ca
un semn de îndurare,
iartă
ROMÂNIA MARE
şi
o ocroteşte iară
în
icoana ei de ŢARĂ!
Maria D’ALBA
|
|