„Câte sate româneşti

                                                           Atâţia Horea sunt”

Ţara Moţilor, ţară de piatră şi zbucium, de vitejie străbună până la sacrificiu. Duhul lui Horea mai stăruie şi acum în legendele care povestesc până în zilele noastre despre un act ruşinos care nu-şi are justificare pentru conduita umană: actul trădării şi vinderii lui Horea, Cloşca şi Crişan. Povestirile, cântecele moţilor, arată cum i-au prins şi dus, cum a ridicat călăul roata, cum i-a frânt şi i-a împărţit pe ţară, cum un geamăt adânc a cuprins mădularele Ardealului răvăşind sufletul mulţimii cu spaimă şi durere.

Se ştie că la sfârşitul răscoalei de la 1784, 14 decembrie, Horea îşi dizolvă oastea lăsând oamenii să se întoarcă la casele lor. El, Horea, împreună cu Cloşca se afundă în munţi, s-au ascuns în pădurea Scorăgetului din munţii Gilău unde izolaţi de lume într-un loc bine ales, aveau de gând să stea toată iarna, pentru ca în primăvara viitoare să ridice din nou ţărănimea la luptă.

În testamentul său Horea lasă spre ştiinţa urmaşilor numele celor care l-au prins şi vândut. Aceştia au fost: Matiaş Nuţ, Matiaş On, fratesău Gheorghe, Trif Ştefan, A lui Neag Andrei, doi feciori, Simeon cu fratele său (îl omite pe George Nicula). Pentru fapta lor ruşinoasă cei şapte locuitori din Râul Mare au fost recompensaţi de împărat cu 600 de florini de aur şi vor fi eliberaţi din iobăgie. Pădurarul cameral Melzer care i-a tocmit a primit o medalie de aur şi 30 de galbeni.

Legaţi în lanţuri Horea şi Cloşca au fost duşi în zi de iarnă aspră, la Abrud şi apoi la Alba Iulia. Trădaţi, bătuţi şi umiliţi, purtaţi alături de Crişan în lanţuri grele prin sate spre a fi arătaţi fraţilor de suferinţă au fost condamnaţi la moarte prin „frângerea cu roata”. Primindu-şi răsplata, trădătorii s-au întors la casele lor. Într-atât este de îngrozitoare trădarea de neam încât nu poate să o rabde nici cerul, nici pământul. Este un păcat fără dezlegare. În primul rând legea nescrisă, veche cât veacul a poporului din munţi, răsplata trădării fiind de fapt un blestem al neamului care îi urmăreşte pe „irezi”, pe „iscarioteni” până la sfârşitul vieţii lor.

Din banii primiţi vânzătorii şi-au cumpărat bucate din care au dat să-şi facă pâine. Când femeia celei mai apropiate rude a lui Horea a scos pâinea din cuptor şi a încercat să o frângă pentru a-şi servi familia, din aceasta a ţâşnit un şuvoi de sânge căci în mijlocul ei sa afla o inimă. Era inima lui Horea neamului lor.

Amarnic s-au căit trădătorii, însă zadarnic, căci păcatul era prea mare pentru a nu fi blestemaţi: cu blestemul neamului, cu blestemul ceresc. „Nici voi, nici copiii voştri nu veţi fi gazde numai sărăntoci în veci pentru totdeauna”. Atât de mult i-a mustrat conştiinţa pe trădători încât au murit ca vai de ei, iar urmaşii lor au trăit şi trăiesc în mizerie. I-au blestemat preoţii până în zilele noastre.

În Munţii Apuseni este un proverb de netăgăduit: „Că cine a rămas datornic diavolului, musai să plătească cu vârf şi îndesat până la al şaptelea rând de erezi”. Şi au plătit. Trebuia să fi fost groaznică întâmplarea. Să afle şi să-şi dea seama vânzătorii lui Horea de mişelia ce au făcut-o, că au vândut pe cel mai mare şi mai drag om al moţilor care a vrut binele, dreptatea şi libertatea tuturor românilor.

Grea şi ruşinoasă a fost pentru neamul nostru, iobăgia şi mişelia împărătească, dar mai grea cade moţilor vânzarea lui Horea. Nici trădătorii lui Crişan n-au scăpat de judecata lui Dumnezeu, de dreptatea poporului. A fost prins în codrii dintre Lupşa şi Mogoş. Pe urmele lui au fost trimişi soldaţi care 1-au prins la 30 ianuarie 1785. Despre aceşti vânzători se spune că: „împreună cu întreg neamul lor au avut de suferit. Unii s-au spânzurat, alţii au înnebunit, unora li s-au prăpădit soţiile şi bunurile, le-au fost trăznite şurile, altora li s-au născut copii schilozi, orbi, surzi, muţi, ologi însoţindu-i peste tot, pentru totdeauna piaza-rea”. Moartea lui Horea şi a ortacilor, Cloşca şi Crişan, îşi are tragedia şi măreţia sa.

Văzând că se apropie sfârşitul lui Horea i-au împlinit ultima dorinţă. Au chemat preotul şi după datina străbună i-au grijit sufletul. Venerabilul preot Nicolae Raţiu de la Biserica Maieri din Alba Iulia l-a spovedit şi cuminecat cu sfintele Taine. Creştinul Horea a dat dovadă de un mare eroism sufletesc. Câtă măreţie şi iertare în faţa morţii: „Tuturor vânzătorilor şi trădătorilor care l-au prins şi l-au vândut Horea le dă creştinescul cuvânt de iertare, îi iartă din toată inima”.

Nicăieri amintirea lui Horea nu este mai vie, mai puternică decât în Munţii Apuseni. Evocând cu emoţie la ceas aniversar pe Horea, Cloşca şi Crişan să avem mereu în inima noastră „candela aprinsă” cuvintele dăltuite în piatra pe soclul martirului George Crişan. „Să nu uităm, români, că pe trupurile lor frânte stă aşezată temelia patriei întregi”.

Pr. Eugen GOIA  

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Părintele prof. Mircea Păcurariu, Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Telegraful Român, noiembrie 1974.

2. Sabin Cioica, Album de etnografie şi folclor, Ţara Moţilor, Alba Iulia, 1997.

3. Vasile Rus, Un creştinesc cuvânt de iertare, Ţara Zarandului, februarie 1995.

4. Florian Dudaş, Răscoala lui Horea în tradiţia populară, Editura Albatros, 1984.

5. Rubin Patiţia, Munţii noştri, Orăştie, 1912.

6. David Prodan, Răscoala lui Horea, Bucureşti, 1979.

7. Vasile Netea, Munţii Apuseni, muzeu istoric şi pantheon al poporului român,Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1977