Moto:
      „Nu. Horia nu e hoţ şi ucigaş, el era un mare ţăran, o rară figură în istoria dezvoltării omeneşti,

 una din acele inimi mari, care sunt capabile să cuprindă singure în sine toate durerile seculare ale unui popor.” (Al. Papiu Ilarian) 

Decembrie 1784: în ţara moţilor iarnă grea, ger aspru, oaste lipsită de arme, de muniţii, de hrană, în timp ce în munţi pătrundeau mereu trupe străine.

Se apropiau sărbătorile creştine ale românilor, Crăciunul.

După ultimele acţiuni ale răscoalei de la Mihăileni , Abrud şi Câmpeni, Horia a plănuit o rezistenţă la Albac , dar dându-şi seama că o încercare în asemenea condiţii tragice era zadarnică, a procedat la dizolvarea ultimei tabere a răsculaţilor de la mijlocul lunii decembrie. El sfătui pe iobagii care mai rămăseseră lângă el în luptă până la ultima clipă să se întoarcă la casele lor.

La dizolvarea oastei tărăneşti, Horia a spus: „numai să vină primăvara şi să vă ţineţi de jurământul dat mie, ca singura statornicia voastră în crădinţa dată şi pe mine şi pe toată românimea o poată mântui, vor cunoaşte toţi românii că le-am voit binele şi am voit să-i scap de un jug care de voi fi în pace, la primăvară aşa îl vom scutura, de vor cădea şi dinţii la cei  ce ne-au pus până acum resteu.”

Horia se întoarse apoi spre Râul Mare şi până în satul său natal îl mai însoţiră vreo sută de credincioşi de-ai săi, apoi împreună cu Cloşca se afundă în munţi. Acolo în munţii Gilăului, în pădurea Scorocetului şi-a găsit refugiul, el cunoscând destul de bine zona din tinereţe, căci muncise şi el pe moşia conţilor Banffy. El dorea ca la începutul primăverii să înceapă din nou lupta împotriva nobilimii şi deci şederea lor aici era temporară. Tot aşa plănuia şi Crişan, care, de asemenea, rătăcea prin munţi. Durerea şi amărăciunea iobagului nu mai avea sfârşit. De fapt, o baladă populară dezvăluie în chip impresionant această stare de lucruri:

„Fiţi săteni pe pace / Nimic nu vom face: / Noi avem cu domnii / Care-s ca dimonii, / Ca dimoni făcuţi / Din dracu păşiţi... / Vara iau căpşuni, / Şi porci de-ăi buni, / Iau şi zeciuială / Din cinci oi, o mială, / Din zece vaci bune, / Una tot rămâne, / Iar din zece capre / Brânză-a patra parte, / Din zece gâşti grase / Una lor pe masă, / Găini dacă ai / Lor încă le dai / Iar din puii lor / Duci şi domnilor, / Când sunt zile mari / Le duci ouă tari. / Ouă de mâncat / Şi-n laboş (cratiţă) de spart; / Iau şi oi miturci / Alune şi nuci, / Broaşte-n făurar / ď raci în brumar / Iau ei şi cenuşe / Trei măsuri de uşe, / Porţioni de-l bun / Să facă săpun, / Iar lucrul lor / E-al românilor. / Românii le ară / Le duc lemne-n casă, / românii le grapă, / Românii le sapă, / Românii le cosesc, / Românii-mblătesc (treieră). / Lucrul iar îl gată / Fără nici-o plată.”

Iobagii şi-au cunoscut suferinţele şi ca toţi am ştiut că munţii Apuseni au fost centrul răscoalei, pe măsura dezvoltării mineritului, care pretindea, pe lângă forţa de muncă şi lemne, cărăuşii nesfârşite şi alte muncă grele, obligaţiile moţilor sporeau cantitativ şi deveneau tot mai împovărătoare.

„Pe la 1777, locuitorii de pe domeniul Zlatna au făcut, într-un singur an, circa 19475 transporturi de minereu, cărbune, lemne, la topitoriile de la Zlatna. În anii 1776-1778, au fost transportate în total aproape 116200 maji ( 100 kg ) de minereu şi cărbune, 13180 de stânjeni de lemne şi 27000 vedre de băutură. S-au efectuat în total 8590 cărăuşii numai pe domeniul de jos al Zlatnei şi tot de pe acest domeniu au fost obligaţi să lucreze 3200 de pălmaşi.

În 1779, deci în ajunul răscolei, situaţia s-a agravat şi mai mult după cum rezultă din plângerea înaintată împăratului de Horia şi Cloşca.

Robota fusese sporită atât la tăiatul stânjenilor de lemne cât şi la căratul acestora, la cosit, împletitul gardurilor, săpatul şanţurilor, transportul şi cărăuşiile de tot felul. A fost interzisă defrişarea pădurilor pentru cultura cerealelor, iar islazurile şi fâneţele rezultate din defrişări mai vechi au fost date locuitorilor, iar aceştia erau obligaţi să răscumpere în bani lemnele de foc şi cele necesare îndeletnicirilor tradiţionale ale moţilor: văsăritul, dulgheritul şi confecţionarea şteampurilor. Au fost majorate simţitor taxele faţă de fisc şi contribuţiile militare, după cum au fost sporite peste măsură obligaţiile pentru lucrările publice, abuzurile şi nedreptăţile juzilor faţă de ţăranii săraci.

Oamenii erau înşelaţi la schimbarea aurului, de pe urma arendării de cărciumărit se săvârşeau alte jecmăneli ale populaţiei sărace, iar credinţa străbună ortodoxă era asuprită.

Taxa de răscumpărare a prestaţiilor, creştea şi ea mereu. În 1775 taxa a fost ridicată la 14769 fl., iar în 1783 la 19897 fl. ... Confirmarea acestor nedreptăţi şi silnicii a venit din partea împăratului însuşi, care le constata pe domeniul Zlatnei şi al Băii Mari. Ele erau realităţi adevărate care le-au recunoscut, le-au întărit şi nu puteau fi puse la îndoială. Creşterea unor obligaţii nu a însemnat scăderea celorlalte, la care erau îndatoraţi ţăranii ca urmare a stării lor de iobăgie, întrucât numai apa nu trebuia plătită cum afirma Crişan. La Paşti şi la Crăciun , fiecare gospodărie era datoare cu un colac, o vadră de vin, o lumânare, o găină, un porc din doi, iar dacă nu-l aveau, trebuia să-l cumpere din târg pentru a-l da stăpânului, două cofe de unt pe an, avea ori nu avea vaci, patru zile de robotă pe săptămână, deşi unii nu aveau în posesiune decât o jumătate iugăr de pământ, unii stăpâni de pământ pretindeau să le aducă lemne cu carele chiar şi în ziua de Crăciun. Când murea capul familiei şi lăsa o casă mai bună, văduva era scoasă din casă dacă nu avea nici un ficior mai mare în stare să îndeplinească slujbele domneşti, ba o mai şi închideau pentru a declara toată averea rămasă de la bărbat, apoi îi luau lucrurile şi-o trimiteau cu copiii să-şi câştige pâinea de toate zilele cum va putea şi unde va putea, chiar dacă avea băieţi nevârstinici, care nu erau în stare să facă slujbe domneşti. Nobilii luau şi de la aceşti copii mici, pământurile şi averea rămasă de la tatăl lor, iar după ce creşteau mari îi silea să le îndeplinească slujbele, dar nu le mai restituia nimic din averea părinţilor. Slujbe erau obligate să facă şi femeile: la curte, la tors, la ţesut, iar după cum afirma Crişan, în cazul în care o femeie nu ştia să toarcă aşa cum pretindea stăpâna, trebuia să-şi plătească în loc altă femeie (Ştefan Pascu).” Poverile au întrecut măsura răbdării ţăranilor.

Nedreptatea săvârşită din arendarea cârciumăritului unor arendaşi armeni a fost însoţită de sfidarea şi silniciile aceloraşi şi ale slugilor lor. Au fost călcate în picioarele cailor oamenii şi bunurile cu care veniră la târg ceea ce dezlănţuise mânia lor mocnită atâta vreme, concretizată în atacarea pivniţelor cu băuturile arendaşilor. Religia ortodoxă era religia ţăranilor români, toate celelalte religii erau considerate religii ale domnilor. Condiţia lor de ţărani, românitatea şi religia lor ortodoxă, iată cei 3 factori care s-au împletit în conştiinţa răsculaţilor constituind un tot organic.

Să nu se uite că zlătnenii au susţinut puternic lupta călugărului Sofronie pentru păstrarea credinţei strămoşeşti. În ziua de 1 august 1760, călugărul Sofronie, arestat şi condus spre închisoarea de la Alba Iulia , a fost salvat de cca. 7000 de moţi adunaţi de pe toate coclaurile în Troian. Referitor numai la situaţia iobagilor zlătneni, menţionăm abuzurile de care se plângeau aceştia: transportul excesiv de cărbune la uzină, întrucât suntem numai păgubiţi de nedreptăţi şi chinuri, dar nu arareori pedepsiţi cu bătaia după cum s-a întâmplat de nenumărate ori până acum. Transportul cărbunilor la uzină s-a mărit fără să crească în mod corespunzător şi retribuţia. Dacă până în anul 1769 lemnele care urmau a fi transportate erau tăiate mai scurt şi pentru a fi duse de un car cu 6 boi după această dată, dimensiunile lemnelor reclamau pentru transportul unui stânjen, două care cu 12 boi fără ca plata unui fl. să crească în mod corespunzător. Adăugăm şi drumurile făcute până în Ungaria pentru aprovizionarea cu hamei a fabricii de bere (în cadrul localităţii Zlatna), precum şi metalul de la Hunedoara adus şi pentru fabricarea de cuie aici la Zlatna. Drumurile lungi, povara mare, plata mică nu îngăduiau iobagului potcovirea boilor şi de nenumărate ori la drum observau cum de sub unghiile animalelor ţâşnea sânge. Singura soluţie era bandajarea picioarelor vitelor cu un postav numit “cioarec”.

Iată deci, împilările, abuzurile, neomenia şi necazurile îndurate, silniciile şi obida acumulată, au împins un popor asuprit şi dispreţuit spre singura cale care îi mai rămânea – Răscoala.

Horia a hotărât: cu securea să taie drum drept pentru semenii săi. Revoluţia a început. Duşmanii ţărănimii şi ai revoluţiei, în ura lor nemăsurată au urmărit cu perseverenţă căpeteniile revoluţiei.

„Am luat toate măsurile omeneşti ce se pot gândi şi dacă nu e drac, nu cred că ar putea scăpa din partea aceasta.”

                              Vicecomitele Yanos Beothy

 Locotenentul-colonel Kray, fiind informat că Horia şi Cloşca se ascund prin munţi, l-a chemat pe controlorul de pădure Meltzer să-i dea informaţii cu privire la drumurile şi potecile de acolo. În faţa hărţii, Meltzer arată că pe un teren atât de întins, fiecare tufă, fiecare scorbură, fiecare peşteră, poate să adăpostească un fugar şi deci după părerea lui ar fi imposibil ca armata să-i prindă. Propune ca ascunşii să fie prinşi de gornici români cărora să li se promită premii căci „ciorii trebuie să i se scoată ochii tot de către o cioară”. Meltzer şi-a chemat urgent doi gornici – Nuţu Matieş şi Ştefan Trif, care au fost conduşi în faţa lt. Colonelului Kray, unde s-a discutat planul de acţiune, s-au primit instrucţiunile şi paşapoartele de liberă circulaţie. În ajutorul lor, s-a ordonat locotenenţilor Vaida şi Jemey ca împreună cu o trupă de soldaţi să le fie de ajutor. Aceştia au pornit în ziua de 25 decembrie 1784. În pădurea Scorocetului, Horia şi Cloşca întreţineau legături cu câţiva din cei mai fideli ai lor care îi păzeau şi le aduceau mâncare şi ştiri din satele învecinate. Două zile de căutări le-a trebuit celor 7 ţărani trădători de neam. Numele acestora au fost Nuţu Matieş, Ştefan Trif, Ion Matieş, doi feciori ai lui Andrei Neag, George Nicula şi încă un frate a lui Ioan Matieş, toţi din Albac. Afară de Gheorghe Nicula ceilalţi erau gornici de pădure în slujba împărăţiei. 27 Decembrie a fost zi de sărbătoare, a treia zi de Crăciun. În satul lui Horia, în căsuţele mici, luminate de flacăra opaiţului se auzea încă colindul „Astăzi s-a născut Cristos” Horia nu l-a mai auzit. Distanţa dintre satul său era de circa 10- 12 km până în pădurea Scorocetului. Se întâmpla cu totul altceva pentru Horia.

După multe pregătiri ticluite cu isteţime şi multă osteneală, cu ajutorul gerului şi a iernii cu zăpada mare, colonelul Kray a izbutit să-i prindă pe Horia şi Cloşca. Cei 7 ţărani trădători au intrat în pădurea Scorocetului şi după o proaspătă ninsoare căzută peste noapte, aflară urme de om şi întâlniră o veghe (o pază) a lui Horia. Siliră pe veghe să le spună locul unde se află Horia. Paza le-a arătat un arbore scorburos de unde ieşea fum. Acolo sub un brad bătrân într-un pătul acoperit de cloambe (ramuri) dese de parcă însuşi copacul vroia să-i ascundă, stăteau de vorbă cei doi căpitani. Horia băgă de seamă că se apropie oameni de ei. A ieşit afară din scorbură şi întrebă „ce vreau şi ce caută pe aici”. Ei se apropiară de ei, îi spuseră că au sosit în sate o mulţime de cătane şi ofiţerii i-au trimis la vânat. Horia se aşeză lângă foc şi îi invită şi pe cei 4 inşi să se aşeze lângă el, ceea ce au şi făcut. Horia îi mai întrebă de noutăţile din sate şi cei 4 îi spuseră că-i mare sărăcie şi că-s multe cătane prin sate. Se apropiară şi ceilalţi 3 care rămăseseră mai în spate. Horia şi Cloşca fură prinşi fiecare de către doi din cei sosiţi, până cei 3 nou veniţi îi legară cu ştreanguri. Horia mai avu răgazul să arunce în foc câteva hârtii, care cuprindeau jalbele ţăranilor adresate împăratului, precum şi se pare, dispoziţiile imperiale pentru redobândirea de către iobagi a vechilor lor drepturi. Au fost duşi în mare grabă la o stână apoi la casa lui Matiaş unde fură predaţi armatei şi pe urmă în ziua de 31 decembrie au sosit la Abrud unde au rămas o noapte. Ieşise în piaţa oraşului mulţime mare de români şi unguri. De acolo Horia şi Cloşca fură porniţi spre Alba Iulia prin Zlatna escortaţi de o trupă de 70 grăniceri, sub comanda aceloraşi locotenenţi, Vaida şi Ieney. Pe drum, se spune, soldaţii nu i-au cruţat de batjocură. Despre sosirea la Alba Iulia , Ioan Lokats scrie fratelui său că i-au adus în 2 ianuarie soldaţii secui din Trei Scaune şi că Horia avea pe căciulă cusute din postav tăiat: furci, ţeapă şi roată.

Imaginaţia e activă. Gyöngyösi, preotul reformat din Turda a reţinut versiunea că pe cei doi în drum, la Zlatna i-au îmbrăcat în ceva pantaloni şi haină roşie, i-au pus în cătuşe şi lanţuri tari, făcute anume, în cap le-au pus şepci roşii, iar pe şapca lui Horia i-au pus coroană de hârtie aurită. Au ajuns asemenea versiuni şi în cronici. Al treilea cap al răscoalei, George Crişan a fost prins în ziua de 30 ianuarie pe când se refugia din comuna Lupşa spre Ponor de frica soldaţilor care îl urmăreau. Crişan era travestit ca cerşetor şi rătăcea prin munţi. A fost trimis la Alba Iulia sub escortă de 50 soldaţi şi 10 husari, sub comanda locotenentului Neustädler, împreună cu fiul şi soţia lui. În tot timpul cât a durat urmărirea şi prinderea conducătorilor răscoalei, represiunea a continuat chiar în prezenţa armatei ce se găsea pe întreg teritoriul răscoalei, nemeşii unguri se răzbunau trecând prin sate, incendiind, iar pe locuitorii îi schingiuiau şi aruncau în închisori. La Alba Iulia a fost executat Ursu Uibaru, căpitan al lui Horia al cărui cap a fost pus în ţeapă, iar trupul pe roată.

„Printre mulţi alţii în acele zile a căzut Ioan Bercea din Sălciua despre care un bătrân din partea locului ştia din strămoşi că a fost pus în furci pe dealul Furcilor din Sălciua şi că înainte de a fi ridicat în ştreang ar fi spus: „mor împăcat că mi-am făcut datoria faţă de neam alături de Horia, şi Crişan. Mor împăcat.”

Răsplata promisă şi ordonată de împărat pentru cei care au prins pe Horia şi Cloşca şi au făcut servicii deosebite în cursul răscoalei nu a întârziat. O ordonase, acum din nou şi concret, împăratul însuşi, mai întâi cu biletul din 14 ianuarie 1785, când a ordonat remunerarea celor care i-au prins pe Horia şi Cloşca şi apoi succesiv, cu alte bilete ale pădurarului Meltzer şi ale ofiţerilor şi soldaţilor guberniului. Toate ţin să comunice comitatelor remunerarea hotărâtă de împărat pentru  cei care au operat prinderea, anume: 600 galbeni pentru cei 7 locuitori din Râul Mare care au prins pe Horia şi Crişan şi care vor fi eliberaţi şi din iobăgie, 100 galbeni pentru pădurarul comunal Meltzer care i-a tocmit, o medalie de aur şi 30 de galbeni pentru protopopul Iosif Adamovici care prin locuitorii din Lupşa a prins pe Ursu Uibaru şi 70 de galbeni pentru acei locuitori. Dar pentru ca această recompensă să-şi atingă în cel mai înalt grad scopul, se ştie că împărţirea premiilor s-a efectuat cu solemnitatea necesară, în prezenţa mulţimii care se adună obişnuit în zilele de târg la Zlatna. Cu acest lucru a fost de acord şi guvernul şi tezauriatul. Solemnitatea premierii se ţine în 5 febr. Într-o zi de târg.

În ziua destinată distribuirii premiilor au fost chemaţi mai întâi cei care aveau să fie premiaţi. La solemnitate au fost invitaţi protopopii, preoţii, locuitori ai satelor care luaseră parte la răscoală. A venit mulţime mare de locuitori din cele 3 domenii ale Zlatnei ca şi din alte părţi ale comitatului Alba. De asemenea au participat din comitatul Hunedoarei şi a Zarandului şi chiar şi din comitatul Târnavei. În piaţa Zlatnei se găsea chiar atunci un pavilion deschis din toate părţile. În ziua de 5 februarie, zi de târg de săptămână, s-a închis pavilionul dintr-o parte cu crengi de brad, s-a întins peste ele un covor, iar pe covor a atârnat chipul împăratului. În pavilion s-a aşezat o masă acoperită cu o cuvertură de preţ, iar pe acestea trei talgere de argint, în care s-au pus galbeni şi medalia conferită protopopului, precum şi banii şi diplomele de eliberare, frumos ornate cu frunze verzi şi flori roşii, pentru cei 7 ţărani. Acestea se petreceau dimineaţa la 9 ceasuri, masa fiind flancată de amândouă părţile de un număr suficient de soldaţi sub comanda căpitanului Richard. Lângă masă s-au mai aşezat şi doi funcţionari, unul fiscal şi altul de al comitatului, pentru a da poporului informaţiile despre această preaînaltă graţie şi despre motivele pentru care se desfăşoară manifestarea respectivă.

Poporul era lăsat să intre pe o parte şi să iasă pe alta. În acest mod cea mai mare parte a poporului adunat, a văzut totul şi a putut să primească informaţiile de care avea nevoie, perioadă care a ţinut până la 11 ˝  ore. Între timp veni şi armata ca să asiste la solemnitate şi se mai aduse şi o muzică, cu tobe şi trâmbiţe. Pe la 11 ˝   sosiră şi comisarul gubernial consilierul Mihail Brukenthal, cu cel cameral, magistrul suprem al oficiului montan (miner) baronul Gerlitzi. Înaintea lor mergeau preoţii care se adunară în număr însemnat, iar în urma lor câţiva soldaţi şi funcţionari camerali. Comisarii luară loc în pavilion. Fură citite mai întâi în faţa poporului, înalte prescripte, traduse în româneşte. Apoi Mihail Brukenthal aduse la cunoştinţă numele tuturor celor care vor fi premiaţi şi după aceea rosti celor adunaţi o cuvântare în limba română. Aici se pot vedea – vorbi el – o pildă grăitoare în ce chip împărătesc se răsplăteşte credinţa către capul Ţării, ascultarea faţă de mai marii ei, şi purtarea liniştită. Din răsplăţile în sume aşa de mari care se împart azi, împreună cu eliberarea din iobăgie, pentru prinderea acestor nelegiuiţi, porniţi spre rele, pe care toţi îi cunosc, pot să vadă limpede şi lămurit că înălţatul împărat urăşte păcatul şi fărădelegea şi nu lasă nepedepsiţi pe oamenii nelegiuiţi şi pe făcătorul de rele, pe amăgitorii şi înşelătorii poporului...

După cuvântare fu chemat protopopul Iosif Adamovici căruia comisarul îi cuvântă deosebit.

„Pe el îl gratifică pentru felul cum şi-a  împlinit datoria în răscoala aceasta nefericită, care a pătat cu sânge omenesc ţinuturile acestea în zilele din urmă ale anului 1784 când furia atât de vinovată a mai multor oameni a tulburat liniştea de obşte cu răpiri şi prăzi şi a adus poporul român aproape de marginea pieririi sale cu totul. El în momentul acela a ascultat de poruncile şi îndrumările ce le-a primit de la mai marii săi, a luminat poporul înşelat şi amăgit, l-a dojenit să se întoarcă iarăşi în linişte şi bună rânduială, şi prin aceasta a scăpat pe mulţi de pieire...

În timpul acesta cancelaristul gubernial îi atârnă medalia pe piept ceea ce fu  deosebit remarcat prin salve şi sunete de tobe şi trâmbiţe.

Drept răspuns, protopopul rosti şi el o mică cuvântare de mulţumire promiţând pe mai departe credinţă maiestăţii sale şi supunere dregătorilor împăratului.

După ce se termină distribuirea, comisarul le mai adresă premianţilor încă o scurtă cuvântare care se termină cu invitaţia că acum ei, împreună cu celălalt "decorat", să meargă la biserică unde se dispune un serviciu divin, solemn – şi acolo să mulţumească lui Dumnezeu pentru reaşezarea liniştii şi să-l roage pentru îndelungata viaţă a marelui, bunului şi binefăcătorului domnitor”. (D. Prodan)

După slujbă, au fost conduşi la făgădăul „Kis pipa” al unui armean într-o cameră lungă şi îngustă, cu padimentul de cărămidă roasă de prea mult umblat de lume, cu scaune şi mese grele de stejar. Aici îi aşteptau mese lungi cu câte zece scaune, zece străchini de lut, cu linguri de lemn lângă fiecare. Pe masă erau două coşuri de ramuri tinere de alun, cu bucăţi de pâine albă şi solniţe de lemn umplute cu sare.

Popa Moise se repezi şi ocupă cu cărpinişenii prima masă, aşezându-se în capul ei. Cei şapte din Albac, în frunte cu Gheorghe Nicula, au luat loc la masa rămasă liberă.

O slujnică vârstnică aduse două glăji (sticle) mari de vânars (ţuică) şi le puse pe cele două mese, îndemnându-i pe iobagi să bea în cinstea împăratului ai cărui oaspeţi erau. Apoi se aduseră două castroane mari cu papricaş, şi se mai puseră pe masă încă două căntoaie pline cu vin şi pahare mari şi groase. Când se termină vinul şi mâncarea se sculară toţi şi o luară iar la drum. Vremea se întoarse,.ningea cu fulgi mari şi deşi, de nu se vedea om cu  om.

Gheorghe Nicola, îngreuiat de păcatul ce-l avea pe suflet, se apropie de Popa Moise şi-i suflă la ureche: De bună seamă o să cadă blestemul pe noi şi mai ales pe mine pentru păcatul săvârşit vânzând pe Horia, duşmanilor! Părintele l-a liniştit spunându-i că stăpânirile sunt de la Dumnezeu şi cine-i cu stăpânirea cu Dumnezeu este!

În drum spre casă, Gheorghe Nicola şi ceilalţi văzură numai furci şi mulţi spânzuraţi. Erau cei amăgiţi de porunca de iertate a împăratului, duşi în ograda grofului sau la marginea satului, unde îi spânzurară sau le-au pus grumazul în furci. Sosiţi în comuna lor găsiră prăpăd, satul gemea de cătane. Cei ieşiţi din ascunzători şi cu gândul iertării împăratului erau prinşi de pe drumuri, grupaţi în cete de câte zece oameni şi puşi săptămâni întregi la munci fără hrană doar cu apă, iar la cea mai aspră căutătură, erau agăţaţi în furci, bătuţi, chinuiţi, până îşi dădeau duhul în nesfârşită jale.

Gheorghe Nicola nu mai avea zi bună, mereu apăsat sub greutatea păcatului săvârşit prin trădarea vărului său Horia, spre care se îndreptară toate speranţele de mai bine ale săracilor din Transilvania, el simţi blestemul: doi feciori ai lui s-au stins de moarte năprasnică, iar fecioriţa lui cea mai dragă a căzut într-o prăpastie. Nevastă-sa şi-a luat pruncul cel mic ce-l mai aveau şi a plecat în lume. Mai târziu horiştii i-au dat foc casei.

S-a pregătit să plece unde apucă şi s-a oprit la mănăstirea Prislop din Silvaş pe unde mai trecuse odată cu căruţa cu ciubere a bunicului. S-a spovedit duhovnicului, spunându-i toate păcatele care i-au adus ura şi blestemul. Acolo i s-a spus: „că  pentru păcatele lui singura cale de mântuire este mănăstirea Cozia unde-ţi mărturiseşti din nou marele păcat.”

Acolo a lucrat la schitul de vară al Mănăstirii, găsindu-şi şi sfârşitul.

Păcurarii transilvăneni care se întâlneau la văratul oilor pe creasta înaltă a Parângului, cunoşteau  un loc acoperit cu lespezi grele de stâncă numit „mormântul călugărului ardelean”.

Iar cei mai bătrâni dintre ei îngână cu glas tărăgănat, în fapt de seară un cântec ştiut de demult de la strămoşii lor. Şi cântecul acesta ar trebui să fie învăţat de nepoţii şi de strănepoţii nepoţilor să-l ducă mai departe, să dăinuie  an de an:

I. Cine neamul şi-a trădat

Veşnic fie blestemat!

Să n-aibă loc de-ngropat,

Nici copii de sărutat!

II. Să n-aibă loc de mormânt,

În al ţării scump pământ!

Şteargă-se de pe pământ,

Cum se şterg norii de vânt!

Îngrozitoarea execuţie a lui Horia şi Cloşca n-a omorât îndemnul la o nouă răscoală. Au trecut doar câteva zile şi autorităţile guvernamentale din Alba Iulia raportau consternate despre intenţiile lui Fârţală de-a începe din nou răscoala. Urmărit permanent de autorităţi, a fost prins la Ţebea şi dus la Zlatna , cum scria uşurat din Deva, la 2 martie 1785, contele Samoil Teleky. Nu se ştie ce sfârşit a avut, ci doar că a fost osândit la închisoare grea pe viaţă, urmând ca în plus, să fie bătut în fiecare an cu 50 lovituri de bâtă.

Armata imperială întărită a zădărnicit planul de reluare a răscoalei. Împăratul Iosif al II-lea luat măsuri poliţieneşti care de care mai draconice, dându-şi seama că „blânda oaie valahă” (expresie de dispreţ pe care o folosea pentru români) s-ar putea transforma într-o „teribilă fiară”.

A acceptat recomandările drastice ale nobilimii, luând măsuri „tari” menite să prevină o repetare a răscoalei.

Astfel: juzii şi juraţii satelor româneşti să fie aleşi din oameni foarte siguri, adică devotaţi lor. Ei trebuiau ca în fiecare noapte să trezească pe consăteanul lui spre a vedea dacă e acasă, dacă nu, să fie căutat să dea socoteală unde a fost, aducând dovezi.

S-a prevăzut de asemenea ca pe viitor să nu plece cu oile la păscut mai mulţi ciobani dintr-un sat, ci să se ducă numai unul singur cu oile tuturor.

S-a cerut să se părăsească casele risipite în „roi” şi să se construiască în linie.

Dar cea mai grea dintre măsurile luate după cumplita exterminare a conducătorilor răscoalei, a fost hotărârea pentru dispersarea iobagilor din comitatele revoltate şi îndeosebi din Munţii Apuseni în ţinuturi îndepărtate. Şi această măsură a fost luată tot în urma propunerilor nobilimii care pentru comitatul Hunedoara dorea să fie pustiite toate satele ai căror locuitori au fost „mai turbulenţi”.

Într-o altă propunere s-a recomandat ca locuitorii români din Munţii Apuseni să fie strămutaţi, cu femei, cu copii, cu tot, în Ungaria de Sus, între slovaci şi în Banatul Sârbesc. Chiar comisarul Mihail Brukenthal făcuse o propunere deosebită guvernului. Această propunerea fost aplicată şi lui Ion, fiul lui Horia, fiind „transferat” în Banat. Ţăranii strămutaţi în Banat au încercat să se întoarcă în satele lor, dar au fost prinşi, bătuţi şi duşi înapoi.

Astăzi, preotul Ştefan Lupsici, din localitatea Deliblata, spune că străstrămoşii lui au fost din localitatea Lupşa. Nu e de mirare că-l trădează numele de Lupsici.

Pentru mine rămâne o problemă nelămurită până astăzi, dar mă alătur acelor care simţim la fel: Crişan nu şi-a luat viaţa, întrucât n-a putut s-o facă, fiind încătuşat şi păzit într-un mod special.El a fost ucis...

Melania FOROSIGAN