Începutul epocii moderne a însemnat răbufnirea la supra-faţa vieţii sociale a unei mulţimi de probleme create şi amplificate în perioada evului mediu, care au distorsionat echilibrul normal al evoluţiei societăţii, confruntată acum tot mai mult cu o serie de cerinţe şi imperative. Îndeosebi structurile învechite, statornicite, ca urmare a confruntărilor războinice medievale, concretizate în ocupări de teritorii, devastări şi distrugeri, supunerea forţată a unor populaţii, cărora le-a fost impus un  mod de viaţă străin propriilor tradiţii, începeau să-şi arate efectele. Contradicţii şi confruntări de proporţii au avut loc şi în Transilvania, unde revendicările legitime nu mai puteau fi înăbuşite prin forţă.  Concludentă în această privinţă este structura etnică a populaţiei transilvănene, situaţie care se prezenta – potrivit conscripţiei oficiale din 176o – l762  -  astfel: români peste 66% , unguri şi secui împreună peste 21%, saşi peste 11%. Majoritatea populaţiei transilvănene o forma ţărănimea română, care a trăit, până în 1785 în stare de iobăgie ( dependenţă personală faţă de stăpânul domeniului). Sarcinile iobăgeşti sporiseră peste măsură încât acestea deveniseră insuportabile. Iobagii trebuiau să presteze săptămânal un număr de 4 zile cu braţele, sau 3 zile cu atelajele.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost marcat, în istoria Transilvaniei, de procese transformatoare ample, generatoare   de tensiuni şi încleştări sociale. Cei aproape 100 de ani de stăpânire austriacă au însemnat un regim aristocratic, birocratic şi spoliator, preocupat în cea mai mare măsură  de exploatarea sistematică a bogăţiilor Transilvaniei. Asociindu-se intereselor şi acţiunilor statului austriac, dar întrecându-l în epuizarea tuturor posibilităţilor de exploatare, nemeşimea maghiară a manifestat o continuă şi neînduplecată dorinţă de anihilare a românilor, sub aspect economic şi politic.

Apariţia “despotismului luminat” a avut efecte multiple care au cuprins întreaga societate. Era expresia dorinţei împăratului – în contact cu noile idei şi tendinţe social-politice europene – de a păstra unitatea şi bazele organizării imperiului, evitând disoluţia unor structuri instituţionale anacronice -  avem în vedere mai ales măsurile reformatoare pe plan politic, economic, politic şi cultural care vizau emanciparea cetăţeanului şi diminuarea puterii discreţionare a nobilimii. Faptul i-a încurajat pe ţărani să se revolte, izbucnind răscoala condusă  de Horea Cloşca şi Crişan. Ei cereau ca nobili să nu mai fie şi fiecare să trăiască din munca depusă. Amploarea răscoalei şi manifestările cetelor de răsculaţi care au dat foc curţilor nobiliare, devastându-le, i-a înspăimântat pe nemeşi, răscoala fiind reprimată cu sălbăticie: conducătorii au fost frânţi cu roata, iar numeroşi răsculaţi au fost executaţi şi expuşi pentru a-i descuraja pe ţărani.

Reformele iniţiate de către împărat, între care desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, au adus  panica în rândurile nemeşilor unguri, îngroziţi că-şi vor pierde privilegiile , derută amplificată odată cu izbucnirea Revoluţiei franceze în 1789. Împăratul a fost supus presiunilor, el anulându-şi pe patul de moarte cea mai mare parte a reformelor. Neînţelegând  transformările care aveau loc în Europa, nobilimea a cerut cu insolenţă restituirea vechilor drepturi şi privilegii, a imunităţilor şi autonomiilor de care au beneficiat se-cole la rând, în epoca feudală.

Aşadar, în momentele de furie oarbă, de nesocotire a realităţii şi de opacitate politică a nobilimii, se ridică glasul demn al raţiunii. Drepturile unui popor, atâta vreme oropsit, sunt afirmate, argumentate  şi apărate, de această dată, de un grup de oameni învăţaţi, istorici şi filologi, precum: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior,  Ioan Budai Deleanu şi Iosif Meheşi, toţi fiind cărturari formaţi în ambianţa marelui centru cultural al Blajului. Primii patru erau reprezentanţi de frunte ai Şcolii Ardelene, iar ultimul funcţionar la Cancelaria aulică a Transilvaniei de la Viena. Acestora s-au mai alăturat Ignatie Darabant, episcopul greco-catolic de Oradea şi Ioan Para de la Năsăud (vicarul Rodnei), cât şi medicul oculist Ioan Piuariu-Molnar. Redactat în martie 1791, Supplex Libellus Valachorum are la bază ideile formulate cu o jumătate de veac în urmă de către Inocenţiu Micu, vajnicul episcop greco-catolic de la Blaj , iniţiatorul luptei pentru afirmarea drepturilor politice a românilor din Transilvania. Autorii actului se ridică împotriva cutumei discriminatorii şi a dogmei, utilizând principii preluate din dreptul istoric şi dreptul natural, elaborate cu forţa argumentelor,  expuse cu limpezime şi claritate.

Conştientă că este îndreptăţită să-şi ocupe locul cuvenit în viaţa economică şi politică a Marelui Principat al Transilvaniei, naţiunea română cere să fie repusă în drepturile fireşti, de care a fost samavolnic despuiată, să se şteargă denumirile jignitoare de “tolerată”, “neadmisă între Stări”, “admisă în ţară pentru bunul public” etc. Întregul cler unit (greco-catolic) şi neunit (greco-oriental), nobilimea şi oamenii de rând (plebea) să se bucure de aceleaşi drepturi, ca şi categoriile sociale respective ale celorlalte naţionalităţi. Românilor trebuia să le fie rezervate locuri în Dietă (Parlamentul Transilvaniei) şi dregătorii (funcţii publice), în proporţie cu numărul lor etc. Cererile sunt sprijinite pe argumente istorice , demografice, economice, fiscale: naţiunea română este cea mai veche din Transilvania, este cea nai numeroasă, poartă cea mai mare parte a sarcinilor publice, inclusiv plata impozitelor către stat.

 Supplexul este un act sintetic, constatativ şi recuperator, revendicativ şi integrator, devenind astfel, fără îndoială, cel mai important act politic al românilor din Transilvania, în cursul secolului al XVIII-lea. S-a ridicat la această importanţă atât prin forţa postulatelor lui, cât şi prin amploarea argumentării lor. Autorii au demonstrat astfel, cu toată tăria, şubrezenia alcătuirii politice ceea ce a făcut ca situaţia să devină insuportabilă.  Legenda atotputerniciei privilegiaţilor unguri, saşi şi secui din Transilvania se prăbuşea sub forţa dezvăluirii realităţilor social economice, care nu mai puteau fi nesocotite, iar invocarea hotărârilor ca fiind drepte, cădea în desuetudine.

Urmările erau previzibile. Memoriul a fost respins de către nobilimea feudală maghiară, retranşată în instituţii de clasă şi de castă, cum a fost instituţia “ reprezentativă “. Dieta Transilvaniei s-a întrunit la Cluj la 21 decembrie 1790, desfăşurându-şi lucrările până la 9 august 1791. Decizia ei a fost hotărâtă dinainte, chiar prin compoziţia ei. Din cei 417 deputaţi, un număr de 350, adică 85% erau  nobili, iar din aceştia 161 erau magnaţi cu titlul de baron sau de conte. Aşadar nobilimea, în fruntea căreia se afla marea nobilime, hotăra caracterul social al Dietei. Din punct de vedere naţional, ungurii împreună cu secuii reprezentau 90% din deputaţi, iar saşii 1o%. Românii nu aveau nici un reprezentant, întrucât nu erau recunoscuţi ca naţiune. Singurul român prezent, episcopul greco-catolic Ioan Bob, participa în calitate de regalist (din partea regelui),  pentru demnitatea ecleziastică pe care o exercita.

Se confirma adagiul că adevărul nu putea izbândi, numai atunci când era folosit ca armă de către poporul care l-a îmbrăţişat şi îl promovează împotriva potentaţilor care-l nesocotesc şi schilodesc. În calitate de reprezentanţi ai românilor transilvăneni, cărturarii ce făceau parte din gruparea Şcolii Ardelene s-au adresat autorităţilor, cerând aplicarea principiilor democratice moderne, într-un timp când ideile mari de înnoire se afirmau în întreaga Europă, iar în Franţa noile forţe sociale spărgeau tiparele învechite ale lumii feudale.

Memoriul a fost citit în Dietă în iunie 1791, fiind primit cu indignare şi consternare de către deputaţi. Relatările care s-au consemnat vorbesc despre izbucniri vehemente, vociferări şi contestări. În această atmosferă clopotele din oraş au început să tragă a primejdie, vestind un incendiu. Deputaţii localnici s-au ridicat grăbiţi să  plece, pentru a-şi apăra şi pune la adăpost avutul. Atunci baronul Nicolae Wesselenyi a tunat cu glas poruncitor cerând să nu părăsească nimeni sala, pentru că acolo este un incendiu mai mare şi mai periculos care trebuie stins.