Domnitori fanarioţi căzuţi sub securea călăului

Perioada domniilor fanariote în ţările române a început în Moldova, la data de 25 ianuarie 1710, când a fost numit domn dragoman al Porţii, Nicolae Mavrocordat şi a luat sfârşit după 110 ani, când s-a revenit la domniile pământene.

Denumirea de fanarioţi le vine de la cartierul fanarului, Fanarul, din jurul Patriarhiei din Constantinopol, localizat în apropierea golfului Bosfor din marea Marmara. Această măsură samavolnică contravenea chiar şi Cărţii de legi turceşti, care prevedea că „Ţara Românească şi Moldova fiind din trecut slobode în toate privinţele, prin separare la cancelarie şi prin interzicerea călcării lor, toate dările lor şi arenzile aflându-se pe seama voievozilor”. De asemenea, aşa numitele Capitulaţii încheiate de domnitorii români cu sultanii prevedeau că numai Adunarea boierilor îi va alege pe voievozii lor.

Încălcarea acestor reguli a fost realizată în mod progresiv de către Poartă. Soliman Magnificul, după ce l-a înlăturat pe Petru Rareş, în anul 1538, a propus boierilor ca în loc, să fie numit Ştefan Lăcustă. După cea de-a doua domnie a lui Rareş, imixtiunea Porţii s-a intensificat şi începând cu anul 1633, când Miron Barnovschi a fost decapitat la Constantinopol, domnii au fost instalaţi în scaun direct de către otomani. Cu toate măsurile luate de Poartă, la începutul secolului al XVIII-lea, problema orientală intra într-o nouă fază, devenind de interes european. După pierderea unor importante teritorii  deţinute de imperiul otoman în centrul Europei şi în Balcanii de vest, ţări ca Franţa, Anglia, Prusia şi Austria sunt îngrijorate de tendinţele Prusiei de ocupare a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Ca urmare, ele au deschis consulate în ţările române,

În aceste condiţii, grecii din Fanar, din rândurile cărora se recrutau dragomanii şi alţi dregători, erau consideraţi cei mai credincioşi executanţi ai politicii otomane. Se va vedea însă, în scurt timp, că singurul ţel al unui fanariot era de a ajunge domnitor în ţările române. În acelaşi timp, numirea unui nou domn era o ocazie pentru Poartă să sporească sumele de bani stoarse din ţările noastre. Ocuparea scaunului ajunsese la sume apocaliptice. Aşa, de exemplu, văduva fostului domnitor, Alexandru Şuţu, pentru a fi numit în scaun fiul său, Nicolae, a promis Porţii 13 milioane lei, ceea ce reprezenta de două ori bugetul anual al Ţării Româneşti. Sporirea veniturilor avea loc şi prin durata foarte scurtă a unei domnii. Astfel, în numai zece ani (1790-1800) şase domnitori s-au succedat în Ţara Românească şi cinci în Moldova.

La rândul său, fanariotul venea sărac şi dator vândut şi pleca bogat. Se grăbea să asimileze cât mai mult, în timp scurt, deoarece ştia că mazilirea nu era departe. Nu de puţine ori, însă, lăcomia, prea mare, concomitent cu înşelarea Porţii, făceau ca fanariotul să-şi piardă capul sau, în cel mai bun caz, se alegea cu exilul. Metodele folosite de aceşti domnitori erau numeroase. Odată ajunşi în scaun, ei creşteau în mod considerabil cuantumul şi numărul birurilor de tot felul, al prestaţiilor în muncă, precum şi al darurilor către Poartă şi dregătorii ei. Un călător englez trecând prin ţările române, în preajma Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, prezenta veniturile, dar şi jaful fanarioţilor. În Ţara Românească se adunau anual 2.730.000 de piaştri, din care 600.00 de la saline, 4200.00 de la poştă, 380.00 vămile şi 1.400.000 vinăritul, oieritul şi ierbăritul. Din numirile în funcţii şi din confiscarea averilor unor boieri, domnul mai strângea doar pentru dânsul, două milioane de piaştri. Rezultă că domnul acumula mai mult de 73% din avutul ţării.

Un călător englez la Curtea din Iaşi, unde era domn Mihai Moruzi, impresionat de luxul din jur, exclama: „Ei trăiesc într-un lux şi cu o splendoare care abia pot fi întrecute în vreo capitală din Europa. Balurile şi partidele lor de jocuri, cu rochiile cu pietre scumpe ale doamnelor, sunt peste orice închipuire”. Un general rus, aflat la noi, afirma: „Nu există pe pământ rasă de tâlhari mai mârşavă decât fanarioţii”.

Jefuirea ţărilor noastre a ajuns la apogeu, în secolul al XVIII-lea, când am fost teatru de război în luptele dintre turci, ruşi şi austrieci. De la 1711 şi până la 1829, au avut loc şase războaie, totalizând un timp efectiv de un sfert de veac.

În acest timp, nu au fost puţini domnitori care au căzut pradă securii călăului,  pe motive reale sau închipuite, cum că au pactizat cu inamicul. Primul dintre aceştia a fost Grigore Callimachi care a domnit în Moldova între anii 1761-1764 şi 1767-1769.

Trecuse un sfert de veac de când un sultan setos de sânge, Ahmet, curmase viaţa înţeleptului domnitor Constantin Brâncoveanu şi a vărului său Ştefan Cantacuzino.

În noile condiţii, când interesul statelor europene pentru ţările române sporise în mod considerabil, Poarta a recurs la realizarea unui întreg sistem de informare asupra legăturilor inevitabile ale cercurilor politice româneşti cu statele creştine din jur, dar şi cu reprezentanţele deschise la Bucureşti şi la Iaşi. Domnitorii fanarioţi au primit ordine stricte, sistematice, pentru intensificarea culegerii de informaţii şi de  curmare a oricăror tendinţe opuse Porţii.

În această stare apăsătoare de suspiciuni, nesiguranţă şi măsuri represive a ajuns la domnia Moldovei o familie cu rădăcini puternice în răzeşii noştri. Această familie era rătăcită printre fanarioţii din Constantinopol, astfel că se grecizase de-a binelea. Este vorba de familia Callimachi, din rândul căreia au fost aleşi un mare număr de dregători, dar şi patru domnitori, care au domnit în opt rânduri: Ioan Teodor, Grigore, Alexandru şi Scarlat. Întemeietorul familiei a fost răzeşul moldovean Toader Calmăşul şi soţia sa Raliţa. Fiul lor, Ioan Teodor şi-a schimbat numele când a ajuns dragoman. La 1 august 1758, a fost numit domn în ţara sa de origine. Încă de la început, domnul a avut de înfruntat intriga grecilor rezidenţi la Iaşi. Prin maşinaţiuni la Poartă aceştia au obţinut mazilirea domnului, în luna mai 1761, însă în locul rămas vacant a fost numit, imediat, fiul său Grigore Callimachi. Pentru început, noul domn s-a bucurat de încrederea Porţii, fiind numit şi mediator între poloni şi tătari. Însă, în urma imixtiunilor Rusiei în teritoriile Moldovei, turcii au considerat că nu au fost corect informaţi. Un agent rus recruta la Iaşi ostaşi pentru armata rusă şi a ocupat, fără voia domnului, unele magazii pe care le doreau otomanii. Deşi domnul a dispus executarea agentului, marele vizir a continuat cu învinuirile. Grigore Calimachi a fost chemat la Constantinopol şi în locul lui a fost numit, pentru a zecea oară în ţările noastre, Constanin Mavrocordat, fiul primului fanariot, Nicolae Mavrocordat.

La data de 3 iulie 1769, a fost închis la Poartă atât domnul cât şi fratele său, Alexandru. N-au trecut decât două luni şi, la 28 august, a fost ucis în interiorul seraiului, iar corpul a fost aruncat în mare. Astfel a sfârşit cel dintâi dintre domnitorii fanarioţi, victimă a luptelor nesfârşite dintre cele două imperii, ce ne-au adus atâta rău.

N-au trecut decât opt ani şi, tot în Moldova, avea loc una dintre cele mai odioase şi mai nedrepte crime comise de Poarta otomană. Era sfârşitul unuia dintre numeroasele războaie dintre Rusia şi Turcia, desfăşurat pe teritoriul ţărilor noastre, care secătuia resursele puţine de care dispunea populaţia pământeană. Încheierea păcii a avut loc în Dobrogea, la Kuciuk-Kainargi, în traducere Micul fântânar, în luna septembrie 1774, după şase ani de război. După ce domnise în Ţara Românească, în anii 1768-69, după încheierea păcii, Grigore al III-lea Alexandru Ghica a fost numit domn al Moldovei. Încă de la începutul domniei sale acest „om de fire şi arătos”, cum îl prezintă Enache Kogălniceanu, tatăl marelui om politic, caută să aducă puţină uşurare pentru situaţia păturilor de jos ale societăţii. Şi cronicarul continuă: „Grigore Ghica era lăudat de către toţi şi plăcut prostimii, iară boierilor nu atât, că nu putea să mănânce pe cei mici şi săraci, că nu-i suferea domnul nici de cum pe boieri”.

Un alt cronicar, Iniţă Cantacuzino, scria: „Întru adevăr că au fost Grigore Vodă om foarte înţelept şi învăţat şi, iubind ca şi alţii să se îndestuleze cu învăţătura, au făcut minunate şcoale”.

Însă cea mai importantă activitate a domului a fost îndreptată spre păstrarea integrităţii Moldovei în vechile ei hotare.

După încheierea păcii, a început lupta pentru „pradă” a beligeranţilor, Rusia şi Austria, pe seama Turciei. Austria a găsit prilejul să-şi însuşească în mod samavolnic o parte însemnată din teritoriul Moldovei. Fără nici un temei, militarii austrieci au şi trecut la mutarea bornelor de hotar, urmând ca în final să se înţeleagă cu turcii. Regele Frederic al II-lea al Prusiei, bine informat în probleme europene, scria: „Austria are poftă totdeauna să se mărească şi să şterpelească ceva vecinilor săi”. Şi continua: „În ce priveşte întinderile Austriei în Moldova cred, fără să mă înşel, că pot face prognosticul că Poarta o va admite mai curând decât să se opună făţiş”. Câtă dreptate a avut!

Grigore Alexandru Ghica a intervenit în mod energic la Poartă pentru sistarea măsurilor samavolnice întreprinse de Austria şi a cerut să fie  numit pentru a trata cu organele austriece, însă cererea a  fost respinsă. Acest rol a fost acordat generalului turc, Tahir Mehmet, care nici nu s-a deplasat la faţa locului, în urma bacşişului primit de la austrieci. Actul de cedare a Bucovinei de către Turcia a fost semnat la 2 iulie 1776. Ce tristă coincidenţă! În această zi, cu 273 de ani în urmă, se stingea din viaţă Ştefan cel Mare, cel ce luptase pe acele locuri, la Codrii Cosminului, pentru apărarea teritoriului Moldovei. Aşa cum au dorit, austriecii au obţinut un teritoriu de 10.000 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de 75.000 de locuitori.

În ce priveşte situaţia domnitorului, Poarta considera că el s-a opus intereselor turceşti şi pretextând şi neînţelegerile cu boierii, a hotărât să-l suprime. De la Constantinopol a plecat spre Moldova, Ahmet aga. Ajuns la Iaşi, turcul a spus că est în drum spre Hotin, însă fiind bolnav, va rămâne un timp în capitală. Pretextând că nu se poate deplasa la domn, l-a chemat pe acesta la el, spre a-i transmite unele dispoziţii de la Poartă. Deşi a fost prevenit de boieri că nu se face să accepte această înjosire, Ghica a plecat incognito. Ajuns la gazda turcului, la trei ceasuri din noaptea de 1 octombrie 1777, ucigaşii îi puseră laţul de gât şi îl sugrumară. Capul nefericitului domn a fost luat la Constantinopol iar corpul a fost înmormântat la biserica Sfântul Spiridon, ctitorie a unei alte victime a turcilor, domnitorul Miron Barnovschi.

Tot aşa cum Despot Vodă întrerupea domniile pământene din Moldova, cu două secole în urmă, Nicolae Mavroghenie, domnitorul numit  în Ţara Românească, la 26 martie 1786, originar din insula Paros, întrerupea continuarea în scaun a grecilor din Fanar. De aceea, între el şi fanarioţi au existat numeroase dispute. Noul domn cu o înfăţişare cruntă, voce puternică şi tunătoare a fost descris în amănunt de către o călătoare engleză, primită de domn. Mavroghenie era ras în cap cu o şuviţă pe frunte, după moda turcească. Avea barba mare şi era îmbrăcat în haine de brocart, iar în picioare purta papuci galbeni. El vorbea italiana şi franceza şi era înconjurat de o mulţime de dregători. Doamna, foarte frumoasă, avea şapte copii şi era înconjurată de 20 de fete, ca doamne de onoare, foarte elegante şi cu o purtare aleasă.

Ca şi Despot, Mavroghenie era expert în arta disimulării. Îi chema pe boieri la curte pentru a le transmite visele închipuite.  Spunând că l-a visat pe unul dintre cei prezenţi, acesta nu scăpa până nu plătea o sumă de bani.

O bizarerie a domnului, luată în derâdere de contemporani, era plimbarea prin Bucureşti într-o trăsură trasă de doi cerbi. Ajuns domn, a pus dări asupra clerului şi marii boierimi, uşurându-i pe meşteşugari, iar claca pentru ţărani a fost redusă la trei zile.

Întrucât la orizont se întrevedea izbucnirea războiului ruso-austro-turc din anii 1787-1791, domnul a luat măsuri energice de apărare a graniţelor, aducând o serie de victorii împotriva inamicilor Porţii. În fruntea armatei sale, a întreprins acţiuni victorioase în Transilvania şi Moldova, cerând populaţiei să se unească cu cea din Ţara Românească. Armata austriacă a fost nevoită să se retragă din faţa oştirii muntene. Revenind, armata rusă, condusă de celebrul general Suvorov şi cea austriacă în frunte cu prinţul Coburg, au ocupat cele două principate.

Invidia fanarioţilor şi a generalilor turci faţă de succesele neaşteptate ale lui Mavroghenie nu s-au lăsat aşteptate. Învinuit de aceştia, dar şi de boierii ce fuseseră exilaţi de domn şi supuşi la dări, în luna septembrie 1790, controversatul domnitor a fost ucis de turci, în localitatea Biala din Bulgaria, la sud de Rusciuc. Osemintele sale au fost reînhumate la Brusa, în Asia Mică.

Aceasta era recunoştinţa pe care Mavroghenie a primit-o de la cei pe care i-a slujit cu credinţă, cu toate greutăţile prin care a trecut.

Bătrân şi bolnav, la 28 noiembrie 1797, s-a retras de bună voie, din scaunul Ţării Româneşti domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti. În aceeaşi zi, sosea la Bucureşti noul domn trimis de Poartă, Constanin Hangerliu. În scurta sa domnie, de numai un an, el avea să ajungă la trista faimă de „cel mai corupt şi cel mai lacom dintre domnii fanarioţi”, egalat, doar peste un deceniu, de un alt fanariot, Ioan Caragea. Hangerliu a sporit dările şi a reintrodus mult temutul, dar şi hulitul văcărit. Chinurile îndurate de ţăranii români ce nu puteau plăti dările erau insuportabile, ajungându-se chiar la decese. În acelaşi timp, chefurile la curte nu mai conteneau. Aceste excese au fost redate, într-un stil captivant şi un limbaj pitoresc, de către un călugăr din mănăstirile vâlcene, pe care Nicolae Iorga îl numea „naivul, dar isteţul călugăr oltean”. Dionisie Eclesiastul, că acesta era numele călugărului, descrie zaiafetul ce a avut loc în timp ce la curte era oaspete amiralul flotei turceşti, Husein Kuciuk. Acesta a cerut domnului să-i cheme şi pe boieri cu nevestele lor. Boierii au acceptat, dar au refuzat să vină şi nevestele. Atunci au fost alese de pe stradă cele mai frumoase femei uşoare, fiind instruite, îmbrăcate elegant şi prezentate ca soţiile celor prezenţi. La încheierea zaiafetului, pofticiosul oaspete a cerut să-i oprească una dintre femei pentru el, iar celelalte să fie repartizate la paturile agalelor turceşti. Zis şi făcut. Dimineaţa cămăraşul domnesc le-a dezbrăcat de hainele scumpe şi le-a dat drumul.

Năstruşnicul călugăr nu s-a oprit aici; el ne-a lăsat o scenă de groază în care subiectul principal era chiar Hangerliu. După mulţimea pârilor primite, marele vizir a trimis la Bucureşti un capugiu pentru mobilizarea şi suprimarea compromisului lor slujitor. Capugiul a luat cu el un harap „hroaznic la chip şi mare, buzat la gură, cu îndrăzneală la ucidere”. Intrând călare în curtea domnească, cei doi s-au grăbit să meargă în iatacul domnului. În timp ce capugiul a descărcat ambele pistoale în nefericitul domn, harapul l-a sugrumat cu laţul şi i-a tăiat capul. Trupul a fost scos în curte, dezbrăcat şi ţinut aşa până a doua zi. Harapul a jupuit capul celui ucis, l-a umplut cu bumbac şi l-a prezentat doamnei înspăimântate.

Pentru ridicarea trupului, i-a cerut familiei să plătească.

Era ziua de 18 februarie 1799 şi vedem cât de puţin conta în faţa sultanului cel ce tot de el fusese încoronat cu multă fală.

În fine, cea din urmă victimă a Porţii otomane, înainte de încheierea domniilor fanariote în ţările române, a fost odiosul sfârşit pe care i l-au rezervat lui Alexandru Ipsilanti, considerat ca cel mai important, mai raţional şi mai uman din lungul şir al domniilor din această categorie. El a fost numit în Ţara Românească, în acelaşi timp cu Grigore Alexandru Ghica în Modova, după pacea de la Kuciuk Kainargi, din anul 1774. Peste 12 ani, îl aflăm ca domn al Moldovei şi, după încă zece ani, revine în scaunul Ţării Româneşti, la 17 august 1796.

Cum a sosit la Bucureşti, a găsit o situaţie încordată între boierii pământeni şi grecii rezidenţi în ţară. De aceea, din divanul său nu au făcut parte decât boierii ţării, spre deosebire de domnitorii dinaintea sa. În politica externă s-a orientat spre Austria. A desfiinţat unele impozite înrobitoare, uşurând situaţia ţăranilor. Dispune întocmirea unei culegeri de legi şi interzice tortura în practica judiciară. Extinde şcolile pe întreg teritoriul ţării. Întrucât războiul distrusese curtea domnească, a construit o nouă curte pe locul unde se află acum Palatul Parlamentului. A reorganizat şi a extins serviciul poştal şi a adus apa, pe o conductă, de la 20 km nord de Bucureşti.

Situaţia de invidiat a lui Ipsilanti s-a înrăutăţit brusc. Fiii săi, Constantin şi Dimitrie, instruiţi de profesori francezi în spiritul iluminismului, au fugit în Transilvania. O delegaţie, din care făcea parte şi poetul Ienăchiţă Văcărescu a fost trimisă la Viena pentru a-i aduce în ţară pe fugari. Cu toate acestea, Poarta îl privea cu neîncredere pe domn. De aceea, în luna martie 1782, el şi-a dat demisia. Numai după un lung exil în insula Rodos, Ipsilanti a fost numit domn în Moldova, în perioada când austriecii intrau cu trupe în ţară.

În cea de-a treia domnie, de această dată în Ţara Românească, a fost nevoit să se retragă de bună voie, fiind bătrân şi bolnav. Cu relaţiile sale, reuşeşte să fie numit domn în Moldova, fiul său, Constantin. Spiritul aventurist al acestuia s-a manifestat din nou. El a intrat în legături cu Rusia, din care cauză a fost mazilit. Revenind în scaun, a fost din nou mazilit. După trei ani, ruşii intrând din nou în război, l-au adus ei în scaunul Ţării Româneşti. În aceste condiţii, bătrânul său tată a fost închis şi supus la cele mai mari chinuri, pentru a mărturisi ce avere are şi unde a ascuns banii. Isteţul călugăr oltean, Dionisie Eclesiastul, descrie, în stilul său irezistibil, supliciul bătrânului domnitor, care a avut loc la 25 ianuarie 1807: „Peste câteva zile, l-au scos pe domn la vedere şi stând vizirul de faţă, gealaţii au început a-l tăia din toate încheieturile, începând de la degetele mâinilor şi ajungând până la umeri. Apoi, au procedat în acelaşi mod şi cu încheieturile picioarelor. După ce i-a rămas doar trupul gol, tăvălindu-se în sânge i-au tăiat pe urmă capul. În tot acest timp, îl întrebau unde a ascuns banii”.

Trebuia ca din rândul poporului român să se nască o personalitate puternică, un om integru, un luptător care nu şi-a precupeţit propria-i viaţă pentru uşurarea situaţiei poporului obidit şi pentru înlăturarea uneltelor din Fanar ale Porţii otomane. Acesta a fost eroul Tudor Vladimirescu.

Constantin MĂRGEANU