|
Astăzi,
nimeni nu mai plânge…
Anul 1968 a fost anul când
Alba Iulia şi-a primit autoritatea de capitală de judeţ, dar a avut şi o
a doua semnificaţie, mai mare, mai luminoasă, mai înaltă, aceea de an al
semicentenarului Marii Uniri. De la comenduirea centrală a vremii, s-au
luat măsuri din timp pentru renovarea tuturor edificiilor legate de
eveniment, ajunse până atunci într-o stare de degradare jalnică. Astfel
s-a imprimat o notă de efervescenţă în întâmpinarea sărbătorii, care se
dezlegase , în sfârşit, după un număr bun de ani, timp în care multor
români li s-a pus lacăt pentru că au îndrăznit să cânte Hora Unirii.
Venind, ca mulţi alţii, din alte părţi şi devenind cetăţean al oraşului,
ştiam puţine lucruri despre Alba Iulia. La 1 Decembrie, am pătruns în
marea masă de participanţi. Erau construite mici scene în mai multe
locuri din spaţiul Cetăţii. Pe ele se perindau formaţii de dansuri
populare româneşti şi grupuri care cântau cântece patriotice şi
populare. Am văzut bărbaţi în vârstă îmbrăţişându-se şi bucurându-se că
se regăsesc aici. Peste tot fluturau drapele româneşti, bărbaţi şi femei
îmbrăcaţi în costume naţionale răsplăteau cu ropote de aplauze
manifestările artistice. Se cânta Hora Unirii şi tot spaţiul din jurul
scenelor era plin de hore mai mari, mai mici, în entuziasmul poporului
eliberat de interdicţii, într-o revărsare a descătuşării. Până atunci,
la vârsta de 30 de ani, nu mi-a fost dat nicăieri, în nicio altă
împrejurare, să văd chipuri de oameni atât de fericiţi. Nu-i păsa
nimănui că nu ştie paşii de horă, dar juca, nu-i păsa numănui că nu ştie
cuvintele cântecelor patriotice, dar ţinea hangul cântăreţilor fiecare
cum se pricepea.
Înţelegeam puţin din tot ce se
întâmpla, dar m-am lămurit pe deplin când, în Parcul Custoza, furnicat
şi el de participanţi, am văzut un bătrân cu nişte desagi sărăcuţi pe
umăr şi uşor îmbrăcat. Şi-a dus mâinile la gură să alunge frigul şi am
văzut lacrimi scurgându-se pe mâinile reci. Când l-am întrebat de ce
plânge, bătrânul s-a uitat la mine, parcă mirat de întrebarea mea, şi
mi-a răspuns printre lacrimi : „Aveam 18 ani când s-a făcut Unirea. Am
fost aici cu tata. Atunci toţi plângeau de bucurie că eram în România”.
Aşa, am înţeles profunzimea trăirilor acestor oameni pentru reînvierea
Transilvaniei româneşti. Bătrânul o aşteptase şi-i fusese martor între
cei 100 de mii de români. Venise, probabil, de departe să participe la
sărbătoarea semicentenarului. Trăise anii tinereţii în umilinţă
austro-ungurească. Parcursese şi anii aceia ai asprimii de după război,
când despre românism se vorbea în şoaptă. Momentul semicentenarului
Unirii însemna o redeşteptare a României, a tot ce era românesc. Şi
bătrânul a trăit-o şi pe aceasta plângând.
Astăzi, ne-am „deşteptat” din
nou, dar plângem de sărăcie, de înduşmănire, de înstrăinare, de foame,
de moarte. E frig în sufletele noastre. Nu ne mai cântăm ţara, nu ne mai
slăvim istoria. În Alba Iulia nu mai e loc de Hora Unirii !
Astăzi, nimeni nu mai plânge
de drag de România!
I-am uitat şi pe aceia care
au rotunjit-o! Unirea cea Mare e singurul eveniment de măreaţă izbândă
din istoria ţării care nu este marcat de niciun însemn al memoriei.
Fundaţia „Alba Iulia 1918,
pentru unitatea şi integritatea României”, Asociaţia Cultul Eroilor şi
Asociaţia Avram Iancu s-au adresat de mai multe ori forurilor din judeţ
şi din ţară, cu rugămintea de a hotărî şi sprijini construirea
Monumentului Unirii aici, în inima ţării, unde Transilvania şi-a
realizat visul de a-şi recăpăta demnitatea, determinând destrămarea unui
nedrept imperiu. N-au primit niciodată niciun răspuns de la nimeni. Ba
chiar, în ultimul timp, sesizările noastre au deranjat şi ni s-a
reproşat că prea mult se insistă cu această cerinţă, iar persoane care
au îndeplinit funcţii de conducere în cadrul fostului Comitet de Cultură
judeţean, se înregimentează în opiniile edililor locali, reci şi
indiferenţi faţă de nevoia atât de fierbinte a locuitorilor oraşului.
Circulă zvonul că un domn
Buculei, pe care, probabil, nu-l leagă nimic sentimental de Alba Iulia,
trece peste opiniile, priceperea şi ştiinţa arhitecţilor locali şi
intenţionează să planteze în Parcul Unirii un Ferdinand ecvestru, cu
regina, care nu ştim în ce ipostază va figura. Considerăm că în
Consiliile Municipal şi Judeţean sunt şi români cu gândire limpede şi
inimă animată de vibranta istorie a oraşului nostru şi nu vor aproba o
asemenea propunere total străină de fierberea marelui eveniment, mai
ales că în anii precedenţi Unirii, regalitatea a îndreptat armele
împotriva manifestanţilor din Bucureşti care strigau :„Vrem Ardealul !”
Ce se va evoca prin prezenţa unei statui a regelui? Unirea au făcut-o
transilvănenii, pe ei trebuie să-i cinstim. Monumentul nu va marca
centenarul încoronării, 1922-2022, ci al Unirii, 1918-2018. Din alt
punct de vedere, pentru că tot s-a reproşat că un monument aici plasat
ar umbri faima Catedralei Ortodoxe, ne întrebăm dacă e mai fericită
prezenţa unui grup statuar cu imaginea unor străini de neam şi
aparţinători credinţei catolice faţă în faţă cu un obiectiv al
ortodoxiei. Nu-i suficient că fostul Arhiepiscop a amplasat la porţile
Catedralei chipurile celor două demnităţi regale, care erau deja
prezente în Sala Unirii ?
Cei ce vor să aprobe
construirea unui asemenea monument sau se opun construirii unuia adecvat
evenimentului nu se tem că cele 100 de mii de voci ale Unirii le vor
tulbura miezul somnului ?
Prof. Georgeta CIOBOTĂ |
