Michelangelo poetul: o
autobiografie spirituală1
Ne-am
putea imagina o (scurtă) autobiografie spirituală a lui Michelangelo
recurgând la o convenţie literară. Cu alte cuvinte, închipuindu-ne că
după atâtea secole a fost „descoperit” un jurnal intim al său; că
Michelangelo s-a confesat cu o sinceritate emoţionantă într-o
autobiografie, morală, spirituală, prin propriile-i versuri. Să încercăm
această convenţie literară perfect plauzibilă, deci perfect posibilă. O
autobiografie fictivă – în care însă nimic nu este rod al fanteziei; în
care totul este întemeiat pe date biografice şi caracterologice absolut
certe ale istoriei literare şi pe concluziile critice formulate şi fiind
şi cele mai autorizate; şi o autobiografie imaginară în care se folosesc
direct textele scrisorilor lui Michelangelo – în număr de aproape 500.
Marele artist vorbind, aşadar, la persoana întâi, mărturisindu-se,
punându-şi el însuşi în legătură diferitele momente ale vieţii,
frământările cele mai intime şi mai dramatice, cu credinţele sale
filosofice, morale, religioase şi artistice, cu temele şi motivele care
i-au generat poeziile: tot atâtea momente de entuziasm sau de
depresiune, de seninătate sau de durere, înşirate de-a lungul unei vieţi
întregi.2 Şi,
în felul acesta, justificându-şi şi explicându-şi creaţia, mult mai bine
decât ar fi putut-o face oricine altul. Să presupunem, aşadar, că am
acceptat această convenţie literară; să citim deci paginile acestui
„jurnal intim” fictiv; să îi dăm cuvântul Poetului:
„Viaţa mea, seniori şi prea
iubiţi prieteni, a fost dură ca marmura de Carrara. A fost asemenea unui
bloc de marmură pe care voiam întruna să-l eliberez de ceea ce era de
prisos, pentru ca apoi să poată ieşi mai adevărat şi mai curat la lumină
– asemenea unei statui – chipul spiritului meu. Unealta mea de lucru
preferată a fost, precum ştiţi, dalta. O trudă mult mai grea a fost deci
pentru mine să mânuiesc pana, nu dalta. Cu toate acestea, de-a lungul
întregii mele vieţi am dăltuit şi cuvintele şi le-am înşirat în versuri.
Căci şi cuvintele sunt un dar pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit ca să
putem împărtăşi semenilor noştri – aşa cum eu însumi am făcut-o în
stihurile mele, pe care le-am numit, simplu, Rime, -
dorinţele, visurile şi durerile noastre, dezamăgirile, speranţele şi
neliniştile, prea puţinele noastre ceasuri de seninătate şi de bucurii,
- şi prea multele, grele şi întunecate bătălii ce întruna se dau în
sufletele, în mintea şi inimile noastre. Căci, într-adevăr, aceasta este
poezia mea: născută din iubire şi din durere, este îmbibată de lacrimi.
Este sânge din sângele meu. Este cu totul şi întru totul o poezie a mea.
Am citit mult în viaţă, şi pot
să spun că îi cunosc destul de bine pe poeţii din vremea mea. Cunosc şi
sonetele lui Bramante (ştiu că nu mă are deloc la inimă, dar recunosc că
e un bun arhitect). Sonetele lui sunt asemenea celor ale atâtor altora
dintre contemporanii mei: gândirea le este săracă, simţirea le e rece,
lumea lor lăuntrică e destul de pustie. Dar pentru mine poezia a fost
întotdeauna un loc binecuvântat de refugiu, un prilej de mărturisire
sinceră care ţâşnea din îndureratele mele nelinişti, care izvora din
drama ce se petrecea în străfundul sufletului meu. Şi tocmai de aceea,
dintre toţi, eu îi ţin în cea mai mare cinste pe Dante şi pe Petrarca.
Pe Dante mi l-am simţit
întotdeauna foarte aproape de suflet şi de inimă în timpul când ciopleam
în marmură atâtea chipuri de oameni puternici, ori când zugrăveam
învolburata «Judecată de Apoi». În acele ceasuri mă simţeam şi eu
puternic, răzvrătit, uriaş, - la fel ca el. Dar când puneam mâna pe pană
ca să scriu versuri, mă simţeam slab, firav, năpădit de gingaşe îndoieli
– ca Petrarca. Uneori, chiar mi se părea că simt adierile, duhul
Canzonierului său trecând în zbor şi prin Rimele mele. Dar –
cum aş fi putut să uit vocea lui atât de caldă, şi delicatele-i imagini
înşirate pe firul unduioaselor lui stihuri? Uneori pătrundeau şi în
versurile mele înfloriturile, exagerările, antitezele, jocurile lui de
cuvinte – e adevărat. Pe de altă parte, însă, nu ştiu de ce, dar n-am
putut niciodată preţui nici entuziasta sa dragoste de natură, nici
înclinaţia lui spre iubirea senzuală, nici felul în care descrie el
frumuseţile şi farmecele cu care îşi împodobeşte iubita.
Şi apoi, eu nu m-am gândit
niciodată să încredinţez tiparului Rimele mele. Le-am scris numai
pentru mine. Doar unor prea puţini prieteni le-am împărtăşit.
Scriindu-le, era ca şi cum vorbeam cu mine însumi. Poezia mea e
convorbirea tainică cu mine însumi. E glasul gândurilor mele zbuciumate.
Şi e o destăinuire smulsă din adâncul fiinţei mele. În versurile mele,
mă arăt, vreau să mă arăt aşa cum sunt. Întreaga-mi poezie nu e altceva
decât o mărturisire: sinceră şi deznădăjduită – ca un strigăt. Un
strigăt pornit din adâncul inimii.
Şi vă mai spun, seniori şi
prietenii mei, că prea puţin am luat aminte, atât în viaţă cât şi în
versurile mele, la lucrurile care se petreceau în ţara mea; cu toate
acestea, nenorocirile şi netrebniciile vremii mele nu m-au lăsat
nepăsător. Drept aceea, pe soclul statuii Nopţii pe care am făcut-o
pentru mormântul lui Giuliano dei Medici, am săpat aceste versuri, ca şi
cum prin ele ar vorbi însăşi adormita statuie:
Mi-e drag să dorm în piatra
ce mă-ngheaţă
cât timp ruşinea şi ocara
ţine;
Doar cât n-aud şi cât nu
simt e bine:
Vorbeşte-ncet, nu mă trezi
la viaţă! (e.b.)
Iar altădată, am atacat cu
indignată înverşunare Curia romană coruptă, curtea papei Iuliu al
II-lea, însetată doar de deşertăciunea puterii şi a cruzimii războaielor
aducătoare de bogăţii:
Se toarnă din potire
coifuri, spade,
iar sângele lui Crist se
vinde – ciuturi!
Nu spini şi cruce vezi, ci
săbii, scuturi:
răbdarea, însuşi lui Iisus
îi scade… (c.d.z.)
Şi mai trebuie să vă
mărturisesc că nici în viaţă, nici în arta mea sau a altora şi, prin
urmare, nici în versurile mele, natura, natura care ne înconjoară, nu
m-a mişcat niciodată prea adânc. Şi natura e încărcată de minuni de
frumuseţe, de bună seamă, pentru că şi ea este opera înţelepciunii
Atotputernicului. Dar eu n-am aflat în ea un suflet, asemenea
sufletului omenesc. Căci pentru mine, tot ce nu porneşte de la om şi tot
ce nu vorbeşte despre om, poate să rămână de-o parte; căci numai în om,
numai prin făptura omului se arată pe deplin marea înţelepciune şi
putere a dumnezeirii. Trei sute două poezii am scris, dar din acestea
numai una am închinat-o naturii; şi aceea n-a fost decât asemenea unui
suspin al inimii mele târjind după linişte, - după odihna şi pacea pe
care am căutat-o totdeauna, fără s-o găsesc niciodată…
Şi vă mai spun că multe, multe
nenorociri am avut în viaţă. Sunt un om urât la înfăţişare, o ştiu prea
bine, iar oglinda mi-o spune întruna, fără milă. Natura m-a dăruit cu un
chip urât – şi asta mă face să sufăr; dar sub înfăţişarea asta urâtă se
ascund şi gânduri frumoase şi simţiri gingaşe. Iată: mi-am iubit mult şi
cu dăruire familia, şi am făcut tot ce mi-a fost în putinţă să îi ajut
pe fiecare. Şi după ce îngrozitoarea molimă a ciumei mi-a răpit fratele,
când moartea i-a dăruit pacea cea de pe urmă şi bătrânului meu tată
ajuns la frumoasa vârstă de nouăzeci de ani, i-am închinat din adâncul
inimii o îndurerată elegie, pe care am încheiat-o cu un suspin de
rămas-bun:
Părinte drag, învăţătură
rece
e moartea ta: învăţ şi eu să
mor. Cu gândul
te văd acolo unde rar om
trece…
Te-oi revedea în glorie
întreagă,
prin Dumnezeu, de mintea-mi
o să ştie
din mâl terestru inima să-şi
tragă. (c.d.z.)
Şi acum, prietenii mei, vă voi
spune cum au fost marile mele frământări dintotdeauna. Aş putea spune că
au fost patru la număr, - atâtea câte braţe are o cruce. Au fost cele
patru braţe ale crucii pe care sufletul meu a îndurat patimile
răstignirii, lăsând să îi cadă şi în versurile mele sângele rănilor lui,
picătură cu picătură. Patru la număr au fost gândurile care zi şi noapte
mi-au frământat zbuciumatul meu suflet: Frumosul, Iubirea, Moartea şi
Credinţa în Dumnezeu. Frumuseţea, prietenii mei, frumuseţea care prin
ochi se revarsă în inimă, este marele dar pe care Natura l-a făcut
spiritului meu. Simţământul frumosului înnăscut în om, dorinţa de frumos
care e un semn dăruit omului de atotputernicia divină, îl înalţă pe om
spre contemplarea dumnezeirii. Frumuseţea nu purcede în suflet venind
din simţuri, căci numai intelectul îl conduce pe om din această lume a
simţurilor trecătoare şi înşelătoare în lumea eternă a divinităţii.
Acestor gânduri, iată, le-am dat glas în versurile mele:
Din leagăn frumuseţea i-a
fost dată
drept pildă de urmat
chemării mele
şi-n artă numai ea mi-arată
ţelul.
Cei ce n-o cred n-au strop
de judecată.
Doar ea pe culmi ne poartă
şi spre ele
mă-ncerc şi eu cu dalta şi
penelul.
Dacă smintiţii,
îndrăzneţii-or proştii
din simţuri o deduc, când ea
se naşte
din Cer, şi-n cuget către
Cer ne-ndeamnă,
a crede că din tină ochii
noştri,
bolnavi, pot şi fără har
cunoaşte
Eternitatea,
nebunie-nseamnă! (e.b.)
Şi tot din cerul Veşniciei
coboară şi Iubirea, adusă pe pământ de dorinţa de a contempla Frumosul,
- această dumnezeiască hrană a spiritului. Iar frumuseţea chipului
omenesc nu este altceva decât oglindirea frumuseţii sale morale; şi una
şi cealaltă îşi trag obârşia din opera divinităţii. Iar când iubim
frumuseţea trupească, a unui bărbat sau a unei femei, noi iubim în fapt
frumuseţea morală, care, şi ea, este oglinda divinităţii în om. În ochii
mei, fiinţa iubită preţuieşte în măsura în care are darul şi puterea de
a mă înălţa până în preajma divinităţii. Căci ţelul ultim al dorinţelor
mele a fost întotdeauna Dumnezeu. Şi niciodată n-am fost mai pătruns de
acest adevăr ca în răstimpul acelor doisprezece ani din viaţă, când,
trecut de vârsta de şaizeci de ani, m-am îndrăgostit de nibila doamnă
Vittoria Colonna, marchiză de Pescara, rămasă văduvă la numai trezeci şi
trei de ani, admirată de toţi cei ce o cunoşteau pentru frumuseţea şi
virtutea ei, cerută în căsătorie de mulţi principi; dar care, după
moartea soţului ei, s-a închis în sine, închinându-şi viaţa operelor de
binefacere, studiului şi poeziei.
Vittoria Colonna, care mi-a
trimis în dar volumul ei de versuri intitulat Rime spiriruale şi
căreia eu i-am închinat necontenit de-a lungul anilor sute de versuri,
era asemenea unui izvor nesecat de adevărată frumuseţe; iar pentru mine,
frumuseţea ei trupească şi cea sufletească erau o adevărată oglindire a
frumuseţii lui Dumnezeu. Iată de ce, timp de doisprezece ani i-am
închinat atâtea sonete şi madrigaluri. Şi într-unul, pe care am să vi-l
spun acum, am încercat să lămuresc cât pot mai bine gândurile şi
părerile mele despre Iubire şi despre Frumos. Şi îl întrebam pe zeul
iubirii, Amor, dacă adevărata frumuseţe, cea la care visez şi spre care
năzuiesc, se află oare în afara fiinţei mele, sau vine dinăuntrul meu?
Văd adevărul frumuseţii oare
cu ochii mei, Amor, te rog
răspunde,
sau poate-l port lăuntru,
căci oriunde
privesc, sculptată faţa ei
apare?
Şi Amor îmi răspundea că
frumuseţea chipului o sporeşte pe ceea a sufletului. Privind fiinţa
iubită,
Din ea frumuseţea se naşte,
însă creşte
trecând prin ochi spre casa
ideală,
spre suflet… Iar acolo, mai
înaltă,
mai pură e şi
se-ndumnezeieşte,
Eternul sieşi vrându-şi-o
egală:
aceasta-ţi stă în faţă, nu
cealaltă! (c.d.z.)
Iubirea, aşadar, a fost pentru
mine năzuinţa inimii spre frumuseţea desăvârşită care în Cer îşi are
sălaşul. A însemnat dorinţa şi putinţa de a mă ridica spre Cerul
virtuţii. Mi se spune că această părere a mea despre Iubire este întru
totul asemănătoare celei a lui Platon. Eu nu l-am citit pe divinul
Platon; dar gândirea lui filosofică i-am regăsit-o în versurile celor
doi Guido – Guinozelli şi Cavalcanti; am găsit-o în Dante, la Petrarca;
pentru ca apoi să înflorească atât de minunat în Academia Platonică din
Florenţa mea. Dar, mai întâi de toate, am găsit-o în mine însumi,
ascunsă dintotdeauna în străfundul spiritului meu.
Apoi, seniori şi prea iubiţi
prieteni, trebuie să recunosc că eu nu sunt şi nici n-am fost un om prea
modest din fire, dimpotrivă, am avut dintotdeauna conştiinţa valorii şi
puterii talentului meu. De aceea am dispreţuit de atâtea ori prietenia
principilor şi a papilor, îngăduindu-mi să îi înfrunt şi spunându-le că
eu pictez cu creierul, nu cu mâna. Totdeauna am fost nespus de mândru că
Dumnezeu m-a cinstit cu darul de a putea, prin arta mea, să eternizez
frumuseţea femeii, - atât a Madonei, cât şi a femeii pe care am iubit-o.
Am ştiut prea bine că opera mea nu va muri, căci arta învinge natura; şi
o învinge tocmai pentru că arta poate dărui nemurire frumuseţii. Şi iată
că într-un sonet o întrebam pe nobila doamnă Vittoria Colonna; o
întrebam şi tot eu îmi răspundeam:
Mărită doamnă, spune-mi cum
se face
că-n stei cioplită dăinuie-o
făptură,
când cel ce-a făurit-o-n
piatră dură,
cu timpul în cenuşă se
preface?
Sub ce-a trudit făuritorul
zace,
căci mai presus e arta de
natură;
eu ştiu, o simt prin
propria-mi sculptură
ce vremilor le ţine piept,
tenace.
De-aceea deopotrivă pot, şi
ţie
şi mie, în culori sau piatră
mută,
viaţa a ne da, o viaţă
nesfârşită,
ca după noi prin veacuri să
se ştie
cât de frumoasă-ai fost, şi
cât de slută
făptura-mi, ce-a iubit
îndreptăţită. (e.b.)
Iar când Vittoria Colonna s-a
sfârşit din viaţă, durerea mea n-a mai avut margini. Dar adevărata
iubire nu cunoaşte piatra de mormânt a sfârşitului. Eu, când am iubit,
m-am gândit întruna că veşnicia morţii hărăzeşte aceeaşi veşnicie a
iubirii. Când mai mult mă ardea focul iubirii, altă ajutorare nu găseam
decât chipul morţii, ascuns în fundul inimii mele. Simţeam adeseori
nevoia să mă retrag în singurătate, să mă închid în mine, să fug din
faţa lumii. Dar să nu credeţi că întotdeauna fugeam de lume; de multe
ori, chiar căutam societatea, oamenii, prietenii. Uneori făceam şi
glume, şi râdeam; dar întotdeauna râsul meu, dorinţa mea de a părea
vesel, nu puteau ascunde nici în faţa oamenilor, nici mie însumi,
plânsul care-mi mocnea în suflet. Totdeauna în viaţă, bucuriile mele au
fost umbrite de melancolie, au fost sugrumate de gândul morţii. Şi odată
cu trecerea anilor, şi a atâtor dezamăgiri, şi a atâtor dureri, căutam
tot mai mult singurătatea, şi pacea, şi noaptea. Noaptea! Vremea
somnului care lasă sufletul să zboare spre înălţimile cerului visurilor
şi nădejdilor noastre! Noaptea dătătoare de pace… Căci noaptea, umbra
morţii, a odihnei eterne, şterge din inima omului bun orice gânduri
rele. Numai în liniştea şi în singurătatea nopţii îmi aflam pacea şi
odihna, pacea sufletului şi odihna trupului, a bietului meu trup, slăbit
de povara anilor şi de atâta muncă istovitoare!
Căci anii treceau, iar gândul
bătrâneţii chema şi gândul morţii. Şi am scris acest madrigal, în care
am adunat dezamăgirile încercate într-o viaţă de neîntrerupte strădanii
şi neîmpliniri, şi care începea aşa:
Nu încetează timpul să mă
certe,
de parcă îl tot mânii,
zicând să-mi dau ţărânii
sfârşite mădulare peregrine;
dar încă mă mai ţine
iubirea, ce-n tristeţe ori
bucurii mă scaldă.
Nu pare să mă ierte
când orele-s vecine
de-o altă viaţă, toate-n
îndoială… (c.d.z.)
Iar către vârsta de optzeci de
ani, din ce în ce mai istovit de lucru şi mai amărât de răutatea
oamenilor, viaţa mea devenea tot mai tristă şi mai apăsătoare. Eram tot
mai încredinţat că soarta cea mai fericită este hărăzită celui al cărui
leagăn este mai aproape de mormânt. Dar nu desnădăjduiam, căci ancora
mea salvatoare era credinţa-n Dumnezeu. Şi din ce în ce mai des luam în
mână Biblia, şi, citind-o în ceasurile de veghe, căutam pacea şi
îndreptarea; căci, bătrân şi plin de păcate, simţindu-mi moartea
aproape, vedeam că n-am putere să lupt fără ajutorul Domnului împotriva
păcatelor care-mi otrăveau sufletul; şi-l rugam pe Dumnezeu să
mă-ndrepte pe drumul cel bun. Şi sonetul pe care l-am scris atunci
aducea, lângă gândul solemn al morţii, şi un freamăt de rugăciune.
Sonetul începea aşa:
Mi-e greu de ani şi de
păcate trupul,
obişnuinţa-mi prins-a
rădăcină;
stau două morţi asupra mea
să vină,
iar sufletului hrană-i dau
veninul… (c.d.z.)
Şi anii treceau, şi mâna
tremura, şi puterile mă lăsau. Numai credinţa în Dumnezeu rămânea
nestrămutată; dimpotrivă, sporea pe măsură ce mă apropiam de porţile
necunoscutului şi ale veşniciei. Şi îl imploram pe Dumnezeu să dăruiască
sufletului meu pace şi linişte. Şi am scris acest sonet în formă de
rugăciune, în cea mai deplină umilinţă, năzuiam din toată inima să
mă-ndrept, mă încredinţam bunăvoinţei Atotputernicului, sufletul meu
înălţa Domnului un psalm – şi gândul morţii a făcut loc atunci gândului
veşniciei. Ascultaţi-mi această rugă:
Arată-mi-Te-n tot, Cerească
Minte!
Mă arde-a frumuseţilor
argilă,
dar lângă jaru-Ţi, para li-i
umilă:
în el voi sta, cum stat-am
înainte!
Pe tine doat Te chem, o,
drag Părinte,
în chinu-mi orb, în zarva
inutilă,
să schimbi în trup şi duh,
din marea milă,
virtuţi scăzute, doruri,
simţăminte.
Divinul suflet, inima
înaltă,
Tu mi le-ai pus, Iubire –
altfel cine? –
în slaba mea trupească
închisoare.
Ce pot să fac să-mi fie
viaţa alta?
Nu ştiu ce-i bunătatea fără
Tine,
şi numai Tu poţi soartei da
schimbare. (c.d.z.)
Da, mă simt bătrân, la cei
optzeci şi nouă de ani ai mei; atât de bătrân încât nici ispita artei nu
mă mai mângâia şi încuraja. Vedeam cu inima îndurerată că totul în jurul
meu şi în mine se prăbuşeşte, - chiar şi visurile mele despre artă. De
aceea, în ultimii mei ani am căutat refugiul în iubirea de Dumnezeu şi
în nădejdea în El. Viaţa mea, firavă barcă, rătăcind pe o mare în
furtună, se apropia de portul în care, odată ajuns, urmează să dai
socoteală de faptele tale, bune sau rele. Îmi dădeam seama acum cât de
mult greşisem crezând că trebuie să-mi fac din artă idolul şi tiranul
meu. Ce se va mai alege de gândurile mele despre iubire, dacă acum mă
apropiam de moartea trupului, de care acum eram sigur, şi de moartea
spiritului, care mă ameninţa tot mai mult? Arta nu va mai putea pune
stăpânire pe sufletul meu, ce privea acum numai spre Cel care, murind
răstignit pe cruce, ne aşteaptă la El. Şi scriind acest ultim sonet,
sonetul de pe urmă al întregii mele vieţi, sonetul în care am topit
laolaltă toate gândurile şi toate motivele poeziei mele, vroiam să-i
aduc drept ofrandă Celui de sus, tot ceea ce îi puteam închina eu mai de
preţ: opera mea întreagă şi mistuitoarea pasiune de artist a întregii
mele vieţi. Ascultaţi-mă:
Ajuns-au anii, cursul vieţii
mele,
fragilă barcă-n larg, pe
mări profunde,
în portul nostru-al tuturor,
pe unde
dăm seama toţi de bune şi de
rele.
Azi ştiu c-a fost sortită să
mă-nşele
văpaia închipuirilor fecunde
ce-n însăşi fantezia mea
se-ascunde:
căci idol mi-am făcut din
artă. Stele,
doruri şi vise, ce-o
s-ajungă toate
acum când două morţi îmi
stau în faţă?
Una m-a prins, cealaltă stă
s-apuce.
Nici dalta, nici penelul nu
mai poate
s-aline duhul meu, cuprins
în braţă
de Cel ce ni le-a-ntins
murind pe cruce. (e.b.)
Şi
astfel, poate că bunul şi milostivul Dumnezeu îmi va dărui pacea,
iertarea şi binecuvântarea lui. Dumnezeu să vă apere de tot răul, şi pe
mine, Michelangelo Buonarotti, împreună cu voi!”
prof.univ.dr.
Ovidiu DRIMBA
(28 martie 2014)
Note:
1Comunicare la
impresionanta aniversare jubiliară «Michelangelo Buonarotti – 500»,
care a avut loc în 1975 la Caprese Michelangelo (în Toscana, lângă
Arezzo), localitatea natală a marelui artist. Comunicarea a fost
prezentată, ulterior, la manifestările omagiale de la Milano, Arezzo,
Torino etc. Se publică acum pentru prima dată în limba română.
2Traducerea
versurilor: Eta Boeriu şi C.D. Zeletin.
|
|