România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Michelangelo poetul: o autobiografie spirituală1

 

Ne-am putea imagina o (scurtă) autobiografie spirituală a lui Michelangelo recurgând la o convenţie literară. Cu alte cuvinte, închipuindu-ne că după atâtea secole a fost „descoperit” un jurnal intim al său; că Michelangelo s-a confesat cu o sinceritate emoţionantă într-o autobiografie, morală, spirituală, prin propriile-i versuri. Să încercăm această convenţie literară perfect plauzibilă, deci perfect posibilă. O autobiografie fictivă – în care însă nimic nu este rod al fanteziei; în care totul este întemeiat pe date biografice şi caracterologice absolut certe ale istoriei literare şi pe concluziile critice formulate şi fiind şi cele mai autorizate; şi o autobiografie imaginară în care se folosesc direct textele scrisorilor lui Michelangelo – în număr de aproape 500. Marele artist vorbind, aşadar, la persoana întâi, mărturisindu-se, punându-şi el însuşi în legătură diferitele momente ale vieţii, frământările cele mai intime şi mai dramatice, cu credinţele sale filosofice, morale, religioase şi artistice, cu temele şi motivele care i-au generat poeziile: tot atâtea momente de entuziasm sau de depresiune, de seninătate sau de durere, înşirate de-a lungul unei vieţi întregi.2 Şi, în felul acesta, justificându-şi şi explicându-şi creaţia, mult mai bine decât ar fi putut-o face oricine altul. Să presupunem, aşadar, că am acceptat această convenţie literară; să citim deci paginile acestui „jurnal intim” fictiv; să îi dăm cuvântul Poetului:

„Viaţa mea, seniori şi prea iubiţi prieteni, a fost dură ca marmura de Carrara. A fost asemenea unui bloc de marmură pe care voiam întruna să-l eliberez de ceea ce era de prisos, pentru ca apoi să poată ieşi mai adevărat şi mai curat la lumină – asemenea unei statui – chipul spiritului meu. Unealta mea de lucru preferată a fost, precum ştiţi, dalta. O trudă mult mai grea a fost deci pentru mine să mânuiesc pana, nu dalta. Cu toate acestea, de-a lungul întregii mele vieţi am dăltuit şi cuvintele şi le-am înşirat în versuri. Căci şi cuvintele sunt un dar pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit ca să putem împărtăşi semenilor noştri – aşa cum eu însumi am făcut-o în stihurile mele, pe care le-am numit, simplu, Rime, - dorinţele, visurile şi durerile noastre, dezamăgirile, speranţele şi neliniştile, prea puţinele noastre ceasuri de seninătate şi de bucurii, - şi prea multele, grele şi întunecate bătălii ce întruna se dau în sufletele, în mintea şi inimile noastre. Căci, într-adevăr, aceasta este poezia mea: născută din iubire şi din durere, este îmbibată de lacrimi. Este sânge din sângele meu. Este cu totul şi întru totul o poezie a mea.

Am citit mult în viaţă, şi pot să spun că îi cunosc destul de bine pe poeţii din vremea mea. Cunosc şi sonetele lui Bramante (ştiu că nu mă are deloc la inimă, dar recunosc că e un bun arhitect). Sonetele lui sunt asemenea celor ale atâtor altora dintre contemporanii mei: gândirea le este săracă, simţirea le e rece, lumea lor lăuntrică e destul de pustie. Dar pentru mine poezia a fost întotdeauna un loc binecuvântat de refugiu, un prilej de mărturisire sinceră care ţâşnea din îndureratele mele nelinişti, care izvora din drama ce se petrecea în străfundul sufletului meu. Şi tocmai de aceea, dintre toţi, eu îi ţin în cea mai mare cinste pe Dante şi pe Petrarca.

Pe Dante mi l-am simţit întotdeauna foarte aproape de suflet şi de inimă în timpul când ciopleam în marmură atâtea chipuri de oameni puternici, ori când zugrăveam învolburata «Judecată de Apoi». În acele ceasuri mă simţeam şi eu puternic, răzvrătit, uriaş, - la fel ca el. Dar când puneam mâna pe pană ca să scriu versuri, mă simţeam slab, firav, năpădit de gingaşe îndoieli – ca Petrarca. Uneori, chiar mi se părea că simt adierile, duhul Canzonierului său trecând în zbor şi prin Rimele mele. Dar – cum aş fi putut să uit vocea lui atât de caldă, şi delicatele-i imagini înşirate pe firul unduioaselor lui stihuri? Uneori pătrundeau şi în versurile mele înfloriturile, exagerările, antitezele, jocurile lui de cuvinte – e adevărat. Pe de altă parte, însă, nu ştiu de ce, dar n-am putut niciodată preţui nici entuziasta sa dragoste de natură, nici înclinaţia lui spre iubirea senzuală, nici felul în care descrie el frumuseţile şi farmecele cu care îşi împodobeşte iubita.

Şi apoi, eu nu m-am gândit niciodată să încredinţez tiparului Rimele mele. Le-am scris numai pentru mine. Doar unor prea puţini prieteni le-am împărtăşit. Scriindu-le, era ca şi cum vorbeam cu mine însumi. Poezia mea e convorbirea tainică cu mine însumi. E glasul gândurilor mele zbuciumate. Şi e o destăinuire smulsă din adâncul fiinţei mele. În versurile mele, mă arăt, vreau să mă arăt aşa cum sunt. Întreaga-mi poezie nu e altceva decât o mărturisire: sinceră şi deznădăjduită – ca un strigăt. Un strigăt pornit din adâncul inimii.

Şi vă mai spun, seniori şi prietenii mei, că prea puţin am luat aminte, atât în viaţă cât şi în versurile mele, la lucrurile care se petreceau în ţara mea; cu toate acestea, nenorocirile şi netrebniciile vremii mele nu m-au lăsat nepăsător. Drept aceea, pe soclul statuii Nopţii pe care am făcut-o pentru mormântul lui Giuliano dei Medici, am săpat aceste versuri, ca şi cum prin ele ar vorbi însăşi adormita statuie:

Mi-e drag să dorm în piatra ce mă-ngheaţă

cât timp ruşinea şi ocara ţine;

Doar cât n-aud şi cât nu simt e bine:

Vorbeşte-ncet, nu mă trezi la viaţă! (e.b.)

Iar altădată, am atacat cu indignată înverşunare Curia romană coruptă, curtea papei Iuliu al II-lea, însetată doar de deşertăciunea puterii şi a cruzimii războaielor aducătoare de bogăţii:

Se toarnă din potire coifuri, spade,

iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!

Nu spini şi cruce vezi, ci săbii, scuturi:

răbdarea, însuşi lui Iisus îi scade… (c.d.z.)

Şi mai trebuie să vă mărturisesc că nici în viaţă, nici în arta mea sau a altora şi, prin urmare, nici în versurile mele, natura, natura care ne înconjoară, nu m-a mişcat niciodată prea adânc. Şi natura e încărcată de minuni de frumuseţe, de bună seamă, pentru că şi ea este opera înţelepciunii Atotputernicului. Dar eu n-am aflat în ea un suflet, asemenea sufletului omenesc. Căci pentru mine, tot ce nu porneşte de la om şi tot ce nu vorbeşte despre om, poate să rămână de-o parte; căci numai în om, numai prin făptura omului se arată pe deplin marea înţelepciune şi putere a dumnezeirii. Trei sute două poezii am scris, dar din acestea numai una am închinat-o naturii; şi aceea n-a fost decât asemenea unui suspin al inimii mele târjind după linişte, - după odihna şi pacea pe care am căutat-o totdeauna, fără s-o găsesc niciodată…

Şi vă mai spun că multe, multe nenorociri am avut în viaţă. Sunt un om urât la înfăţişare, o ştiu prea bine, iar oglinda mi-o spune întruna, fără milă. Natura m-a dăruit cu un chip urât – şi asta mă face să sufăr; dar sub înfăţişarea asta urâtă se ascund şi gânduri frumoase şi simţiri gingaşe. Iată: mi-am iubit mult şi cu dăruire familia, şi am făcut tot ce mi-a fost în putinţă să îi ajut pe fiecare. Şi după ce îngrozitoarea molimă a ciumei mi-a răpit fratele, când moartea i-a dăruit pacea cea de pe urmă şi bătrânului meu tată ajuns la frumoasa vârstă de nouăzeci de ani, i-am închinat din adâncul inimii o îndurerată elegie, pe care am încheiat-o cu un suspin de rămas-bun:

Părinte drag, învăţătură rece

e moartea ta: învăţ şi eu să mor. Cu gândul

te văd acolo unde rar om trece…

 

Te-oi revedea în glorie întreagă,

prin Dumnezeu, de mintea-mi o să ştie

din mâl terestru inima să-şi tragă. (c.d.z.)

Şi acum, prietenii mei, vă voi spune cum au fost marile mele frământări dintotdeauna. Aş putea spune că au fost patru la număr, - atâtea câte braţe are o cruce. Au fost cele patru braţe ale crucii pe care sufletul meu a îndurat patimile răstignirii, lăsând să îi cadă şi în versurile mele sângele rănilor lui, picătură cu picătură. Patru la număr au fost gândurile care zi şi noapte mi-au frământat zbuciumatul meu suflet: Frumosul, Iubirea, Moartea şi Credinţa în Dumnezeu. Frumuseţea, prietenii mei, frumuseţea care prin ochi se revarsă în inimă, este marele dar pe care Natura l-a făcut spiritului meu. Simţământul frumosului înnăscut în om, dorinţa de frumos care e un semn dăruit omului de atotputernicia divină, îl înalţă pe om spre contemplarea dumnezeirii. Frumuseţea nu purcede în suflet venind din simţuri, căci numai intelectul îl conduce pe om din această lume a simţurilor trecătoare şi înşelătoare în lumea eternă a divinităţii. Acestor gânduri, iată, le-am dat glas în versurile mele:

Din leagăn frumuseţea i-a fost dată

drept pildă de urmat chemării mele

şi-n artă numai ea mi-arată ţelul.

Cei ce n-o cred n-au strop de judecată.

Doar ea pe culmi ne poartă şi spre ele

mă-ncerc şi eu cu dalta şi penelul.

 

Dacă smintiţii, îndrăzneţii-or proştii

din simţuri o deduc, când ea se naşte

din Cer, şi-n cuget către Cer ne-ndeamnă,

a crede că din tină ochii noştri,

bolnavi, pot şi fără har cunoaşte

Eternitatea, nebunie-nseamnă! (e.b.)

Şi tot din cerul Veşniciei coboară şi Iubirea, adusă pe pământ de dorinţa de a contempla Frumosul, - această dumnezeiască hrană a spiritului. Iar frumuseţea chipului omenesc nu este altceva decât oglindirea frumuseţii sale morale; şi una şi cealaltă îşi trag obârşia din opera divinităţii. Iar când iubim frumuseţea trupească, a unui bărbat sau a unei femei, noi iubim în fapt frumuseţea morală, care, şi ea, este oglinda divinităţii în om. În ochii mei, fiinţa iubită preţuieşte în măsura în care are darul şi puterea de a mă înălţa până în preajma divinităţii. Căci ţelul ultim al dorinţelor mele a fost întotdeauna Dumnezeu. Şi niciodată n-am fost mai pătruns de acest adevăr ca în răstimpul acelor doisprezece ani din viaţă, când, trecut de vârsta de şaizeci de ani, m-am îndrăgostit de nibila doamnă Vittoria Colonna, marchiză de Pescara, rămasă văduvă la numai trezeci şi trei de ani, admirată de toţi cei ce o cunoşteau pentru frumuseţea şi virtutea ei, cerută în căsătorie de mulţi principi; dar care, după moartea soţului ei, s-a închis în sine, închinându-şi viaţa operelor de binefacere, studiului şi poeziei.

Vittoria Colonna, care mi-a trimis în dar volumul ei de versuri intitulat Rime spiriruale şi căreia eu i-am închinat necontenit de-a lungul anilor sute de versuri, era asemenea unui izvor nesecat de adevărată frumuseţe; iar pentru mine, frumuseţea ei trupească şi cea sufletească erau o adevărată oglindire a frumuseţii lui Dumnezeu. Iată de ce, timp de doisprezece ani i-am închinat atâtea sonete şi madrigaluri. Şi într-unul, pe care am să vi-l spun acum, am încercat să lămuresc cât pot mai bine gândurile şi părerile mele despre Iubire şi despre Frumos. Şi îl întrebam pe zeul iubirii, Amor, dacă adevărata frumuseţe, cea la care visez şi spre care năzuiesc, se află oare în afara fiinţei mele, sau vine dinăuntrul meu?

Văd adevărul frumuseţii oare

cu ochii mei, Amor, te rog răspunde,

sau poate-l port lăuntru, căci oriunde

privesc, sculptată faţa ei apare?

 

Şi Amor îmi răspundea că frumuseţea chipului o sporeşte pe ceea a sufletului. Privind fiinţa iubită,

Din ea frumuseţea se naşte, însă creşte

trecând prin ochi spre casa ideală,

spre suflet… Iar acolo, mai înaltă,

mai pură e şi se-ndumnezeieşte,

Eternul sieşi vrându-şi-o egală:

aceasta-ţi stă în faţă, nu cealaltă! (c.d.z.)

Iubirea, aşadar, a fost pentru mine năzuinţa inimii spre frumuseţea desăvârşită care în Cer îşi are sălaşul. A însemnat dorinţa şi putinţa de a mă ridica spre Cerul virtuţii. Mi se spune că această părere a mea despre Iubire este întru totul asemănătoare celei a lui Platon. Eu nu l-am citit pe divinul Platon; dar gândirea lui filosofică i-am regăsit-o în versurile celor doi Guido – Guinozelli şi Cavalcanti; am găsit-o în Dante, la Petrarca; pentru ca apoi să înflorească atât de minunat în Academia Platonică din Florenţa mea. Dar, mai întâi de toate, am găsit-o în mine însumi, ascunsă dintotdeauna în străfundul spiritului meu.

Apoi, seniori şi prea iubiţi prieteni, trebuie să recunosc că eu nu sunt şi nici n-am fost un om prea modest din fire, dimpotrivă, am avut dintotdeauna conştiinţa valorii şi puterii talentului meu. De aceea am dispreţuit de atâtea ori prietenia principilor şi a papilor, îngăduindu-mi să îi înfrunt şi spunându-le că eu pictez cu creierul, nu cu mâna. Totdeauna am fost nespus de mândru că Dumnezeu m-a cinstit cu darul de a putea, prin arta mea, să eternizez frumuseţea femeii, - atât a Madonei, cât şi a femeii pe care am iubit-o. Am ştiut prea bine că opera mea nu va muri, căci arta învinge natura; şi o învinge tocmai pentru că arta poate dărui nemurire frumuseţii. Şi iată că într-un sonet o întrebam pe nobila doamnă Vittoria Colonna; o întrebam şi tot eu îmi răspundeam:

Mărită doamnă, spune-mi cum se face

că-n stei cioplită dăinuie-o făptură,

când cel ce-a făurit-o-n piatră dură,

cu timpul în cenuşă se preface?

 

Sub ce-a trudit făuritorul zace,

căci mai presus e arta de natură;

eu ştiu, o simt prin propria-mi sculptură

ce vremilor le ţine piept, tenace.

 

De-aceea deopotrivă pot, şi ţie

şi mie, în culori sau piatră mută,

viaţa a ne da, o viaţă nesfârşită,

 

ca după noi prin veacuri să se ştie

cât de frumoasă-ai fost, şi cât de slută

făptura-mi, ce-a iubit îndreptăţită. (e.b.)

Iar când Vittoria Colonna s-a sfârşit din viaţă, durerea mea n-a mai avut margini. Dar adevărata iubire nu cunoaşte piatra de mormânt a sfârşitului. Eu, când am iubit, m-am gândit întruna că veşnicia morţii hărăzeşte aceeaşi veşnicie a iubirii. Când mai mult mă ardea focul iubirii, altă ajutorare nu găseam decât chipul morţii, ascuns în fundul inimii mele. Simţeam adeseori nevoia să mă retrag în singurătate, să mă închid în mine, să fug din faţa lumii. Dar să nu credeţi că întotdeauna fugeam de lume; de multe ori, chiar căutam societatea, oamenii, prietenii. Uneori făceam şi glume, şi râdeam; dar întotdeauna râsul meu, dorinţa mea de a părea vesel, nu puteau ascunde nici în faţa oamenilor, nici mie însumi, plânsul care-mi mocnea în suflet. Totdeauna în viaţă, bucuriile mele au fost umbrite de melancolie, au fost sugrumate de gândul morţii. Şi odată cu trecerea anilor, şi a atâtor dezamăgiri, şi a atâtor dureri, căutam tot mai mult singurătatea, şi pacea, şi noaptea. Noaptea! Vremea somnului care lasă sufletul să zboare spre înălţimile cerului visurilor şi nădejdilor noastre! Noaptea dătătoare de pace… Căci noaptea, umbra morţii, a odihnei eterne, şterge din inima omului bun orice gânduri rele. Numai în liniştea şi în singurătatea nopţii îmi aflam pacea şi odihna, pacea sufletului şi odihna trupului, a bietului meu trup, slăbit de povara anilor şi de atâta muncă istovitoare!

Căci anii treceau, iar gândul bătrâneţii chema şi gândul morţii. Şi am scris acest madrigal, în care am adunat dezamăgirile încercate într-o viaţă de neîntrerupte strădanii şi neîmpliniri, şi care începea aşa:

Nu încetează timpul să mă certe,

de parcă îl tot mânii,

zicând să-mi dau ţărânii

sfârşite mădulare peregrine;

dar încă mă mai ţine

iubirea, ce-n tristeţe ori bucurii mă scaldă.

Nu pare să mă ierte

când orele-s vecine

de-o altă viaţă, toate-n îndoială… (c.d.z.)

Iar către vârsta de optzeci de ani, din ce în ce mai istovit de lucru şi mai amărât de răutatea oamenilor, viaţa mea devenea tot mai tristă şi mai apăsătoare. Eram tot mai încredinţat că soarta cea mai fericită este hărăzită celui al cărui leagăn este mai aproape de mormânt. Dar nu desnădăjduiam, căci ancora mea salvatoare era credinţa-n Dumnezeu. Şi din ce în ce mai des luam în mână Biblia, şi, citind-o în ceasurile de veghe, căutam pacea şi îndreptarea; căci, bătrân şi plin de păcate, simţindu-mi moartea aproape, vedeam că n-am putere să lupt fără ajutorul Domnului împotriva păcatelor care-mi otrăveau sufletul; şi-l rugam pe Dumnezeu să mă-ndrepte pe drumul cel bun. Şi sonetul pe care l-am scris atunci aducea, lângă gândul solemn al morţii, şi un freamăt de rugăciune. Sonetul începea aşa:

 

Mi-e greu de ani şi de păcate trupul,

obişnuinţa-mi prins-a rădăcină;

stau două morţi asupra mea să vină,

iar sufletului hrană-i dau veninul… (c.d.z.)

Şi anii treceau, şi mâna tremura, şi puterile mă lăsau. Numai credinţa în Dumnezeu rămânea nestrămutată; dimpotrivă, sporea pe măsură ce mă apropiam de porţile necunoscutului şi ale veşniciei. Şi îl imploram pe Dumnezeu să dăruiască sufletului meu pace şi linişte. Şi am scris acest sonet în formă de rugăciune, în cea mai deplină umilinţă, năzuiam din toată inima să mă-ndrept, mă încredinţam bunăvoinţei Atotputernicului, sufletul meu înălţa Domnului un psalm – şi gândul morţii a făcut loc atunci gândului veşniciei. Ascultaţi-mi această rugă:

Arată-mi-Te-n tot, Cerească Minte!

Mă arde-a frumuseţilor argilă,

dar lângă jaru-Ţi, para li-i umilă:

în el voi sta, cum stat-am înainte!

 

Pe tine doat Te chem, o, drag Părinte,

în chinu-mi orb, în zarva inutilă,

să schimbi în trup şi duh, din marea milă,

virtuţi scăzute, doruri, simţăminte.

 

Divinul suflet, inima înaltă,

Tu mi le-ai pus, Iubire – altfel cine? –

în slaba mea trupească închisoare.

 

Ce pot să fac să-mi fie viaţa alta?

Nu ştiu ce-i bunătatea fără Tine,

şi numai Tu poţi soartei da schimbare. (c.d.z.)

Da, mă simt bătrân, la cei optzeci şi nouă de ani ai mei; atât de bătrân încât nici ispita artei nu mă mai mângâia şi încuraja. Vedeam cu inima îndurerată că totul în jurul meu şi în mine se prăbuşeşte, - chiar şi visurile mele despre artă. De aceea, în ultimii mei ani am căutat refugiul în iubirea de Dumnezeu şi în nădejdea în El. Viaţa mea, firavă barcă, rătăcind pe o mare în furtună, se apropia de portul în care, odată ajuns, urmează să dai socoteală de faptele tale, bune sau rele. Îmi dădeam seama acum cât de mult greşisem crezând că trebuie să-mi fac din artă idolul şi tiranul meu. Ce se va mai alege de gândurile mele despre iubire, dacă acum mă apropiam de moartea trupului, de care acum eram sigur, şi de moartea spiritului, care mă ameninţa tot mai mult? Arta nu va mai putea pune stăpânire pe sufletul meu, ce privea acum numai spre Cel care, murind răstignit pe cruce, ne aşteaptă la El. Şi scriind acest ultim sonet, sonetul de pe urmă al întregii mele vieţi, sonetul în care am topit laolaltă toate gândurile şi toate motivele poeziei mele, vroiam să-i aduc drept ofrandă Celui de sus, tot ceea ce îi puteam închina eu mai de preţ: opera mea întreagă şi mistuitoarea pasiune de artist a întregii mele vieţi. Ascultaţi-mă:

Ajuns-au anii, cursul vieţii mele,

fragilă barcă-n larg, pe mări profunde,

în portul nostru-al tuturor, pe unde

dăm seama toţi de bune şi de rele.

 

Azi ştiu c-a fost sortită să mă-nşele

văpaia închipuirilor fecunde

ce-n însăşi fantezia mea se-ascunde:

căci idol mi-am făcut din artă. Stele,

 

doruri şi vise, ce-o s-ajungă toate

acum când două morţi îmi stau în faţă?

Una m-a prins, cealaltă stă s-apuce.

 

Nici dalta, nici penelul nu mai poate

s-aline duhul meu, cuprins în braţă

de Cel ce ni le-a-ntins murind pe cruce. (e.b.)

Şi astfel, poate că bunul şi milostivul Dumnezeu îmi va dărui pacea, iertarea şi binecuvântarea lui. Dumnezeu să vă apere de tot răul, şi pe mine, Michelangelo Buonarotti, împreună cu voi!”

 

 

 

 

prof.univ.dr. Ovidiu DRIMBA

(28 martie 2014)

Note:

1Comunicare la impresionanta aniversare jubiliară «Michelangelo Buonarotti – 500», care a avut loc în 1975 la Caprese Michelangelo (în Toscana, lângă Arezzo), localitatea natală a marelui artist. Comunicarea a fost prezentată, ulterior, la manifestările omagiale de la Milano, Arezzo, Torino etc. Se publică acum pentru prima dată în limba română.

2Traducerea versurilor: Eta Boeriu şi C.D. Zeletin.

 

Caprese casa natală Michelangelo