4 august 1919,

una dintre cele mai glorioase pagini din istoria militară a României: Armata Română a cucerit în timp record Ungaria, opunându-se, astfel, bolşevizării Europei!

La 4 august 2014, s-au împlinit 95 de ani de la scrierea uneia dintre cele mai glorioase pagini din istoria militară a României. Este vorba despre cucerirea, în timp record, a Ungariei, cu scopul de a o elibera de regimul bolşevic al lui Bela Kun. Pe scurt, lucrurile s-au petrecut astfel: la 21 martie 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniştii conduşi de Bela Kun, care a încercat să recucerească Transilvania unită cu România, la îndemnul lui Lenin. Forţele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât şi trupele române din Transilvania, în speranţa de a ocupa Transilvania. La 11 decembrie 1918 s-a creat Comandamentul trupelor din Transilvania, comandant de corp fiind numit generalul Traian Moşoiu, iar ulterior generalul Gheorghe Mărdărescu. La 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, alţi generali ai armatei fiind Demetrescu, Holban, Traian Moşoiu şi locotenent-colonelul Ion Antonescu. A fost cucerită capitala, Budapesta, Bela Kun a demisionat şi regimul comunist a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, care a rămas sub conducerea armatei naţionale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy a intrat în Budapesta şi şi-a stabilit centrul comandamentului la hotelul „Gellert”. La 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei la cererea Antantei, începea un nou capitol din istoria zbuciumată şi însângerată a Transilvaniei

•Soldaţi români, treceţi Tisa!

Dar ceea ce am redat eu în mod succint mai sus este detaliat de către unul dintre protagoniştii acestei operaţiuni militare de mare succes, g-ral Marcel Olteanu (1872-1943), general de brigadă în Primul Război Mondial şi comandant al Diviziei I, Craiova, care a luptat cu eroism pe Olt, pe Siret, la Grozeşti, pe Nistru şi în Ungaria, fiind decorat în anul 1920 cu Ordinul Militar Mihai Viteazul, cls. III. Există pagini din istoria noastră pe care, nu ştiu de ce, le trecem sub tăcere ca pe o ruşine. Să nu zică Europa ca am fost imperialişti? Să nu se simtă vecinii jigniţi? Sau, pur şi simplu, dintr-o modestie tembelă? Ne e frică să ne revendicăm sau să repunem în discuţie personalităţi remarcabile ale ştiinţei şi culturii. Ne este frică să ne impunem valorile. Avem vestigii pe care alţii le-ar căuta cu lupa, ca să-şi încropească un strop de identitate, avem eroi care au dat tonul istoriei în Europa... Una din paginile de glorie a fost anul 1919 când, într-un timp record, armata română a cucerit Ungaria, pentru a o elibera. Armata bolşevică ungară a lui Bela Kun, coordonată direct de la Moscova (Lenin tocmai mutase capitala aici), a fost realmente zdrobită, iar vechiul guvern ungar a fost reinstalat. Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. A făcut-o în schimb sergentul Iordan (un oltean zănatec) care a cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită. Budapesta a fost eliberată de armata română pe 4 august 1919.

Este o dată pe care ungurii nu o vor sărbători niciodată. Ar vrea s-o uite, deşi a fost ziua eliberării lor. Războiul dintre România regală şi Ungaria bolşevică începea în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare atacau, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei române. Contraofensiva, română a atins în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi linia râului Tisa. La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i-au salvat de bolşevici. La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap-Munkacs. Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei reuşea să ocupe întreaga Slovacie. Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. La data de 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata română, reuşind s-o respingă până la Oradea. A avut loc o contraofensivă fulgerătoare şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară. Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.

•Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta (din însemnările generalului Marcel Olteanu)

Dar iată cum povesteşte generalul Olteanu despre intrarea românilor în Budapesta: „… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească - roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut... Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?... Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă... Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată...” Zis şi făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui... „Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” - îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism, pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”... „Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. „Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. „Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.

- Cum îl cheamă?

- Don sergent Iordan.

- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul... acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii...

Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor - ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali, întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă...

De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur... Şi, poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar... le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”... Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:

- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aci!

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat - era nedespărţit de Bivolaru - mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atât mai mult punea stăpânire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprinceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă...

L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine... văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? în ce lupte?...” Şi iarăşi cântecul lui; „Peste tot, domnule general, în Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru... pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace... şi nu mă las nici mort!...”

La aceste lupte importante în întreaga perioadă, a participat şi eroicul Regiment 91 din Alba Iulia.

Cam asta a fost epopeea României, în lupta ei împotriva bolşevizării Europei. Nu e momentul să „jenăm” sensibilitatea vecinilor noştri maghiari, dar nici nu va fi vreodată momentul de a uita această pagină de istorie românească, în ciuda faptului că cineva a şters de pe Arcul de Triumf, de la Bucureşti, numele Budapestei, dintre oraşele în care a călcat opinca românească...!

  Gorniști români la Budapesta

Divizia de artilerie română la Budapesta

Budapesta,opinca.  1919.

Armata română la budapesta 1919