|
Originile
universităţii
Cum au luat fiinţă primele universităţi?
Dintru început trebuie precizat că nici marile civilizaţii ale
Orientului, nici lumea greco-romană, deşi aveau anumite forme de
învăţământ superior, totuşi nu cunoşteau o formă instituţionalizată care
să semene măcar cu universitatea europeană; cu alte cuvinte, care să fie
organizată pe facultăţi, care să aibă un plan de studii dinainte
stabilit, sau care să confere un titlu academic la sfârşitul studiilor.
În Europa de după căderea Imperiului Roman, în
vremurile tulburi care au urmat, timp de aproape şapte secole singurele
şcoli existente erau cele organizate în mănăstirile mai importante; iar
mai târziu, în oraşe, şcolile care funcţionau pe lângă catedrale. Iată
însă că în jurul anului 1100, odată cu apariţia şi dezvoltarea oraşelor,
ca urmare a intensificării activităţii comerciale şi meşteşugăreşti, are
loc şi o adevărată explozie a vieţii culturale, datorită, în special,
contribuţiei învăţaţilor arabi din Spania. Aceştia au făcut cunoscute
Europei medievale, prin numeroasele lor traduceri şi comentarii, operele
marilor filosofi, matematicieni, astronomi, medici greci, sau chiar
vechile texte ale dreptului roman. Totodată, aceşti învăţaţi, înlocuind
foarte nepracticile cifre romane cu aşazisele cifre „arabe” (dar care
erau originare din India), au uşurat enorm operaţiile aritmetice.
Conţinutul învăţământului şi metodele de
predare ale vechilor şcoli mănăstireşti s-au dovedit acum a fi cu totul
insuficiente şi perimate. O proaspătă şi imensă sete de cultură,
stimulată şi de noile perspective practice de viaţă, de noile interese
şi nevoi ale societăţii, a sporit mereu numărul dascălilor şi al
şcolilor. Odată cu marea afluenţă a studenţilor la oraşe, au crescut
preţurile, mai ales chiriile, iar alimentele şi cărţile de studiu au
devenit din ce în ce mai scumpe. În faţa acestei situaţii şi pentru a-şi
apăra interesele în primul rând economice, studenţii s-au asociat şi
organizat într-o corporaţie, întru totul asemănătoare celorlalte
corporaţii profesionale şi de meşteşugari, caracteristice vieţii
orăşeneşti din Evul Mediu. Cu un nume latinesc (pentru că învăţământul
se făcea numai în limba latină), această corporaţie studenţească s-a
numit universitas; ceea ce nu însemna nimic altceva decât
„asociaţie”, „comunitate”, „grupare”, „breaslă”. Astfel organizaţi şi
având în frunte un „rector” ales dintre ei, studenţii au forţat
conducerea respectivului oraş - sub ameninţarea că altminteri se vor
transfera cu toţii în altă localitate; ceea ce ar fi însemnat o lovitură
economică şi de prestigiu dată oraşului, - să acorde reprezentanţilor
studenţimii dreptul de a fixa ei preţul chiriilor, al alimentelor şi al
cărţilor de şcoală.
Dar această universitas, această
corporaţie sau universitate a studenţilor i-a constrâns şi pe profesori
să respecte cu stricteţe o serie de reguli şi îndatoriri, precis şi
minuţios specificate într-un statut: să nu lipsească de la ore fără
aprobarea studenţilor, să înceapă şi să termine lecţia la oră fixă, să
nu eludeze unele capitole din planul cursului, să-şi asigure un auditor
de cel puţin cinci persoane, să depună în prealabil o cauţiune în cazul
că lipseşte temporar din oraş ş.a.m.d. Profesorii au fost siliţi să
accepte, pentru că adeseori singura (sau aproape singura) lor sursă de
venit erau taxele şcolare, sumele pe care le vărsau studenţii. Dar şi
profesorii, văzându-se excluşi din universitas şi supuşi unor astfel de
constrângeri din partea studenţilor, s-au organizat şi ei într-un fel de
corporaţie, într-un collegium al
lor, - impunându-le şi ei studenţilor, de pildă, condiţiile unui examen
de admitere la cursul lor, programa de studii precisă şi detaliată a
examenelor de absolvire, temele şi modalitatea de susţinere a lucrării
de licenţă. În curând (deci tot în secolul al XII-lea), atât studenţii
cât şi profesorii au ajuns la concluzia că este în interesul lor să se
unească într-o singură corporaţie, într-o universitas comună. Din
acest moment se poate vorbi cu adevărat de „universitate”, ca o
organizaţie având la bază un contract încheiat între studenţi şi
profesorii lor. Dar când s-a petrecut această fuziune?
Ei bine, anul exact de fundare a celor dintâi
universităţi nu se poate şti cu certitudine; pentru că o universitate nu
se „funda” la o dată anumită, printr-un act oficial, ci „devenea”,
creştea, ajungea la această formă, se dezvolta gradual, transformându-se
dintr-o şcoală medie preexistentă, în general a unei catedrale. E
adevărat că un papă (mai târziu, un rege sau un împărat) conferea noii
instituţii o diplomă de înfiinţare, sau o bulă, prin care îi recunoştea
rangul şi titlul de „universitate”; dar aceasta se întâmpla mai târziu
cu câţiva ani, după ce, de fapt, respectiva instituţie de învăţământ
funcţiona de mult având structura, caracterul unei adevărate
„universităţi”.
Cea dintâi instituţie de învăţământ cu
caracter universitar s-ar putea spune că a fost şcoala de medicină din
Salerno (un oraş la sud de Napoli), care funcţiona încă de pe la
mijlocul secolului al X-lea, şi care, timp de 200 de ani, a fost cel mai
renumit centru medical din Europa. Cum, însă, la această „universitate”
se studia numai medicina şi cum ea n-a avut nici o influenţă asupra
evoluţiei ulterioare a învăţământului universitar, se consideră că, de
fapt, cea dintâi universitate adevărată din Europa care a funcţionat ca
atare încă din primii ani ai secolului al XII-lea a fost cea din
Bologna. A doua, apărută în jumătatea a doua a aceluiaşi secol, este cea
din Paris; iar a treia, ceva mai târziu, dar tot în secolul al XII-lea,
este cea din Oxford. (Spaniolii susţin însă că a treia ar fi cea din
Salamanca).
Astfel, în secolul al XV-lea funcţionau în
diverse ţări ale Europei peste 80 de universităţi. Cele care au o
istorie neîntreruptă şi de mare prestigiu, de cel puţin şase secole,
sunt cele din Bologna şi Padova, Paris, Montpellier, Oxford si
Cambridge, Coimbra şi Salamanca, Praga şi Cracovia, Louvain, Viena şi
Leipzig.
... şi cum erau organizate?
Modul de organizare şi de funcţionare a universităţilor în Evul Mediu
era, bineînţeles, radical diferit de cel de azi.
Se putea întâmpla ca într-un oraş să
funcţioneze concomitent două, trei, sau chiar patru universităţi,
fiecare având un învăţământ predominant distinct. Oraşul
Montpellier, de pildă, avea o universitate cu un profil medical, şi o
alta cu profil juridic. Când universităţile cu profil diferit dintr-un
singur oraş reuşeau să depăşească interesele, ambiţiile, rivalităţile
dintre ele, geloziile care le ţineau separate, se uneau şi formau o
singură universitate cu mai multe facultăţi. Astfel, cea din Paris (şi
altele, mai puţine dar dintre cele mai importante) avea patru
facultăţi: de „arte liberale” (un fel de facultate de „litere şi
filosofic”), de drept canonic (dar în care se preda si dreptul roman),
de medicină şi de teologie. De fapt, o universitate trebuia să aibă
măcar două facultăţi, dintre care cea de „artă” avea un caracter
pregătitor, propedeutic, în vederea abordării studiilor juridice,
medicale sau teologice. Rectorul unei universităţi (la început, în
primele două secole, un student) era ales pe o durată de trei luni.
O universitate nu avea un sediu propriu; de
obicei profesorii închiriau un local; sau, dacă avea o locuinţă
încăpătoare, profesorul ţinea lecţiile la el acasă. Alteori, cursurile
se ţineau pur şi simplu în catedrală, sau într-o încăpere-anexă a
acesteia, sau într-o biserică mai spaţioasă din apropiere. În schimb,
studenţii care nu locuiau la gazde aveau cămine („colegii”, cum se
numeau la început, şi în care, eventual, unii profesorii îşi ţineau
lecţiile); dar aceasta, numai dacă oraşele din care proveneau studenţii,
din alte regiuni sau ţări, asigurau fondurile necesare pentru
achiziţionarea localului. În 1500, la Paris existau 68 de asemenea
colegii-cămine. Dar studenţii nu întotdeauna rămâneau în acelaşi oraş,
ci peregrinau pe la universităţi din alte oraşe în decursul celor 6 ani
de studiu (şi care pentru cei indolenţi puteau fi şi 16!). Studenţii mai
diligenţi peregrinau dintr-un oraş într-altul, fiind atraşi de faima
unui mare profesor. (În acest sens, este cunoscut cazul celebrului
filosof Pierre Abélard). Dar mai erau şi alte motive, de
pelerinaj, mult mai frecvente: când corporaţia studenţilor intra în
conflict cu autorităţile oraşului, care nu voiau să le satisfacă
revendicările, studenţii - deci universitatea, deci şi profesorii,
fireşte, - se transferau cu toţii într-un alt oraş din apropiere, care
le oferea condiţii de viaţă mai avantajoase căutând astfel să îi atragă,
- din motive şi economice şi de prestigiu.
Universitatea din Torino, de pildă, fondată în
1405 (şi la care, un secol mai târziu, se va laurea şi marele Erasm din
Rotterdam), a funcţionat mai mulţi ani în alte 3 sau 4 oraşe din
Piemont. Alteori, din motive diferite, profesorii erau aceia care luau
hotărârea să se transfere in corpore într-un alt oraş, -
unde, deci, datorită faimei lor şi unor condiţii favorabile oferite de
municipalitate, lua fiinţă o noua universitate. In felul acesta, cele
mai vechi şi mai ilustre universităţi au dat naştere altora: cea din
Bologna - universităţilor din Padova, apoi din Vicenza, Modena şi
Reggio-Emilia. Când studenţilor englezi, ce studiau la Paris, li s-a
interzis să mai părăsească ţara, iar cei plecaţi au fost rechemaţi, a
luat fiinţă universitatea din Oxford, - care, la rândul ei, prin
migraţia studenţilor, a dat naştere celei din Cambridge (rămasă, până
azi, un adevărat paradis academic!). Aşa după cum universitatea din
Paris este „mama” tuturor universităţilor medievale din nordul Franţei,
din Anglia, din Germania şi din Ţările de Jos.
În fine, să mai amintim că după titlurile
academice de „bacalaureat” şi de „magistru”, ultimul şi cel mai înalt
titlu de „doctor” se acorda odată cu licenţia docendi, -
adică certificatul care dădea absolventului suprema distincţie, dreptul
de a preda disciplina respectivă la orice universitate din orice ţară,
în caz că noul „doctor” avea de gând să aleagă cariera didactică. La
Salamanca, în Spania, când vizitezi venerabila Cadedral Vieja,
într-una din aceste anexe ale vechii catedrale ţi se arată şi sala în
care, în ajunul susţinerii doctoratului, candidatului i se înmâna
subiectul disertaţiei care îi fusese stabilit; era apoi închis în
această sală şi păzit straşnic în tot cursul nopţii în care trebuia
să-şi pregătească singur disertaţia. Din când în când, candidatul mai
arunca o privire, cu frică, spre uşa din fundul sălii, numită (cu un
termen nu prea academic) „uşa măgarilor”, uşa prin care ieşeau cei care
cădeau la examen... Dar în piaţeta universităţii, în mica şi
încântătoarea piaţă din faţa somptuoasei faţade a Palatului
Universităţii din Salamanca, te întâmpină un spectacol mai vesel:
pereţii colegiilor din jur sunt plini de
iniţialele fericiţilor „doctori” din îndepărtatele timpuri ale Evului
Mediu (şi de mai târziu); iniţiale - însoţite de semnul victoriei -
scrise cu litere roşii, din sânge de taur amestecat cu oţet; din sângele
taurului pe care, spre a-şi sărbători succesul, proaspătul absolvent îl
oferea în vederea organizării unei coride.
Studenţii universităţii medievale puteau fi şi
zurbagii, şi cheflii, şi cu multe alte păcate; dar dacă vroiau să-şi
vadă iniţialele scrise pe zidurile universităţii, ca „doctorii” din
Salamanca, ei trebuiau să parcurgă de-a lungul anilor un serios
curriculum studiorum.
Programa şcolară universitară
La baza învăţământului (mediu şi superior) din
Evul Mediu - limba de predare fiind în toate ţările Europei Occidentale
şi Centrale limba latină - stăteau cele şapte discipline grupate în două
cicluri. Aceste materii, aceste obiecte de studiu erau în număr de trei
în primul ciclu (numit trivium) şi anume: gramatica,
retorica şi dialectica, - acestea incluzând şi noţiuni de filosofic,
literatură latină şi de istorie romană, în al doilea ciclu -numit
quadrivium, pentru că materiile studiate erau în număr de patru -
intrau: aritmetica, geometria astronomia şi muzica; dar muzica înţeleasă
ca studiu al relaţiilor matematice dintre sunete, al raporturilor
numerice dintre note; mai precis, între tonuri şi nota fundamentală.
Era un plan de studii moştenit din
antichitatea romană, fixat definitiv în secolul al V-lea e.n. şi
transmis Evului Mediu într-o formulare standardizată, rigid dogmatică.
Era aşa - numitul sistem al celor şapte “arte liberale”, - şi era numit
astfel pentru că la greci cuvântul “artă” (techné) indica
activitatea în general, activitatea omului, în opoziţie cu acţiunea sau
cu activitatea naturii. Deci un concept care avea mai mult sensul de
“tehnică”. De aceea, la greci artiştii erau consideraţi nişte
meşteşugari, - cu excepţia poeţilor şi a muzicanţilor, despre care se
credea că ar crea sub puterea unei inspiraţii divine, iar nu în mod
esenţial şi exclusiv prin activitatea proprie. Iar “liberale” erau
numite acele ocupaţii, activităţi, preocupări sau profesiuni pe care le
puteau exercita numai oamenii liberi (deci, în nici un caz sclavii). Şi
mai departe: cu sensul derivat de îndeletniciri pur teoretice, în care
rolul principal îl are finalitatea şi gândirea teoretică; intelectul,
speculaţie pură, iar nu gândirea aplicată, nu abilitatea manuală, care
urmăreşte un scop practic, de utilitate materială practică.
Activitatea didactică universitară consta
dintr-o serie de lecţii bazate esenţialmente pe comentarea unor texte de
mult stabilite în manuale a căror autoritate nu era, nu putea fi
discutată. Metodica predării era invariabilă şi consta în glose pe
marginea textelor de autoritate, comentarii orale, discuţii şi dezbateri
în contradictoriu. (Bineînţeles că totul, cum am spus, numai în limba
latină). Dar pe lângă aceste materii de predare, în acest plan de
învăţământ formal, dogmatic, sclerozat, în secolul al XII-lea - în care
are loc o viguroasă reîmprospătare intelectuală, un moment de adevărată
“prerenaştere”, - în cultura occidentală se introduce astronomia lui
Ptolemeu, precum şi geometria lui Euclid şi logica aristotelică. Şcoala
de traducători din Toledo, în special, transpune în limba latină
literatura ştiinţifică pe care o posedau arabii. Facultatea de teologie
încearcă zadarnic să pună stavilă cunoaşterii tot mai extinse a
filosofici greceşti. Studiul medicinei face tot mai mult apel şi la
ştiinţele naturale; încât medicus va deveni un phisicus
(termen păstrat până azi în limba engleză, în care medicul se
numeşte physician).
În 1311, printr-un decret papal se instituie -
la universităţile din Paris, Bologna, Oxford, Salamanca şi Avignon -
învăţământul limbilor greacă, ebraică, arabă şi siriaca. Dar cea mai
importantă materie de studiu din universităţile medievale rămâne logica
aristotelică, ale cărei instrumente - silogismul şi disputa - pătrund
profund şi în studiul clasicilor latini (clasicii greci rămân, până după
1400, total necunoscuţi). În bună măsură, însă, studierea clasicilor
latini se limita la exemple şi citate din operele lor, pentru a ilustra
regulile de gramatică şi de retorică. Istoria şi ştiinţele sociale nu se
studiau, studiul limitându-se şi aici la cazurile şi exemplele luate din
textele literare clasice; iar ştiinţele naturale - doar la atât cât
informau scrierile lui Aristotel (apoi, cele ale lui Plinius cel
Bătrân). Dar nici istoria, nici ştiinţele naturale nu erau materii
studiate sistematic şi incluse în sistemul celor şapte “arte liberale”.
Obţinerea licenţei în “arte” era o condiţie
obligatorie pentru cei ce urmau să studieze medicina, dreptul sau
teologia. Durata studiilor era de şase ani, la aceste facultăţi.
Cursurile începeau la ora 6 dimineaţa; dar studenţii mai puţin diligenţi
preferau să se înscrie la facultatea de drept, unde lecţiile începeau la
ora 9...
În ce priveşte libertatea intelectuală a
profesorului, libertatea sa de opinie şi de opţiune, aceasta era - în
teorie - limitată. Pietatea, devotamentul credinţei, observarea strictă
a învăţăturilor religiei trebuiau sa primeze, să preceadă ştiinţa, să-i
fixeze limitele şi să-i prescrie condiţiile.
prof.univ.dr. Ovidiu DRIMBA
|
|
Universitatea din Coimbra
