România este patria noastră şi a tuturor românilor.
     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Slujbele arhiereşti ale

episcopului Emilian

 

 

Una dintre priorităţile şi preocupările exigente ale păstoririi episcopului Emilian a fost organizarea şi desfăşurarea vizitelor pastorale, slujbelor arhiereşti şi principalelor hramuri din cursul anului.

 Programul slujbelor arhiereşti cuprindea participarea în fiecare an, fără excepţie, cu prilejul anumitor sărbători în locuri precise. Aşa era, spre exemplu, cu ocazia celor două mari praznice ale Naşterii şi Învierii Domnului, în ziua praznicului la Catedrala episcopală, a doua zi la Catedrala din Blaj iar a treia zi sau în cazul Crăciunului, dacă se potrivea duminica după Crăciun, la Catedrala din Târgu Mureş, alternativ la Catedrala Mare sau la Catedrala Mică.

Faţă de Blaj, episcopul Emilian avea un respect deosebit şi era un cinstitor al episcopului Inochentie Micu, pe care-l numea ”episcopul martir”. N-a fost un adversar pătimaş şi nici un critic cu orice preţ al greco-catolicismului, ca dovadă că l-a lăsat preot şi a avut chiar o oarecare prietenie şi apropiere cu preotul Adrian Teodorescu, fost preot greco-catolic şi care, în sinea lui, n-a trecut niciodată deplin la Boseroca Ortodoxă. În plus, a participat deseori la pelerinajul de la Schitul Cărbunari de lângă Blaj, la 8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului. Sărbătorile fixe şi respectate în fiecare an erau: 14 septembrie (Înălţarea Sf. Cruci) la Lupşa, 21 mai (Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena) la Schitul Afteia, 29 iunie (Sf. Apostoli Petru şi Pavel) la Mănăstirea Râmeţ, 20 iulie (Sf. Prooroc Ilie) la Mănăstirea Sf. Ilie din Topliţa, 6 august (Schimbarea la Faţă) la Schitul de la Poşaga, 15 august (Adormirea Maicii Domnului) la Sânmartinul de Câmpie.

Vizite pastorale sau liturghii arhiereşti, în diverse parohii, au fost mai puţine deoarece agenda era foarte încărcată cu puneri de pietre de temelie, binecuvântări şi sfinţiri de biserici noi.

Pregătirea unei slujbe arhiereşti se făcea cu mult timp înainte. Preotul trebuia să vină la centrul eparhial cu un dosar în care să aibă istoricul bisericii şi o serie de alte documente în care era prezentată parohia aşa încât să se cunoască toate aspectele legate de locul pe care episcopul urma să-l viziteze. Majoritatea preoţilor veneau de mai multe ori la centrul eparhial înainte ca episcopul să ajungă la el în parohie pentru că totdeauna mai erau lucruri de pus la punct. Spre exemplu, episcopul Emilian ţinea ca momentul să fie marcat prin ceva, un obiect din ceramică sau altceva care să amintească de festivitatea şi vizita chiriarhului şi care să fie dăruit participanţilor. E regretabil că nu s-a făcut o colecţie cu aceste obiecte, s-ar fi putut reconstitui, peste timp, o parte din istoria activităţilor ierarhului.

Episcopul Emilian ţinea foarte mult ca, la asemenea evenimente, să fie invitate personalităţile locale dar şi oameni de cultură originari din parohiile respective. Astfel a reuşit să cunoască şi să lege relaţii cu mulţi intelectuali, oameni de artă şi, de ce nu, oameni politici cu diferite funcţii la care să poată apela, pentru o serie de interese ale Bisericii. Nu l-am văzut niciodată să fi cerut cuiva ceva în interesul personal.

L-am însoţit de multe ori la aceste momente şi am participat la pregătirea personală a ierarhului, care începea cu cîteva zile înainte, dar mai ales în seara dinaintea evenimentului. De obicei, după cină (şi cina din ajun era scurtă şi uşoară), se retrăgea şi, în îmbrăcăminte de casă, relaxat, pregăteam cuvântarea de a doua zi. ”Ce ar mai trebui să spun?” Era o întrebare frecventă şi nu considera o înjosire să asculte, să întrebe, să discute. Pentru mine au fost cele mei frumoase momente şi care mi-au rămas vii în minte. Acolo nu mai era episcopul vulcanic şi adesea holeric, era calm, liniştit, se transpunea într-o stare de trăire autentică şi căuta o pace sufletească, pregătitoare pentru a doua zi.

Dimineaţa, un aspect demn de remarcat, episcopul Emilian trebuia să fie cu 5-10 minute înainte, la intrarea în localitatea respectivă, oprea maşina, cobora şi îşi punea camilafca, pentru ca la ora stabilită să fie în faţa bisericii, era foarte punctual.

L-am văzut de multe ori la Sf. Liturghie, cu lacrimi în ochi, emoţionat şi cuprins de fiorul profund al momentului sacru. Era parcă, un alt episcop, în acele momente.

De obicei, omilia zilei, o încredinţa unui preot, iar, pentru sine, păstra o cuvântare la sfârşit, după otpust. Numea acest cuvânt ”un cuvânt de încununare” şi era aproape întotdeauna presărat cu elemente de ordin istoric. Sublinia vechimea creştinismului în spaţiul naţional dar mai ales în Transilvania. Erau nelipsite mărturiile arheologice: Donariul de la Biertan, Gema de la Potaissa, Opaiţul creştin de la Alba Iulia. Însista asupra rolului mitropoliei bălgrădene, Noul Testament de la 1648, Sfinţii Iorest şi Sava, cuvioşii mărturisitori Visarion şi Sofronie şi mucenicul Oprea, paginile memorabile din istoria cetăţii bimilenare a Alba Iuliei: Unirea lui Mihai Viteazul, Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, Marea unire de la 1918, Reîntregirea Bisericii Ortodoxe de la 1948 etc.

A fost marcat definitiv de marea realizare a reînfiinţării Episcopiei Alba Iuliei şi nu uita niciodată să rostească o frază pe care am învăţat-o cu toţii pe de rost: ”După 275 de ani, smerenia noastră a fost învrednicită de Bunul Dumne-zeu să reînnoade şirul episcopilor care au păstorit în cetatea Bălgradului”, cu un accent pregnant pe ultimele silabe. În timpul Sf. Liturghii, era foarte pretenţios la respectarea rânduielii, la mişcările pe care le făceau cei din sobor, iar când ceva nu corespundea propriilor exigenţe, nu ezita să sancţioneze şi să apostrofeze vocal, ceea ce a creat una din marile nemulţumiri ale preoţilor.

De remarcat că nu era foarte darnic cu distincţiile preoţeşti, era mai degrabă cumpătat şi îmi amintesc un caz, în care s-a propus distincţia de iconom stavrofor pentru un preot, la care episcopul Emilian a răspuns: ”lăsaţă-l, măi, să mai facă ceva, că mai are multe de făcut acolo, acum îl facem doar iconom”.

Slujbele arhiereşti, hramurile şi, în general, orice prezenţă a episcopului Emilian, erau un tot unitar cu agapa care urma. Contrar ideii că masa festivă de după era un accesoriu neimportant, episcopul Emilian acorda o mare atenţie şi acestui moment. Ţinea mult la regulire protocolare, pe care le stăpânea cu mare precizie. Masa de după era, pentru episcopul Emilian, cel mai potrivit prilej de a-şi apropia personalităţi, autorităţi şi, în general, crea o atmosferă destinsă şi foarte plăcută. Pentru ocaziile mai importante, atât pentru Sf. Liturghie cât şi pentru agapa de după, pretindea să fie prezenţi preoţi capabili să vorbească, să cânte sau să recite. La agape se rosteau scurte cuvântări, în special din partea laicilor prezenţi, autorităţi dar şi personalităţi culturale pe care episcopul Emilian le provoca, în sensul cel mai bun, să ia cuvântul. Erau impresionante şi momentele cu pricesnele, doinele sau cântecele de suflet pe care le interpretau preoţi cu voci deoasebite cum erau: Doru Gheaja, Iacob Ormenişan, Teodor Beldean sau alţii.

Cam aşa se desfăşurau hramurile, sfinţirile de biserici şi slujbele arhiereşti la care participa episcopul Emilian, iar, dacă ar fi să subliniez un moment care m-a marcat în mod deosebit, aş aminti unul din hramurile de la Mănăstirea Sf. Ilie din Topliţa, unde episcopul invitase pe regretatul poet Ioan Alexandru, ale cărui cuvinte rostite seara târziu, după vecernia din ajun, au răsunat atât de pătrunzătore, răspândind fiorii credinţei şi genialităţii marelui poet.

 

 

Pr. Ştefan URDA