75 de ani de la cel de al II-lea arbitraj (Diktat) de la Viena (30 august 1940)

S-au împlinit anul acesta, la 30 august, 75 de ani de la un eveniment tragic din istoria contemporană a României, Diktatul de la Viena. Am motive personale, ca istoric militar şi refugiat cu familia din Ardealul de Nord(comuna Ciceu-Giurgeşti, din fostul judeţ Someş)(1, să scriu aceste rânduri.

Constat, cu surprindere, că forurile ştiinţifice române, mă refer la zeci de institute de studii şi cercetare a istoriei României, ligi şi fundaţii,nu au acordat nici o atenţie acestui eveniment. Doar, refugiaţii care mai trăiesc(numărul lor s-a împuţinat vizibil în anii din urmă), şi-au adus, cu durere şi amărăciune în suflet,aminte de suferinţele prin care au trecut. Amintesc aici Simpozionul „Diktatul de la Viena-75 de ani” din 4 septembrie a.c. organizat în sala Filarmonicii de Stat „Dinu Lipatti” din Satu Mare. Cârdăşia politicienilor din Parlamentul României de a pune mâna pe putere, cu ajutorul deputaţilor şi senatorilor unguri i-au determinat să facă uitat acest eveniment tragic din istoria României. Apoi, strigătul disperat al românilor din 3 octombrie a.c. adunaţi la Izvorul Mureşului din „Memorandumul pentru protejarea şi afirmarea identităţii românilor din Covasna, Harghita şi Mureş”(2 m-a pus pe gânduri asupra faptului că aceştia au ajuns să fie discriminaţi şi marginalizaţi, trataţi ca o,,populaţie aservită”, străină, neexistând egalitate de şanse, în propria ţară. Lipsa de reacţie a statului român face ca liderii comunităţii maghiare să continue promovarea identităţii unui ţinut aşa-zis secuiesc fără români”, să se opună încercării veteranilor de război români din municipiul Sfântu Gheorghe de a aborda pe clădirea primăriei drapelul tricolor. Horthyştii au acţionat la fel în anii 1940-1944. Sunt îngrijorat de mulţimea cărţilor traduse din limba maghiară despre istoria Transilvaniei în care se falsifică, cu bună ştiinţă adevărul. Mă refer şi la volumul „Transilvania Reîntoarsă (1940-1944), (autor Ablonczy Balázs) Editura Institutul European, Iaşi, 2014 în care se susţine că: „Scopul marii experienţe a fost ca Transilvania - împotrivindu-se experienţelor rivale de organizare naţională(după 1 dec.1918 n.n.)- să devină din nou un teritoriu naţional ungar-la modul virtual neglijând sau, cel puţin, minimalizând cultura şi limba românească şi, la modul fizic, făcând să dispară denumirile româneşti ale străzilor, statuile şi firmele magazinelor. Încercarea a avut o serie de rezultate pozitive: modernizarea în toate segmentele sistemului instituţional şi al infrastructurii, întărirea sistemului instituţional şi al politicii de resurse umane din cultura maghiară”. Şi nici un cuvânt despre teroarea horthystă din Ardealul de Nord, crimele şi masacrele suferite de populaţia românească şi de evrei. Mai mult, găsesc recent pe Internet, o poză din 29 ianuarie 2014, cu explicaţia următoare;

„Prima statuie a lui Horthy Mikloş la Paleu (jud. Bihor)”. Statuia a fost realizată de sculptorul orădean Glazt Şandor şi a fost dăruită de Ungaria Bisericii Reformate din Paleu. Întrebat ce reprezintă bustul, preotul reformat Katona Janoş a declarat: „Noi îl considerăm pe Horthy ca „erou al celui de al doilea război mondial. Prin această statuie nu îl comemorăm doar pe el, ci şi onoarea, sacrificiul şi patriotismul soldaţilor maghiari”. Dacă mai adăugaţi, că la Alba Iulia,la 50 de metri de Casina Militară, unde la 1 decembrie 1918 s-a hotărât Unirea cea Mare, a fost amplasat „Clopotul Trianonului”(operă a unui sculptor român local n.n.) o să înţelegeţi mai bine trocul actual dintre politicienii români şi cei maghiari din Parlamentul României.

Să rememorăm împreună evenimentele de acum 75 de ani pentru a le cunoaşte mai bine:

1. Ungaria, nemulţumită de Tratatul de la Trianon, prima ţară cu politică revizionistă din Europa după 1920.

La 4 iunie 1920 se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria. Se recunoaşte pe plan internaţional unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul Român, a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croaţiei, Sloveniei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia(4. Va intra în vigoare la 25 iulie 1921.

Milton G. Lehrer (istoric american) va consemna: „Li s-a luat ungurilor atât cât au încălcat ei în cursul vremurilor prin violenţă şi prin metode arbitrare. Mărimea sacrificiului la care au trebuit să consimtă, în 1920, nu le este deci imputabilă decât lor”(5. Nemulţumiţi, ungurii au început să agite problema revizuirii tratatelor, atacând înseşi principiile de bază pe care se sprijinea ordinea europeană de după război. Era prima lovitură ce se aducea convenţiilor creatoare de pace, prima încercare de a tulbura pacea Europei. Ungaria regentului Horthy Miklňş, a devenit prima ţară revizionistă din Europa. Timp de 20 de ani Ungaria a întreţinut, printr-o propagandă susţinută de zi cu zi, spiritul de revanşă. A dezlănţuit o acţiune revizionistă extrem de intensă în ţările Occidentului (unde aveau şi o diasporă deosebit de activă n.n) înfăţişând ordinea creată în regiunea carpato-dunăreană ca o ordine nedreaptă şi deci, în final supusă revizuirii. Nem! Nem! Soha! Nu! Nu! Niciodată! Era strigătul pe care-l repetau în cele patru colţuri ale lumii agenţii propagandei maghiare, strigăt care echivala cu o declaraţie de război împotriva aşezărilor de pace, al căror imperiu, ungurii refuzau să-l accepte.” Ungaria autocrată de ieri-Ungaria grofilor şi a nemeşilor, siluitoare de conştiinţă, asupritoare de naţii, sublinia Milton G.Lehrer, - Ungaria, împotriva căreia s-au ridicat timp de decenii protestele întregii lumi civilizate, Ungaria a devenit peste noapte, prin falsificarea adevărului, pentru toţi partizanii cauzei maghiare „paradisul Naţionalităţilor” şi „marea nedreptăţită” a războiului mondial”.A căutat prietenia şi alianţa cu Italia fascistă şi Germania nazistă. Primul Arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, desfăşurat în Palatul Belvedere, desfăşurat din ordinul lui Hitler, cu acordul lui Mussolini, a determinat ca zone din Slovacia de sud şi partea sud-vestică a Ruteniei Carpatice să fie desprinse din teritoriul Cehoslovaciei şi atribuite Ungariei. Măsura 12.4000km, cu o populaţie de 1.100.000 de oameni(6.Era doar începutul. La 3 noiembrie 1938, Horthy declara fericit: „Prima etapă de refacere a Ungariei ciuntite, s-a înfăptuit, urmând, pe rând, restul”… Ţintele următoare erau România, Cehoslovacia şi Jugoslavia, mai ales, Ardealul, pe care şi-l dorea anexat cu orice preţ. Amiralul fără flotă, Horthy, se considera salvator al Europei: „Sarcina noastră istorică - (a Ungariei n.n.) a fost să apărăm Europa în faţa Răsăritului, şi aceasta a costat mult sânge… Fără a stăpâni Carpaţii, noi nu putem îndeplini această misiune. De aceea stăpânirea Carpaţilor pentru noi este o problemă vitală. Ardealul este singura fortăreaţă naturală a Europei, şi va fi spre binele Germaniei, dacă ea va fi în mâini sigure. Mai devreme sau mai târziu, va veni vremea răfuielii dintre Germania şi Rusia…”

2. Amputările teritoriale ale României din vara anului 1940.

La 23 august 1939, la Moscova este semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, însoţit de un protocol adiţional secret privind delimitarea sferelor de interese între cei doi semnatari, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Art. 3 al protocolului stipula: „În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea Germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni”.(7Prinsă între cei doi coloşi totalitari, România era complet izolată de puterile care îi garantaseră integritatea - Marea Britanie şi Franţa. România a condamnat toate agresiunile din deceniul patru, de la anexarea Ruhrului de către Germania până la dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Austriei şi atacarea Poloniei. Izolată şi slabă, ea se anunţa ca o pradă uşoară pentru apetiturile teritoriale ale vecinilor. Va începe calvarul României.

Încurajat de bunăvoinţa Reichului, dar îngrijorat de posibila atitudine a lui Hitler, Stalin a hotărât rapida rezolvare a litigiului cu România. V. M. Molotov la 26 iunie 1940 înmânează ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu, nota ultimativă a guvernului sovietic, prin care se cere cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, conform unei hărţi anexate. Faţă de izolarea politică şi militară a ţării, guvernul român se declară dispus să discute cu guvernul sovietic cererile prezentate la 26 iunie. Ameninţată cu invazia, Consiliul de Coroană, acceptă ultimatumul. Guvernul român declară că „pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic(în decurs de patru zile, începând de la 28 iunie, orele 14 n.n.). Prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, România a pierdut un teritoriu de 50.762 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane de locuitori. Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, părţile de nord şi de sud ale Basarabiei au fost încorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldoveneşti, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost şi ea integrată Ucrainei), şi au constituit RSS Moldovenească (2 august 1940). Basarabia era astfel dezmembrată, pierzându-şi unitatea teritorială.” Atunci, în 1940, susţine academicianul Ioan-Aurel Pop,ţara a trăit una din cele mai importante tragedii din istoria sa”(8. Iar istoricul Cornel Grad apreciază că „vara anului 1940 a fost cea mai neagră pentru România din secolul al XX-lea prin cesiunile teritoriale şi sfârşitul României Mari(26 iunie-7 sept.1940)” (9. Retragerea precipitată a armatei (în multe localităţi hulită şi umilită de localnicii prosovietici n.n.) şi administraţiei din Basarabia şi nordul Bucovinei a determinat sentimente de stupoare, nedumerire, indignare şi frustrare în opinia publică, în condiţiile în care, până atunci, Regele Carol al II-lea şi forurile de răspundere dăduseră asigurări că ţara va fi apărată şi că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată.

România îşi va reorienta politica externă: va renunţa, la 1 iulie 1940 la garanţiile anglo-franceze din 13 apr.1939, se va retrage la 11 iulie din Societatea Naţiunilor, care din 1938 îşi continua o existenţă pur formală(Ministrul Afacerilor Externe, Mihail Manoilescu, va declara la 20 iulie: „Se încheie definitiv o iluzie politică în care s-a stăruit prea multă vreme… România n-a recoltat de la Societatea Naţiunilor, niciodată, nici un folos efectiv”.(10 Va încheia cu Germania Acordul Wohlthat, Pactul „petrol –armament”, la 8 august, după ce la 15 iulie, Adolf Hitler îi cerea lui Carol al II-lea, pe un ton ultimativ să facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, adăugând că dacă România nu se va încadra integral în „noua ordine”, atunci, „sfârşitul va fi mai devreme sau mai târziu, posibil chiar în foarte scurt timp, distrugerea României”. La 26 iulie, la Salzburg, Ion Gigurtu (primul ministru) şi Mihail Manoilescu (Ministrul Afacerilor Externe) vor avea o întrevedere cu Adolf Hitler şi Joachim von Ribbentrop. Partea germană recomandă guvernului român să răspundă revendicărilor Ungariei şi Bulgariei prin propuneri şi negocieri directe.

Actul de forţă al URSS a încurajat Ungaria şi Bulgaria să prezinte şi ele revendicările lor teritoriale faţă de România. Încă de la declanşarea războiului, la 1 septembrie 1939, la Budapesta se manifestase un curent al cărui exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei. În Ungaria s-a declanşat o adevărată isterie războinică. Războiul împotriva României era foarte popular. În ţară acţionau elemente extremiste, teroriste şi de spionaj ungare, întreaga activitate de creare, instruire, dotare, infiltrare şi dirijare din umbră ca organizaţii antiromâneşti, fiind pregătite de Ungaria să sprijine acţiunile militare ale Ungariei împotriva României.

3. Conferinţa de la Turnu-Severin (1-24 august 1940)

Într-o puternică tensiune politică externă şi sub presiune germană (Hitler fiind interesat de securitatea zonei petrolifere româneşti n.n.) s-au deschis şi desfăşurat lucrările Conferinţei de la Turnu Severin (16-24 august 1940). Cele două guverne au desemnat câte un singur delegat cu depline puteri: România-Valer Pop, Ungaria –András Hňry). În delegaţia română mai figurau: generalul Corneliu Dragalina, ministrul plenipotenţiar Dinu Hiot, Sabin Mănuilă, directorul general al statisticii - cu titlu de experţi - iar Gh. Cruţescu, ministrul român la Budapesta, ca observator. Din delegaţia ungară mai făceau parte ca experţi: generalul Naday, subşef la M.St.M, colonelul Ujszászi şi Zilahi Sebeş, iar ministrul Ungariei la Bucureşti, Ladislau Bárdossy, avea statut de observator. Delegaţia ungară a pretins 69.000 km2, cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane români).” Generoasă”, Ungaria consimţea să lase României Banatul şi sudul Transilvaniei: judeţele Făgăraş, Sibiu, Hunedoara, o parte din Alba (fără Alba Iulia) şi o parte din Târnave (cu oraşul Blaj). Delegaţia română s-a plasat pe poziţia schimbului de populaţie cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populaţie al Ungariei. Luând cunoştinţă de enormitatea acestei propuneri, Valer Pop a replicat că propunerile maghiare, cu deosebire ultima, „nu pot constitui o bază acceptabilă de discuţie” şi că guvernul român rămâne la punctul de vedere enunţat in Nota din 10 august (schimb de populaţii n.n).

Eşecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Nu degeaba, din anul 1938, pe graniţa de Vest a României, se construise, cu mari eforturi, linia fortificată „Carol II” (de la Jimbolia-la Satu Mare) cu şanţuri antitanc şi cazemate cu cuiburi de mitraliere, în care ostaşii români făceau de pază la hotar.

Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus Arbitrajul (Diktatul) de la Viena din 30 august 1940. În cursul convorbirii dintre Ciano şi Ribbentrop, Hitler a indicat şi modalitatea de a rezolva rapid şi eficient arbitrajul: „Trebuie să impresionăm atât România, cât şi Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistenţa într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor şi că Germania şi Italia îşi vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul.”(11 

României i s-a impus un ultimatum, prin care Germania hitleristă şi Italia fascistă au determinat una din cele mai grosolane şi nelegiuite transferări de suveranitate teritorială cunoscute cândva de evoluţia relaţiilor politice internaţionale.

4. Diktatul de la Viena (30 august 1940)

La 30 august 1940, la Viena, în Palatul Belvedere, în Sala de Aur, în prezenţa arbitrilor Joachim von Ribbentrop - Germania şi Galeazzo Ciano - Italia, iar în numele părţilor, Mihail Manoilescu – pentru România şi Csáky Istvan – pentru Ungaria (Valer Pop şi primul ministru Teleki Pal au avut statut de observator) s-au semnat documentele „arbitrajului” germano-italian („Diktatul de la Viena”) prin care partea de nord a Transilvaniei (43492 km2 şi 2.667.000 de locuitori, din care 50,2%români, 37% unguri, 5,7% evrei şi 2,8% germani) este încorporată Ungariei. Germania şi Italia garantau noile frontiere ale României. Garanţia urmărea să protejeze România, care, în perspectiva deciziei lui Hitler de a ataca U.R.S.S. (comunicată înalţilor responsabili militari la 31 iulie), capătă o însemnătate strategică şi economică sporită. La Bucureşti, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales „între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”, a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere acceptarea deciziei de la Viena. Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, votând împotrivă va declara: „Un popor care nu este în stare să se apere şi să aducă jertfe pentru aspiraţiile sale este menit pieirii. A accepta arbitrajul înseamnă a întra în necunoscut, ori noi nu putem să lăsăm destinul neamului nostru pe seama necunoscutului”…

Ungurii s-au grăbit să-şi exprime gratitudinea pentru darul regesc pe care-l primeau de la cei doi Condotieri. Comunicatul guvernului maghiar publicat după Diktatul de la Viena, merită să fie cunoscut în întregime. Îl cităm textual: „Întreaga Ungarie este recunoscătoare Führerului Hitler şi Ducelui Mussolini pentru opera lor constructivă, care, după ce a desfiinţat Tratatul de la Versailles, suprimă şi Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constată că actualul arbitraj de la Viena contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor amicale dintre Ungaria şi puterile Axei. Ungaria îşi asumă cu mândrie rolul ce o aşteaptă în noua Europă alături de puterile Axei. Ungaria va sta şi în viitor cu aceeaşi fidelitate şi amiciţie nestrămutată ca şi până acum. când soarta a fost bună sau rea, alături de puterile Axei” Şi agenţia oficială ungară termina comunicatul astfel: „Acum când nedreptăţile Trianonului sânt reparate, Ungaria va face tot ce este posibil pentru a stabili între cele două ţări raporturi bune, care nu puteau să existe în cursul ultimilor 20 de ani, din cauza intrigilor puterilor Antantei”(12

Imediat după aflarea la radio a ştirii cedării Ardealului de Nord, mii de oameni au ieşit în stradă la Timişoara, Oradea, Alba Iulia, Cluj, Sighişoara, Sibiu, Baia Mare, Constanţa, Turda ş.a. strigând lozincile  „Jos Diktatul de la Viena!”, „Refuzăm întoarcerea la Ungaria!”, cerând guvernului României să se opună cu forţa armelor. Agitaţie mare era şi în rândul ofiţerilor şi ostaşilor din Transilvania. La Timişoara, în 2 septembrie populaţia ieşită în stradă şi adunată în faţa statuii Lupei Capitolina (darul Romei, inaugurată la 23 aprilie 1926 n.n.) şi-a manifestat durerea şi revolta faţă de cei care ne-au trădat. Mai mult, pe 3 septembrie, cei 10.000 de manifestanţi, la care au luat parte şi ostaşi ai garnizoanei, au organizat o mare manifestate antinazistă, soldată cu spargerea geamurilor consulatelor Germaniei şi Italiei şi au scandat ore în şir: „Vrem Ardealul !”, „Jos Diktatul de la Viena!”, Trăiască România şi Naţiunea Română!” ş.a..(13 

5. Urmările Diktatului dela Viena

Conform stipulaţiei Diktatului de la Viena, noua graniţă dintre Ungaria şi România mergea de la sud de şoseaua Sarkand-Salonta-Sud, Băile Felix-Sud, Tileagd-Sud C.F. până la Podul Carol II-Sud, Remeţi-Sud-Sâncraiu, apoi o linie la sud de şoseaua Huiedin-Cluj, Cojocna-Petea-Feldioara-Fântâniţa-Sud, Bandul de Câmpie-Sud, Ungheni-Sud, Bălăuşeri-Nord, Suseni-Sud, Ulieşu-Sud, Jimbor-Nord, Agoston-Sud, Beliu-Sud, Ozun-Sud, Zagon, apoi vechea frontieră a Moldovei prin Lucătul-Nemira-Ghimeş-Bicaz-Munte-Butacul-Vârful-Vatra Dornei-Vest-Ocna-Cârlibaba-Tomnatecul (1397 metri înălţime).

Teritoriul trebuia cedat în mod paşnic, în etape, de către armata română armatei horthyste ocupante în termen de 14 zile(până la 13 septembrie la miezul nopţii). Ultima zi a campaniei de ocupare a teritoriului cedat coincidea cu prima zi a instaurării administraţiei militare horthyste pe acest teritoriu. În afara celor peste 300.000 de militari şi ofiţeri horthyşti care luaseră parte la campania de ocupare, în teritoriul cotropit au „pătruns” în jur de 7.300 persoane din administraţia publică. Efectivul jandarmeriei era de 56 ofiţeri. 2268 subofiţeri, completat cu trei detaşamente de urmărire. Poliţia a trimis în nordul Transilvaniei 107 funcţionari (ofiţeri) şi 1.200 subofiţeri, respectiv soldăţime. În sprijinul forţei publice au fost folosite 8 batalioane (hadtápzászloaj) în a căror efective întrau 56 de ofiţeri de jandarmi, 204 subofiţeri şi trupă aferentă.(14.

Peste tot, populaţia maghiară locală şi chiar şi cea evreiască, i-a primit pe oaspeţi, mai ales pe regentul Horthy Mikloş călare pe calul său alb, cu flori şi urale. La Oradea, un evreu, proprietar al celui mai modern hotel, a ieşit în faţa coloanei oficiale fluturând un drapel unguresc şi i-a dăruit regentului potcoave de argint pentru calul său alb. (În 1944, în mai, a fost trimis în lagărul de la Auschwitz (Polonia) unde şi-a găsit sfârşitul n.n.).

Imediat după instaurarea administraţiei horthyste, trupele de ocupaţie s-au dedat la acţiuni de neimaginat, comiţând atât atrocităţi, cât şi prin iniţierea unui amplu proces de deznaţionalizare a românilor de pe acest străvechi pământ românesc..(15

După primele zile de „sărbătoare”, s-a trecut la programul reorganizării Ardealului, după planul maghiar fascist. S-au întocmit liste de unguri ce se românizaseră. S-au pregătit urmăriri şi arestări. S-a pornit prigoana asupra românilor. Au fost săvârşite masacre în localităţile: Nuşfalău (8 sept.1940), Treznea (9 sept.), Ip (13/14 sept.), Cerişa (15 sept.), Marca (15-16 sept.), Breţcu (16 sept.), Mureşenii de Câmpie (20 sept.) Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru naţionalităţi, din Bucureşti, privind situaţia din Ardealul de Nord în perioada 30 august-1940-1 noiembrie 1941, sunt menţionate 919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi, 15. 893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective şi individuale.(15

Oficialităţile horthyste, organizaţiile paramilitare, teroriste, naţional şovine, partidele politice fasciste afişau deschis, fără jena concepţia de stat privind alungarea, expulzarea, refugierea forţată, dislocarea în masă a populaţiei nemaghiare şi negermane, asasinarea şi masacrarea acestora pentru a schimba raportul numeric dintre naţionalităţi în favoarea ungurilor. Până la 1 ianuarie 1941 au fost în total 109.532 de refugiaţi români, la care se adaugă 11.957 de ardeleni expulzaţi de autorităţile ungare. Până la 1 decembrie 1943, numărul persoanelor expulzate s-a ridicat la 218.919. „Furia ungurească” alimentată de două decenii de apostolii revanşei s-a dezlănţuit vijelioasă asupra ţărănimii şi intelectualităţii româneşti. ” Voi ucide pe orice valah care se va găsi în cale,spunea tânărul levent, eroul cărţii lui Dücsö Csaba (alias Daday Lorand, scriitor comunist maghiar din Dej n.n.), Nincs kegyelem-Atilla, Almos, Arpád ivadéka fel az új hon foglalasza (Nu va exista milă-descendent a lui Atilla, Almos, Arpad sus pentru o nouă ocupare de ţară!” Vom ucide pe oricare dintre ei, nu există milă. Noaptea vom incendia satele valahe…Vom otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, acea maghiară”. Lozincile oficiale erau: „Oláhmentes hazát!”

(„Patrie fără valahi!”), Horthy, Csáky, Teleki, Minden oláh menyen ki!”

(„Horthy, Csaky, Teleki-Toţi valahii să se care!”), ” Zsidňmentes hazát!”

(„Patrie fără jidani!”) ş.a.

La retragerea precipitată, în lunile septembrie 1944, sub presiunea

Armatei regale române, împreună cu trupele Armatei Roşii, care luptau pentru eliberarea Ardealului de Nord, punând borna de hotar la locul ei la 25 octombrie, la Carei şi Satu Mare, horthyştii au săvârşit masacre împotriva populaţiei româneşti la Band, Grebeniş, Oroiu (sept.), la Sărmaşu (15 sept.), Tărian (29 sept.), Prundu Bârgăului (10 oct.) şi Moisei (14 oct.1044).

Drama României din vara anului 1940 nu trebuie uitată. Amintirea acelor dureroase lovituri date de Germania nazistă şi Italia fascistă care au favorizat pretenţiile revanşarde ale Ungariei horthyste, trebuie să se constituie într-u avertisment pentru România de azi, pusă în faţa atâtor încercări şi primejdii. Apărarea fiinţei naţionale, a insemnelor de stat ale României, a gliei străbune, să nu se uite nici o clipă! Vremurile sunt tulburi şi noi focare de război pot apărea oricând.

Constantin GOMBOŞ

Note:

1.Constantin C.Gomboş, Istorie, suferinţă şi speranţă, Calvarul unei familii de români din fostul judeţ Someş după Diktatul de la Viena(30 august 1940-1 mai 1949),Editura Eurostampa, Timişoara, 2010.

2.Unirea, ziar independent, serie nouă, anul xxiv, nr. 7604,Alba Iulia, din 7 oct.2015

3.Ablonczy Balazs, Transilvania reîntoarsă, 1940-1944, Editura Institutului European, Iaşi, 2014. Autorul susţine că a scris cartea deoarece istoricii unguri au tăcut destul în timp ce „istoriografia română a fost aproape permanent preocupată de problema autorităţii maghiare din nordul Transilvaniei. În general, trei capitole s-au bucurat de o atenţie deosebită: 1. fundalul diplomatic şi împrejurările emiterii dictatului de la Viena; 2. suferinţele românilor rămaşi în Transilvania de Nord(în paralel cu exagerarea atrocităţilor maghiare, care, fără doar şi poate, au avut loc, ajungându-se până la diabolizarea stăpânirii maghiare) şi 3. întoarcerea armelor în urma actului de la 23 august 1944 şi lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord”.

Vezi şi Larry L.Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, Bucureşti, 2011.La pag. 53, acesta consemnează: „După cum nota un autor, la mijlocul anilor 1990, ” Ungaria poate face presiuni asupra României prin cooperarea cu puternicele state vecine cu care are dezacorduri” şi că „atât Rusia, cât şi Ucraina sunt aliaţii Ungariei atunci când este vorba despre probleme privind România”… şi va continua: „Guvernul Forumului Democratic Maghiar din anii 1990-1994 a făcut din aceasta un element de bază al politicii sale. Guvernul FIDESZ a lui Victor Orban l-a revitalizat între anii 1998-2002, prin declaraţia lui Orban că „Budapesta trebuie să sprijine deschis aspiraţiile la autonomie ale minorităţii maghiare din Transilvania ca şi instituţiile adecvate acestei autonomii, specificând că intenţia partidului său „transcede tratatul de bază” dintre Ungaria şi România”.

4. xxx Istoria României în date, coordonare, Dinu C.Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 363-364.

5. Milton G.Lehrer, Ardealul pământ românesc, Problema Ardealului văzută de un american, Bucureşti, 1944, reeditată de Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991.

6. Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal,vol.III, Imposibila uitare, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2011, pag.154.

7. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010, pag.355.

8. Ioan-Aurel Pop, Istoria Românilor, Biblioteca Populară, Bucureşti, Chişinău, Cluj, 2010., pag.165.

9. Cornel Grad, Al II –lea Arbitraj de la Viena(30 aug.1940). Poziţia armatei române, Editura Limes, Zalău, 2000, pag.57.

10. Constantin C.Gomboş, 50 de ani de istorie, Din istoria judeţului Timiş, 1939-1989, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2007, pag.15.

11. Cornel Grad, Op. cit. pag.89.

12. Milton G.Lehrer, Op.cit. pag.477.

13. Constantin C.Gomboş, Op. cit, pag.15Vezi şi: Petre Ţurlea, Români şi unguri, 1940-2010, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2011, Valer Moga, Sorin Arhire, Problema Transilvaniei în discursul politic de la sfârşitul Primului Război Mondial, Editura Academiei, Centru de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, Constantin Moşincat, Iredenta maghiară la graniţa de vest a României(1920-1940), Editura Tipo, Oradea, 2011, Dumitru şi Dimitrie Gherman, Răni nevindecate ale Neamului Românesc din mijloc de ţară, Editura Nico, Târgu Mureş, 2013.

14. Gheorghe I.Bodea, Vasile T.Suciu, Ilie I.PuŞcaş, Administraţia militară horthystă în nord-vestul României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag.133-134, 294-295.

15. Istorie şi Civilizaţie, anul IV, NR. 36, SEPTEMBRIE 2012, ART. RelaŢiile româno-ungare în perioada comunistă!, pag.52.

16. Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944, wikipedia, pag.13