Să învăţăm Istoria Neamului cu durerile şi gloriile ei

Acuză Occidentul Răsăritul

Că vrea expansiune şi război

Iar România încet, încet se frânge

Între coloşii amândoi

Ce au acelaşi ADN al dominaţiei în sânge.

Dezolant este tabloul viu ce-l vedem zilnic de când brăţările de metal sunt puse pe mâinile celor care, prin variate moduri, au furat, prădat, dar au şi predat străinilor frumoasa şi bogata Românie. Au înfăptuit jaful şi înstrăinarea fără pic de teamă, de remuşcare sau frică de Dumnezeu. Şi-n faţa acestui adevăr dureros, fiecare cetăţean de bună credinţă îşi pune întrebarea: Oare mai au mult de furat, de demolat şi de înstrăinat din ţara noastră? Răspunsul nu poate fi altul decât afirmativ, că doar altfel cum se explică faptul că azi sunt încătuşaţi, arătându-ne fabuloasele averi şi conturi în bănci provenite din surse mincinoase, din documente false sau chiar ordonanţe de urgenţă cu destinaţie? Şi mâine sunt lăsaţi în largul lor. Şi-n largul lor cu zâmbetul pe buze ne spun că sunt nevinovaţi, ba chiar curaţi ca lacrima. Şi iar ne întrebăm, la ce foloseşte acest ruşinos spectacol ţării? La agasarea noastră, fireşte, căci prin lăsarea lor în libertate şi prin discursuri manipulatoare, chiar şi cu iz patriotard, clasa politică de azi ne pune şi mai mult în faţa rănilor provocate ţării - acestui popor, răni transformate în plăgi deja infectate. Aceste plăgi infectate diseminează violenţa cuvintelor, imoralitatea şi, nu în ultimul rând, nihilismul faţă de trecutul nostru istoric. Sunt siguri că în felul acesta pot determina blazarea noastră şi îndurarea răului ce ni 1-au făcut renunţând la luptă contra acestui sistem mafiot.

Nu vreau să aduc atingere cu aceste cuvinte celor oneşti, însă puţini, ce au mai rămas în sfera decizională a tării, dar vreau să se trezească o dată din „somnul cel de moarte”. Nu numai atunci când se intonează Imnul Tării şi ducând mâna în dreptul inimii ne asigură că slujesc ţara cu smerenie. Pretindem şi intelectualilor adevăraţi şi cu sentiment de patrie, precum şi elitelor academice, să lase meditaţia, să coboare din turnurile de fildeş, Joc călduţ de altfel”, şi să urmeze exemplul marilor bărbaţi ai ţării - atunci când ţara a avut nevoie de ei. De astfel de voci limpezi şi minţi luminate, de voci incontestabile care să se adreseze răspicat clasei politice, în mod deosebit preşedintelui şi premierului, de a-şi asuma opoziţie naţională, fără prosternare şi jeluire în afara ţării, fără plecăciune în faţa FMI-ului şi Băncii Mondiale.

Fără o opoziţie naţională din partea conducerii ţării înseamnă că nu s-au respectat poruncile dureroasei noastre istorii, că nu s-au luat în considerare trecutul de dureri şi glorie al poporului român. Numai aşa se explică vânzarea pământului, a pădurilor a bogăţiilor subsolului si a toate ce s-au construit în toate domeniile, fiind cotate ca fier vechi (P. Roman).

E timpul să coborâţi din palatele opulente, din vilele multe şi luxoase ce ne sfidează, coborâţi din maşinile scumpe,- coborâţi în popor... doar aici veţi vedea ţara prăbuşirii generale, vorba marelui poet Adrian Păunescu. Şi vedeţi ce a făcut o libertate oloagă, o democraţie schiloadă din ţară, pe care unii au numit-o „Grădina Maicii Domnului”, iar alţii au numit-o, după 1990, un „El Dorado” şi au dat buzna în ea.

Şi în drumul vostru, nu ocoliţi acele drumuri cu gropi, alegând şosele mai bune, ci coborâţi în satele legate între ele cu aceste drumuri, doar satul este leagănul care ne-a ocrotit copilăria şi şcoala care a făurit neamul. Din sat a zvâcnit scânteia care a trezit neamul la Unirea Cea Mare. Satul nu este şi nu trebuie să fie, aşa cum un intelectual pretins şi filozof scria, citez: „Naturalismul sordid al satului unde ţăranii se dovedesc mai abjecţi şi lacomi decât la oraş... sau, unde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare”. Am citat din H.R.R. „Politice”, Humanitas, pagina 34. Sunt sigură că l-aţi recunoscut, este domnul Horea Roman Patapievici, eseist, filozof lansat pe orbita intelectualităţii româneşti după neuitatul an 1990 şi care a reprezentat cultura română la Roma, ia Paris, peste tot.

Şi după ce aţi văzut toate acestea şi aţi auzit suspinul satului care are ghimpi, poate vă treziţi la realitate şi curmaţi neînţelegerile dintre palate, pentru a vedea de ţara care ne bucură acum cu un echilibru economic simţit şi înăuntru, şi recunoscut şi în afară. Eurostat evidenţiază creşterea de 3,7% ca fiind cea mai bună din Uniunea Europeană. Şi, pentru că niciodată pe parcursul meu profesional nu m-am temut să spun adevărul aşa cum l-am simţit şi ştiut în acord cu conştiinţa mea, îmi permit să mă adresez celor doi bărbaţi din fruntea ţării, aşa, în calitate de cetăţean al ei, care am lăsat în urma mea realizări bune, care se văd, dar şi care au fost distruse cu bună ştiinţă după 1990. În lumina acestui crez, relatez o poveste adevărată a doi mari bărbaţi din fruntea ţării lor, despre care citisem cândva cu mare admiraţie şi respect despre colaborarea şi divergenţele lor politice. Despre Konrad Adenauer, făuritorul Germaniei moderne după cel de-al Doilea Război Mondial, devenit preşedinte la 81 ani şi conducând R.F.G-ul până la 93 ani, şi Ludwig Erhard, ministrul finanţelor şi al economiei ani la rând, simbolul miracolului economiei germane în anii ’50. Cu convingeri ideologice diferite, dar cu respect şi dragoste pentru naţiunea lor, au reuşit să creeze „economia socială de piaţă”, cu motorul ei: piaţă, preţ, concurenţă, şi care avea la bază următoarea deviză: „Decizia pe care cetăţenii o iau prin votul lor, în mod liber, într-un cadru raţional este superioară oricărei hotărâri a statului”. Cu această deviză ei reuşesc, chiar dacă n-ar fi fost ajutaţi de planul Marshall. Să fi fost la bază înţelepciunea vârstei lui K. Adenauer, sau ştiinţa economică a L. Erhard? Cu siguranţă şi una, şi alta, bazate pe muncă, educaţie şi respectarea avutului naţional şi al vieţii cetăţenilor lor.

Am scris cele de mai sus despre economia socială de piaţă, creată de doi iluştri bărbaţi de stat, de respiraţie europeană şi mondială, gândindu-mă că noi, românii, avem un preşedinte neamţ născut în România, în persoana domnului Klaus Iohannis, şi un premier român mai tânăr, domnul Victor Ponta, şi dânşii cu convingeri politice diferite. Dacă ar pune interesul naţional mai presus de orgolii şi convingeri, ar adapta la condiţiile ţării noastre economia socială de piaţă, acceptând cu mai multă prudenţă responsabilităţile şi impunerile bolovănoase ale doamnei cancelar Angela Merkel, căreia istoria Europei îi dă poruncă să admită că civilizaţia Europei de demult şi de acum a avut ca scut de apărare România, ţara de la periferia ei. Acceptând economia socială de piaţă determinaţi Occidentul să accepte că, dacă ne-a fost hărăzit să stăm la răscruce de drumuri şi hotare, unde s-au spart toate hoardele barbare în năvălirea lor, de la răsărit la apus, de la nord la sud şi apoi toate imperiile vecine care ne-au jefuit, ne-au batjocorit, ne-au muşcat hulpav din pământul sfânt al ţării, noi am rezistat apărând hotarele şi civilizaţia europeană. România a fost sabia lui Hristos în mâna strămoşilor şi sfinţilor noştri conducători, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Minai Viteazul şi alţii. Şi tot pentru aceştia, cei din fruntea ţării au datoria de a cere şi FMI-ului, şi Băncii Mondiale, de-a nu mai proroci că ajungem precum Grecia. Dar ce a ajuns Grecia? Poporul grec, prin poziţia sa demnă, le aminteşte ce a spus Cicero în timpul imperiului roman, citez: „Am fost învinşi de învinsa Grecie”. Că aşa va fi şi acum Europa, o să fie învinsă de Grecia, căci Europa Occidentală - bogată şi civilizată - este brăzdată acum de mişcări anarhiste, ce cheamă la violenţă şi prin toate acestea să-i slăbească cele mai morale legi de a păstra familia.

Se pare că Europa de Vest, asaltată de asemenea exod, înţelege că i-a sosit nota de plată, înţelege că nu mai este la apogeu în fruntea uriaşelor imperii coloniale, când domina lumea întreagă, înţelege că trebuie să asigure acestor nefericiţi oameni lăcaş de vieţuire pentru toate bogăţiile ce le-au fost jefuite şi însuşite, pentru tot răul ce le-a fost făcut. Este conştientă că nu e pregătită pentru asemenea moment istoric şi cere, dar şi impune ţărilor din estul Europei, solidaritate, adică să preia o parte din imigranţi. Din spirit de umanitate şi nu din obligaţie, că doar nu le-am prădat niciodată ţările, România cu siguranţă va fi umană cu aceşti oameni, ce şi-au luat lumea în cap. Să sperăm, însă, că ceea ce se întâmplă paralel cu această migraţie din Orient, ce o descrie cel mai important scriitor francez actual, Michell Houellebecq, în tulburătorul său roman „Supunere”, nu se va întâmpla şi în ţara noastră. Citez: „Această Europă ce-a prezentat şi prezintă o culme a civilizaţiei umane, să nu se sinucidă în câteva decenii în dorinţa de supunere, până la rostirea formulelor rituale de convertire la marile tradiţii musulmane”.

Sunt convinsă că toate acestea le ştiu atât preşedintele, cât şi premierul. Şi mai ştiu că, umblând prin satele româneşti, vor vedea cum sunt pândite de furia civilizaţiei importate din Occident, adică de dezvoltarea durabilă a ruralului. Satul românesc va trebui să devină un satelit al oraşului - prin dezvoltarea unor industrii mici poluante, fără a se ţine cont de sistematizare sau de categoria de teren agricol sau arabil unde îşi fac apariţia aceste industrii, cu scopul de a crea locuri de muncă, nişte bani pentru localităţi sau comisioane pentru unele buzunare? Locuri de muncă pentru cine?, pentru cei pripăşiţi prin sate, pentru a primi în mâna mereu întinsă ajutor social şi sacoşa cu alimente, primite zice-se de la Uniunea Europeană. Or, nu aceasta este economia socială de piaţă şi nici o economie de omenie, ci un îndemn la lene, la a pretinde totul fără a da nimic statului. Nu mă refer la oamenii bolnavi, la oamenii bătrâni sau părăsiţi, adică la cei mulţi cuminţi şi tăcuţi. Tot prin programul de dezvoltare am citit că se prevede sprijinirea ţăranilor rămaşi fără pământ, care, lăsaţi în voia sorţii cu titlul de proprietate în mână, fără nicio posibilitate de a-l munci, au fost nevoiţi sau obligaţi să-l vândă. Sprijinul constă în posibilitatea de a lucra cu braţele pe latifundiile şi moşiile nou-apărute. Ba mai pot şi strânge . ciuperci de pe păşunile şi fâneţele năpădite de ciulini, deoarece vânzându-şi şi animalele, nimeni nu s-a mai gândit la întreţinerea acestora. Vom vedea însă curând cum islazurile vor fi înstrăinate pentru diferite construcţii ale oamenilor de afaceri, dându-se încă o lovitură agriculturii româneşti. Aşa am ajuns să privim neputincioşi sau nepăsători cum viaţa satului se stinge, cum ţăranul nu mai are viitor pe pământul pe care s-a născut, pe care I-a udat şi cu lacrimi, şi cu sudoare, şi cu sângele lui. Asta este dezvoltarea durabilă: în loc de a se reface ce s-a stricat, livezi de pomi, podgorii de viţă-de-vie, sisteme de irigaţii (cele mai extinse din Europa şi pe locul trei în lume), a combaterii eroziunii solului - căci aceasta porneşte de pe dealuri la vale - a refacerii prin plantarea .pădurilor decimate cu sadism de companiile austriece, fiindcă în ţara lor pentru o creangă ruptă din pădure ajungi în puşcărie. Doar călcând satele veţi vedea tragedia veacului ce-l trăim, iar, dacă ascultaţi şi un ţăran care vă iese în cale, să luaţi aminte pentru că va spune aşa cum mi-a spus şi mie; „Ţara noastră a fost planificată de cei ce ne conduc din umbră să fie jefuită, dijmuită şi ciopârţită, de data aceasta nu din Răsărit, cum s-a întâmplat, ci din Apus - doar cu alte metode, mai sofisticate. Ăsta e adevărul dureros care ţâşneşte din popor ca miezul de ceapă când o strivesc cu palma să o mănânc cu ce oi putea”. Altfel, s-ar putea prelungi această vară de foc, când „soarele s-a topit şi a curs pe pământ”, şi să arunce scântei ce ar putea reaprinde ţara, de data aceasta nu din cer, ci de pe pământ.

Ing. Maria OARGA SUCHOV