Alba Iulia - 7 octombrie 1698, în conştiinţa românilor transilvănenii

La 7 octombrie 1698, cel puţin după cum se afirmă în general, s-a semnat la Alba Iulia de către cei 38 de protopopi din Transilvania, sub conducerea mitropolitului Atanasie Anghel, declaraţia de unire cu Biserica Romei. Desigur, acest document a fost şi mai este destul de controversat, dar poate nu atât aspectele tehnice legate de studii grafologice sau de metode dubioase de inducere în eroare a semnatarilor, chestiuni ce rămân de competenţa specialiştilor, cât efectele pe care le-a avut în următorii ani până în ziua de 24 martie 1701, când, în capela Sf. Ana din Viena, a iezuiţilor, mitropolitul Atanasie va fi rehirotonit preot iar a doua zi arhiereu de către cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscopul de Esztergom. Astfel, această dată, a devenit un moment istoric ce a marcat un lung şir de tulburări şi suferinţe pentru românii transilvăneni.

Privind retrospectiv în istoria mai îndepărtată a creştinismului, vom găsi cele două mari Biserici creştine de astăzi, respectiv Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică unite în Biserica cea Una a lui Hristos înainte de 16 iulie 1054, când a avut loc Marea Schismă, încercările de refacere a unităţii Bisericii Creştine, chiar şi cele mai importante, cum au fost cele de la Lyon (1274) sau Ferrara-Florenţa (1438-1439) s-au dovedit un eşec. Dar, spre deosebire de uniaţia din Transilvania, acelea priveau întreaga Biserică Ortodoxă.

Situaţia Transilvaniei, la sfârşitul secolului al XVII-lea, era marcată de schimbări importante. Instalarea stăpânirii habsburgice asupra principatului, prin diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, înlocuirea principelui de până atunci cu un guvernator, ales şi acesta de Dietă şi confirmat de Curte, dorinţa de a impune cât mai mult credinţa catolică a împăratului de la Viena şi asigurarea unei majorităţi catolice precum şi condiţiile grele în care trăiau românii, consideraţi atât ca naţiune cât şi ca Biserică Ortodoxă „toleraţi”, au fost principalele cauze ale actului de unire cu Biserica Romei. Veacul care se sfârşea purta rănile adânci ale unei presiuni continue din partea calvinilor, pentru a aservi Biserica Ortodoxă a Transilvaniei, presiuni şi nedreptăţi cărora le-au căzut victime mitropoliţii martiri Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Lăsăm la o parte pretinsul sinod din februarie 1697 şi controversatele lui documente, cărora le-au dedicat multe studii critice istorici precum Ioan Crişan, Gheorghe Popovici dar mai ales Ştefan Lupşa şi Silviu Dragomir, prin care mitropolitul Teofil al Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi a Arhiepiscopiei Ardealului, împreună cu 11 protopopi şi un preot ar fi semnat un act de unire. În vara lui 1697, după moartea mitropolitului Teofil, este ales mitropolit Anghel, fiul preotului Ioan din Bobâlna (Hunedoara), călugărit la mănăstirea reşedinţă din Alba Iulia sub numele de Atanasie şi hirotonit arhiereu în Ţara Românească de către mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, de unde se va întoarce cu daruri şi danii, din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, după ce a semnat o mărturisire de credinţă, întocmită în 22 puncte de patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat pe atunci în Tara Românească.

Împreună cu trupele imperiale sosiseră în Transilvania încă din 1687-1688 şi iezuiţii cu misiunea de a converti la catolicism pe cât mai mulţi transilvăneni. Desigur şansele lor de a converti pe ungurii calvini, pe saşii luterani sau pe secuii unitarieni erau minime. Astfel, în septembrie 1697, iezuitul Paul Ladislau Bárány din Alba Iulia a mers la Viena pentru a prezenta Curţii un memoriu asupra „statului catolic” ardelean, adică asupra reprezentanţilor catolici din Dietă, şi a cerut împăratului să facă apel la preoţii ortodocşi să îmbrăţişeze catolicismul. Cu toată insistenţa lui Bárány, împăratul Leopold I avea să dea doar în 14 aprilie 1698 prin cardinalul Kollonich, o diplomă care prevedea că: „Aceia dintre preoţii români de rit grec, care, păstrându-şi ritul, se vor declara pentru catolici cu recunoaşterea pontificelui roman, se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici; iar aceia dintre ei care socotesc că nu pot face numita mărturisire sau se vor uni cu una din celelalte religii recepte ori vor rămâne în statul religiei în care se află acum, se vor bucura de privilegiile religiei pentru care se vor declara, sau vor fi consideraţi în starea şi dreptul religiei în care trăiesc acum”.

Din acest moment începe propaganda şi insistenţa susţinută a iezuiţilor Paul Ladislau Bárány şi Gabriel Hevenessy faţă de mitropolitul Atanasie, faţă de anumiţi protopopi şi preoţi pentru a adera la unirea cu Biserica Romei. Aşa s-a ajuns la documentul cunoscut sub numele de „manifest de unire” sau „cartea de unire” din 7 octombrie 1698. Documentul se prezintă ca un caiet cu trei file, primele două formate dintr-o coală îndoită, la care s-a adăugat şi lipit încă o filă, tăiată în jumătate dintr-o altă coală.

Redăm textul documentului:

„Noi mai gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii besericilor rumâneşti, dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vârtos Târâi Ardealului.

Cercând schimbarea aceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decât toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholicească şi ne mărturisim a fi modulările ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceasta carte de mărturie a noastră şi cu cele privelighiomuri voim să trăim cu care trăesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în milosteniia decretumului înalţii sale ne face părtaşi, care milă a înalţii sale nevrănd a o lepăda cum să cade credincioşilor înalţii sale, această carte de mărturie şi nalţii sale şi târâi Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile manilor noastre. S-au dat în Belgrad, în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie. „

După acest text a mai fost adăugat, pentru a încăpea tot pe aceeaşi pagină, cu caractere mai mărunte:

„Însa într-acest chip ne unim si ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum până acum, aşa şi de acum nainte să fim slobozi a le ţine după călindariul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime pân-în moartea sfinţii sale să n-aibă putere a-l clăti den scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s-ar tâmpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege sa fie vlădica, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat să~l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înalţii sale să-l hirotonească. Şi în obiceiul dregător i Hor protopopilor carii sânt şi vor fi, nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să să ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.” Urmează sigiliul cu legenda: „Acesta iaste pecetu Mitropoliei Bălgradului”.

Pe pagina a doua se află textul redactat în limba latină care are însă câteva deosebiri semnificative: se spune că unirea s-a făcut „din insuflare dumnezeiască” (impulsu divini numinis); Biserica Catolică este numită „Sfânta Maică Biserică” (Sanctae Matris Ecclesiae); şi, ceea ce este cel mai grav, conform textului latinesc protopopii se obligă să recunoască „toate câte le admite Biserica Romano-Catolică... şi mai ales cele patru puncte „(illa quattor puncta), în timp ce, în textul românesc nu se menţionează nici măcar recunoaşterea primatului papal. Diferenţa de text a fost comentată de istoricul greco-catolic Nicolae Densuşianu prin cuvintele: „Avem înaintea nostră o traducere din cele mai mişeleşti şi criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de Alba Mia „.

Paginile 3,4 şi 5 cuprind semnăturile celor 38 de protopopi cu 37 de peceţi (doi dintre ei folosind o singură pecete), în josul paginii a V-a se află un codicil scris, aşa cum a dovedit expertiza grafologică, de însuşi mitropolitul Atanasie, cu următorul conţinut: „Şi aşa ne unim aceşti ce seri mai sus, cum toată legea noastră, slujba Bisericii, leturghia (pe margine) şi cărindariul nostru) şi posturile să stea pre loc, iară dă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru Athanasie să fie în scaun şi nime să nu-l hărbutăluiască”. Pagina a VI-a a rămas nescrisă.

Este clar că textul latin nu exprimă dorinţa protopopilor semnatari, în plus textul nu este semnat de mitropolitul Atanasie, toate acestea nu dau documentului, atât de mult ridicat în slăvi de uniaţi, nici un fel de valoare. Ba, mai mult decât atât, aşa cum au subliniat mai mulţi istorici, hotărârea nu pare să fi aparţinut unui sinod sau sobor, care nu este amintit în nici-un alt document, semnăturile par să fie culese de la protopopi sau s-au folosit pagini cu semnături de la un alt document, toate acestea fiind întrebări care, prin justeţea lor, dovedesc în ce condiţii s-a realizat unirea cu Roma.

Cât priveşte perspectiva ecumenică a acestei probleme, părintele Dumitru Stăniloae scria în 1973: „renunţarea definitivă şi totală la uniatism constituie condiţia sine qua non pentru restabilirea unor raporturi ecumenice de iubire între cele două Biserici. Acesta este un adevăr, nu prea plăcut momentan pentru unii, dar e unicul adevăr ziditor pentru toţi în perspectiva viitorului în această chestiune”.

Pr. Ştefan URDA