Cheia ieşirii din
întunecimea în care ne zbatem poartă numele de
Eminescu
Ni
se risipeşte ţara de la o zi la alta şi lumea este din ce în ce mai
nedumerită şi oripilată de ceea ce se întâmplă pe scena vieţii politice,
de conduita diletantă a celor împuterniciţi să diriguiască treburile
ţării, de grija exclusivistă pentru propria lor opulenţă, de batjocura
cu care sunt tratate valori sacre ale neamului românesc, de modul cum
dispar, sub ochii noştri, vestigii create cu mari sacrificii de
înaintaşi şi care reprezintă mărturii incontestabile că poporul român,
de la naşterea sa şi până în prezent, nu şi-a părăsit niciodată vatra
strămoşească.
Cei de bună credinţă şi îngrijoraţi de această stare de lucru se
gândesc, desigur, la o posibilă ieşire la lumină, la o soluţie pentru
încetarea acestui proces de degradare şi la un nou început de revigorare
naţională. Sunt imaginate variante de guvernare care să nu mai permită
în actul de administrare a treburilor ţării amatorismul, arbitrariul,
conduita necinstită, ignoranţa faţă de interesul public şi, nu în
ultimul rând, obedienţa şi servilismul faţă de neprietenii neamului
nostru şi puteri străine cu tendinţe imperiale.
În această situaţie, aplecându-ne asupra operei politice a lui Mihai
Eminescu constatăm că geniul lui n-a dat naştere numai la o operă
poetică de excepţie, ci şi uneia de profundă şi realistă analiză asupra
modului cum trebuie administrată ţara, pentru ca poporului să-i fie bine
şi neamul să prospere. Această operă, după cum se va vedea, este extrem
de actuală, atât de actuală, încât, dacă s-ar ignora limbajul vremii, ai
crede că se referă la timpurile nefericite pe care le trăim şi care
reclamă nu numai atitudine, dar şi acţiune din partea tuturor celor care
mai simt şi mai gândesc româneşte.
Opera lui publicistică, rezervată unor analize de mare profunzime şi
realism asupra vieţii politice şi a problematicii guvernării este la fel
de vastă ca şi cea poetică. Dacă avem în vedere că o asemenea tematică
ocupă un loc generos chiar şi în poemele sale, vom constata că această
preocupare n-a fost deloc una secundară din viaţa şi creaţia sa atât de
tumultuoasă şi de prolifică într-un spaţiu existenţial atât de scurt.
Eminescu a trăit într-o perioadă în care statul român, născut, nu de
puţin timp, în urma actului istoric al unirii celor două principate,
Moldova şi Ţara Românească, dar, mai ales, din reformele realizate de
domnul unirii, Alexandru Ioan Cuza, faţă de care poetul a nutrit o
preţuire fără seamăn, încerca să-şi dezvolte şi să-şi întărească
instituţiile pe baza regulilor guvernământului democratic.
Un obiectiv foarte greu de atins, în primul rând datorită practicilor
medievale ale trecutului, adânc înrădăcinate în mentalitatea şi conduita
politică a multora dintre contemporani, aspiranţi la funcţii publice.
Este vorba, în mod deosebit, de perioada domniilor fanariote, care, în
marea lor majoritate, se dobândeau „fie prin conspiraţii interne, fie
prin intrigi şi tocmeli la Constantinopole”.1 Chiar
dacă prin Convenţia de la Paris, îmbunătăţită substanţial prin Statutul
Dezvoltător al lui Cuza, ni se stabilise „pentru prima oară regimul
parlamentar, sistemul reprezentativ, cu supremaţia majorităţilor, cu
miniştri responsabili, cu organizarea partidelor, luptând pentru idei
câteodată, pentru putere totdeauna”2,
totuşi nu se putea aştepta, într-un timp atât de scurt, ca practicele de
tip fanariot ale guvernării să fie abandonate şi să lase loc
principiilor şi regulilor democratice. Este uşor de sesizat că şi astăzi
se dobândesc posturi publice, chiar guvernamentale, prin „intrigi” şi
„tocmeli”, de această dată nu la „Constantinopole” ci la alte centre de
putere străine.
Insistând asupra rolului partidelor în viaţa politică, Eminescu mai
întâi le defineşte, arătând că prin partid „se înţelege o grupare a unui
oarecare număr de oameni făcând parte dintr-o adunare legiuitoare, care
se conduc de aceleaşi idei şi cari caută a obţine majoritatea în ţară şi
în adunare pentru programul lor, spre a putea în numele acelei
majorităţi pune în practică teoriile politice”.3 Prin
urmare, „nu poate fi o cestiune de partide într-o ţară care nu se bucură
de regimul reprezentativ şi parlamentar”.4
Dar nici în vremea lui şi, din păcate, nici astăzi, aşa zisele partide
nu se călăuzesc, uneori nici măcar teoretic, după aceste principii şi
reguli, de alt fel definitorii pentru lupta politică democratică dusă în
scopul realizării unei cât mai bune şi eficiente guvernări. Toate
campaniile electorale din timpurile noastre au eşuat în ceea ce priveşte
lupta de idei şi programe politice, fapt ce s-a reflectat devastator în
actul de guvernare. Din păcate, această manieră de a face campanie
electorală n-a sensibilizat populaţia să fie mai atentă la gândurile
ascunse ale candidaţilor şi să înţeleagă că ei râvnesc la posturi
publice nu pentru a se pune în slujba comunităţii ci, din contra, pentru
a se folosi de putere şi pârghii administrative în scopul satisfacerii
propriilor interese.
Eminescu s-a dovedit un condei extrem de aspru în demascarea acestei
maniere de a guverna, dând în vileag nenumărate cazuri de corupţie şi
fraude săvârşite de acei „oameni care văd în stat un mijloc de a face
avere de a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi demnităţi”.5 Multe
dintre aceste analize pot constitui şi astăzi adevărate rechizitorii
pentru ceea ce se întâmplă în zona afacerilor publice. S-au reactivat cu
prea multă uşurinţă năravurile, aş spune de tip medieval, pe care le-a
blamat şi Eminescu la timpul său. Prea multă necinste şi nepricepere se
întâlneşte şi astăzi în guvernarea ţării, iar urmările, nu numai că ne
afectează prezentul, dar ne închid şi perspectivele unei evoluţii spre
normalitate.
Măsura întregii guvernări este dată de starea economică, culturală şi
spirituală a poporului. „De când lumea – spune Eminescu – nu s-a văzut
ca un popor să stea politiceşte sus şi economic jos; amândouă ordinele
de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma
celei politice”.6 Iată,
deci, adevărata măsură a eficienţei actului de guvernare. Câţi dintre
guvernanţii noştri de după 1990 ar accepta să se confrunte cu o asemenea
măsură? Nu numai economic unde, într-adevăr, declinul depăşeşte orice
închipuire, dar şi din punct de vedere cultural, spiritual, al
siguranţei naţionale, al ordinii publice şi, în general, a tot ce ţine
de viaţa omului şi a comunităţii, regresul este indiscutabil.
Eminescu nu se pronunţă pentru un liberalism excesiv, justificându-şi
critica pe ideea că societatea nu poate să lase pe seama oricui
prestarea anumitor servicii de interes public, servicii care ar trebui
să răspundă unor rigori şi exigenţe, astfel gândite încât să devină
repere valorice pentru întreaga societate. „Şcoala? Libertatea
învăţământului. Fiecare – fie ori nu calificat – are dreptul de a
deschide şcoli şi de-a instrui generaţii întregi în lucruri ce el nu le
ştie. Biserica? Nu este o instituţie istorică a naţionalităţii
ci...treaba comunei. Fiecare e liber de-a avea morala care-i convine,
chiar dacă ea e imorală. Meserie? Fiecare e liber a o profesa, chiar
cârpaci fie şi a concura în mod neonest pe meseriaşul cu zeci de ani cu
deprindere industrială care-şi pune nu numai munca, dar chiar onoarea
profesiei în lucrurile ce le produce.”7
Excesul de liberalism din zilele noastre, întreţinut, din câte se
pare, de anumite forţe interesate să ne slăbească din ce în ce mai mult,
a degenerat în libertinaj, cea mai afectată fiind tânăra generaţie.
Ştim cu toţii că autoritatea şcolii a decăzut, că s-au încercat fel de
fel de reforme, pe care aş putea să le suspectez ca având cu totul alte
scopuri decât ameliorarea învăţământului, că mediile frecventate de
tineri sunt bântuite de fel de fel de curente care le inoculează
comportamente decadente, huliganice, cu excese de violenţă,
demobilizându-i, totodată, de la eforturile pe care ar trebui să le
depună pentru a învăţa şi a se pregăti. Iată care este viziunea Poetului
în această privinţă: „...pentru a ajunge la maturitate se cere
educaţie. Precum copiii nu pot fi în şcoală absolut liberi, ci trebuie
să înveţe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a
face singuri temele şi socotelile pe cari numai profesorul le ştia mai
nainte...”8
Şcoala românească este grav afectată astăzi de un libertinaj de
împrumut, de practici şi experimente care, nu numai că au eşuat acolo
unde au fost aplicate, dar au produs chiar dezastre cu urmări deosebit
de grave pentru viitorul naţiunilor respective. La noi încă, doamne
fereşte, nu se trage cu arma, aşa cum se întâmplă acolo de unde ne vin
asemenea „modele”, dar accentele de violenţă şi indisciplină ar trebui,
totuşi, să îngrijoreze factorii de răspundere.
Aproape în toate domeniile s-au încercat fel de fel de asemenea formule
străine, sub presiunea unor organisme internaţionale, adevărate centre
de putere mondială, iar rezultatele, dezastre incontestabile, sunt la
îndemâna oricui să le constate.
Eminescu, ca de altfel toţi marii oameni de spirit pe care i-a avut
neamul românesc, s-a pronunţat categoric împotriva acestei modalităţi de
a guverna, respectiv printr-o politică străină de realităţile noastre
interne. „Natura poporului – spune Eminescu – instinctele şi înclinările
lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe
când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui
stat, nu maimuţăreala legilor şi obiceiurilor străine. Deci, din acest
punct de vedere, arta de a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii
poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi
a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care a
apucat.....nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimeni
sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.”9
Eminescu n-a fost şi nici nu putea fi indiferent faţă de soarta neamului
său. Spiritul său luminat i-a permis să înţeleagă fenomenologia socială
şi politică, mecanismele guvernării, problematica atât de nebuloasă a
intereselor ce se confruntau în arealul puterii. Prin urmare, analizele
lui s-au dovedit a fi adevărate rechizitorii de condamnare a celor care
îşi adjudecau puterea pentru a-şi satisface propriile interese sau de
partid, înşelând încrederea maselor prin invocarea demagogică a
principiilor democratice de guvernare. „Dacă noi ne-am preocupa numai
de interesul de partid – spune Eminescu – şi n-am prevedea că dezastrele
financiare şi economice ce ameninţă ţara au să cadă mai mult asupra
celor nevinovaţi decât asupra celor vinovaţi, am putea sta nepăsători în
faţa operei de distrugere a ordinii politice şi economice, întreprinsă
şi continuată cu atâta stăruinţă de către puternicii zilei. Situaţia
însă e prea gravă ca să nu denunţăm ţării pe aceia cari sunt adevăraţii
vinovaţi şi, plini de încredere în simţul deşteptat al tuturor oamenilor
de bine, credem că lumina va creşte mereu până ce adevărul se va deosebi
de minciună.”10
Din câte se vede, Eminescu era optimist şi încrezător în îndreptarea
lucrurilor, ceea ce îl mobiliza să lupte împotriva nedreptăţilor şi a
relelor politice, să-i demaşte pe cei care prejudiciau interesul public,
uneori cu implicaţii deosebit de grave pentru viitorul naţiunii.
Păstrând proporţiile, am putea spune că problemele actuale ale
guvernării României poartă, încă, pecetea timpului pe care-l demască
Eminescu şi, din păcate, instituţiile de putere ale statului nu prea au
progresat pe calea democratizării, iar viaţa politică devine tot mai
mult un domeniu de confruntare a intereselor de grup în detrimentul
celor naţionale. Poate din aceste motive, oamenii de bine din ţara
aceasta şi mă refer la cei cu o pregătire solidă şi cu pricepere,
experimentată în diverse domenii de interes şi utilitate publică, cu o
morală sănătoasă, iau distanţă de politică, deşi insatisfacţia şi
dezgustul faţă de ceea ce se întâmplă în sferele puterii le încearcă şi
ei ca, de altfel, marea majoritate a populaţiei. Se pare că, deocamdată,
noi nu ne învrednicim de aceeaşi încredere pe care o avea Eminescu în
viitorul României. Să sperăm, totuşi, că este o stare trecătoare şi să
năzuim că acea lumină în care credea şi Eminescu ne va ajuta şi pe noi
să găsim calea spre adevăr şi dreptate.
Opera politică a Luceafărului poeziei româneşti, după cum am mai
subliniat, este impresionant de vastă şi, în acelaşi timp, surprinzător
de actuală. Textele pe care le-am selectat, pentru a sublinia
actualitatea gândirii sale politice, cred că ne conving de această
realitate. Dar nu numai atât, ele cred că ne conving şi de valoarea
excepţională, teoretică şi practică, a acestei opere. Cunoscător profund
a ceea ce a creat mai de preţ gândirea umană în domeniul filozofiei
politice, Eminescu a realizat, la rândul său, o operă care, prin
valoarea ei excepţională, poate intra în panteonul de aur al culturii
universale.
Actualitatea operei sale politice ne mai lămureşte însă un lucru şi
anume motivul pentru care anumiţi indivizi, ajunşi pe căi oculte în
sferele puterii, dar care sunt ostili neamului nostru, servind
interesele acaparatoare ale unor puteri străine, încearcă, pe diferite
căi, să-l defăimeze, să-i minimalizeze personalitatea. Ei cred că în
felul acesta opera eminesciană va pierde în credibilitate şi nu va mai
avea forţa de persuasiune şi cultivare a spiritului naţional, pe care-l
văd ca un obstacol în realizarea intereselor lor oculte. „Eminescu
trebuie contestat şi demitizat – trona pe timpul când era consilier
prezidenţial un anume Cristian Preda – dar nu pentru rudimentele sale
de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul.”11 Deci
„Eminescu trebuie demitizat”! Şi poate că acest lucru trebuia făcut cât
mai repede, după cum lăsa să se înţeleagă stilul categoric în care ni
s-a cerut acest lucru. Vedeţi cum se demască nemernicii!? Nu mai au
răbdare. Le stă Eminescu în cale şi nu-şi pot definitiva planurile
diavoleşti. Să ne mai întrebăm de ce limbile cele mai otrăvite împotriva
neamului românesc au ciugulit din palma lui George Soros?!
Un alt „bursier” Soros, un antiromân declarat, l-am numit pe Horia Roman
Patapievici, şi-a permis să-l atace şi el pe Eminescu, afirmând că
acesta „nu ne mai poate apărea decât ca exasperant
de învechit… Iar cultura din ultimii ani, în luptă pentru integrarea
europeană, nu doreşte decât să scape de tot ce este „învechit”- adică să
fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor, care în cultura
română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu
joacă rolul cadavrului din debara.”12 Adică,
după gândirea acestui individ, obstacolul integrării României în Uniunea
Europeană, purta numele de Eminescu şi deci trebuia înlăturat din
cultura română. Dar de ce nu le-a cerut el englezilor, nemţilor sau
francezilor ca, pentru o mai bună integrare, să renunţe şi ei la
Shakespeare, Goethe sau Balzac?
Articolul cu pricina a provocat aprinse dispute în presa românească.
Marea majoritate a reacţiilor au fost de condamnare a acestui atac
obraznic, ceea ce l-a determinat pe autor să-şi „clarifice” punctul de
vedere, încercând să inducă ideea că a fost greşit înţeles. Nu! N-a
fost greşit înţeles. Opinia individului nu este una singulară,
accidentală. Ea se subscrie într-un plan mai amplu de demitizare a celui
care întruchipează esenţa spiritualităţii româneşti, sau după cum spunea
Titu Maiorescu „cea mai înaltă încorporare a inteligenţei româneşti”.
Obstacularea promovării în străinătate a operei lui Mihai Eminescu,
precum şi a altor corifei ai culturii naţionale, atribut al ICR, al
cărui director, timp de două mandate, a fost acest individ, să înţelegem
că ar fi tot o chestiune de percepţie? Sau faptul că în programa şcolară
Eminescu este tot mai cenzurat, până ce, doamne fereşte, va dispărea de
tot, să fie o problemă ce ţine de modernizarea învăţământului, după
nişte proiecte pe care o parte dintre noi ne încăpăţânăm să nu le
acceptăm?
Patapievici, dacă n-ar fi antiromân şi dacă n-ar fi ciugulit arginţi
din mâna lui Soros, ar fi constatat, pentru că prost nu e, că Eminescu a
fost mult mai european decât unii activişti de astăzi ai europenismului,
numai că el n-a înţeles comuniunea ca un proces de renunţare la
identitatea naţională. Din contra, dragostea lui de neamul care l-a
plămădit s-a făcut simţită şi în aceste analize, prin evidenţierea
patrimoniului etno-cultural, geografic şi istoric cu nimic mai prejos
decât al altor naţii, patrimoniu care ne dă dreptul şi ne obligă în
acelaşi timp să ne cultivăm şi să ne afirmăm identitatea, nu însă într-o
manieră exclusivistă, xenofobă. Nu, Eminescu n-a fost nici xenofob, nici
antisemit. A fost însă naţionalist, afirmându-şi cu mândrie identitatea
şi militând ca poporul său să nu fie batjocorit, să nu devină o naţiune
secundară într-o familie europeană.
Tot felul de intrigi se ţes şi astăzi pentru a ne minimaliza rolul pe
care merităm să-l avem pe scena vieţii politice internaţionale
„Nenorocitele astea de ţări ale noastre – spunea Eminescu la vremea lui
- sunt demult, dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc
de intrigi internaţionale, cari se ţes, se încâlcesc, dar din nenorocire
se discălcesc totdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă a elementului
românesc din ele”13
Nu cumva aşa se petrec lucrurile şi astăzi? Nu cumva interesele ce şi le
dispută marile puteri în spaţiul geografic al României, cu complicitatea
condamnabilă a oficialilor români, a căror autoritate se bizuie mai
mult pe sprijin extern decât intern, reprezintă una din cauzele
fundamentale ale decăderii ţării?
În concluzie, cred că avem datoria, cel puţin cei care mai credem în
românism, cei care mai simţim că aparţinem neamului românesc şi ne mai
încearcă vreun sentiment de mândrie naţională, cei care conştientizăm că
atacurile împotriva identităţii noastre naţionale nu sunt deloc o
himeră, să-l apărăm pe Eminescu. Avem nevoie de Eminescu, avem nevoie de
spiritul său nealterat. Spiritul său este pavăza noastră şi, din păcate,
acest lucru îl ştiu mai bine neprietenii noştri.
Cred că ar trebui să încetăm a ne mai tânguim şi să trecem la acţiuni
mai hotărâte. Să milităm pentru a-l reaşeza pe Eminescu în locul pe
care-l merită şi, în primul rând, în tot ceea ce înseamnă învăţământ.
Degeaba este cultivat spiritul eminescian doar în mediile academice sau
printr-o publicistică cu tiraj minor, dacă tânăra generaţie continuă să
fie intoxicată cu învăţătură internaţionalistă sau, mai nou, globalistă,
în genere potrivnică identităţii de neam.
Eminescu nu trebuie să lipsească, nu numai din manualele de literatură
română, dar şi din cele de filozofie, istorie, geografie, astronomie,
ştiinţe politice, juridice, diplomaţie etc. Dar, din câte se constată,
şi din cele de literatură se străduie adepţii globalismului să ni-l
scoată. Nu multe popoare se pot mândri cu un asemenea geniu. Noi nu ne
învrednicim nici măcar să-l cinstim cum se cuvine. Şi avem atâta nevoie
de el…. Neprietenii ştiu acest lucru. Tocmai din acest motiv caută să
ni-l defăimeze, să ni-l demitizeze.
Conf.
univ. dr.
Alexandru
AMITITELOAIE
Universitatea „George Bacovia” din Bacău
NOTE
1 Mihai
Eminescu, Trecutul partidelor noastre, 26 februarie 1880, din
volumul Eminescu, sens, timp şi devenire istorică, volum îngrijit
de Gh. Buzatu, Şt. Lemny, Ioan Saizu, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi,
1988, p. 217
2 Ibidem
3 Idem
p. 216
4 Ibidem
5 Mihai
Eminescu, Arta guvernării, 1 aprilie 1882, idem p. 380
6 Mihai
Eminescu, Civilizaţia economică şi politică, idem, p. 416
7 Idem,
p. 418
8 Ibidem
9 Mihai
Eminescu, Arta guvernării, idem p. 381.
10 Mihai
Eminescu, Trecutul partidelor noastre, idem p. 218
11 Revista
„Lumea”, nr. 3/2008, p. 102
12 Articolul
Inactualitatea lui Eminescu în ,,anul” Caragiale, semnat de H.-R.
Patapievici, Flacăra, nr.1-2, 2002, p. 86.
13 Mihai
Eminescu, Şi cum vin cu drum de fier, 22 ianuarie 1880.
|
|