Cheia ieşirii din întunecimea în care ne zbatem poartă numele de Eminescu

Ni se risipeşte ţara de la o zi la alta şi lumea este din ce în ce mai nedumerită şi oripilată de ceea ce se întâmplă pe scena vieţii politice, de conduita diletantă a celor împuterniciţi să diriguiască treburile ţării, de grija exclusivistă pentru propria lor opulenţă, de batjocura cu care sunt tratate valori sacre ale neamului românesc, de modul cum dispar, sub ochii noştri, vestigii create cu mari sacrificii de înaintaşi şi care  reprezintă mărturii incontestabile că poporul român, de la naşterea sa şi până în prezent, nu şi-a părăsit niciodată vatra strămoşească.

Cei de bună credinţă şi îngrijoraţi de această stare de lucru se gândesc, desigur, la o posibilă ieşire la lumină, la o soluţie pentru încetarea acestui proces de degradare şi la un nou început de revigorare naţională. Sunt imaginate variante de guvernare care să nu mai permită în actul de administrare a treburilor ţării  amatorismul, arbitrariul, conduita  necinstită,  ignoranţa faţă de interesul public şi, nu în ultimul rând, obedienţa şi servilismul faţă de neprietenii neamului nostru şi puteri  străine cu tendinţe imperiale.

În această situaţie, aplecându-ne asupra operei politice a lui Mihai Eminescu constatăm că geniul lui n-a dat naştere numai la o operă poetică de excepţie, ci şi uneia de profundă şi realistă analiză asupra modului cum trebuie administrată ţara, pentru ca poporului să-i fie bine şi neamul să prospere. Această operă, după cum se va vedea, este extrem de actuală, atât de actuală, încât, dacă s-ar ignora limbajul vremii, ai crede că se referă la timpurile nefericite pe care le trăim şi care reclamă nu numai atitudine, dar şi acţiune din partea tuturor celor care mai simt şi mai gândesc româneşte.

Opera lui publicistică, rezervată unor analize de mare profunzime şi realism asupra vieţii politice şi a problematicii guvernării este la fel de vastă ca şi cea poetică. Dacă avem în vedere că o asemenea tematică ocupă un loc generos chiar şi în poemele sale, vom constata că această preocupare n-a fost deloc una secundară din viaţa şi creaţia sa atât de tumultuoasă şi de prolifică într-un spaţiu existenţial atât de scurt.

Eminescu a trăit într-o perioadă în care statul român, născut, nu de puţin timp, în urma actului istoric al unirii celor două principate, Moldova şi Ţara Românească, dar, mai ales, din reformele realizate de domnul unirii, Alexandru Ioan Cuza, faţă de care poetul a nutrit o preţuire fără seamăn, încerca să-şi dezvolte şi să-şi întărească instituţiile pe baza regulilor guvernământului democratic.

Un obiectiv foarte greu de atins, în primul rând datorită practicilor medievale ale trecutului, adânc înrădăcinate în mentalitatea şi conduita politică a multora dintre contemporani, aspiranţi la funcţii publice. Este vorba, în mod deosebit, de perioada domniilor fanariote, care, în marea lor majoritate, se dobândeau „fie prin conspiraţii interne, fie prin intrigi şi tocmeli la Constantinopole”.1 Chiar dacă prin Convenţia de la Paris, îmbunătăţită substanţial prin Statutul Dezvoltător  al lui Cuza, ni se stabilise „pentru prima oară regimul parlamentar, sistemul reprezentativ, cu supremaţia majorităţilor, cu miniştri responsabili, cu organizarea partidelor, luptând pentru idei câteodată, pentru putere totdeauna”2, totuşi nu se putea aştepta, într-un timp atât de scurt, ca practicele de tip fanariot ale guvernării să fie abandonate şi să lase loc principiilor şi regulilor democratice. Este uşor de sesizat că şi astăzi se dobândesc posturi publice, chiar guvernamentale, prin „intrigi” şi „tocmeli”, de această dată nu la „Constantinopole” ci la alte centre de putere străine.

Insistând asupra rolului partidelor în viaţa politică, Eminescu mai întâi le defineşte, arătând că prin partid „se înţelege o grupare a unui oarecare număr de oameni făcând parte dintr-o adunare legiuitoare, care se conduc de aceleaşi idei şi cari caută a obţine majoritatea în ţară şi în adunare pentru programul lor, spre a putea în numele acelei majorităţi pune în practică teoriile politice”.3 Prin urmare, „nu poate fi o cestiune de partide într-o ţară care nu se bucură de regimul reprezentativ şi parlamentar”.4

Dar nici în vremea lui şi, din păcate, nici astăzi, aşa zisele partide nu se călăuzesc, uneori nici măcar teoretic, după aceste principii şi reguli, de alt fel definitorii pentru lupta politică democratică dusă în scopul realizării unei cât mai bune şi eficiente guvernări. Toate campaniile electorale din timpurile noastre au eşuat în ceea ce priveşte lupta de idei şi programe politice, fapt ce s-a reflectat devastator în actul de guvernare. Din păcate, această manieră de a face campanie electorală n-a sensibilizat populaţia să fie mai atentă la gândurile ascunse ale candidaţilor şi să înţeleagă că ei râvnesc la posturi publice nu pentru a se pune în slujba comunităţii ci, din contra, pentru a se folosi de putere şi pârghii administrative în scopul satisfacerii propriilor interese.

Eminescu s-a dovedit un condei extrem de aspru în demascarea acestei maniere de a guverna, dând în vileag nenumărate cazuri de corupţie şi fraude săvârşite de acei „oameni care văd în stat un mijloc de a face avere de a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi demnităţi”.5 Multe dintre aceste analize pot constitui şi astăzi adevărate rechizitorii pentru ceea ce se întâmplă în zona afacerilor publice. S-au reactivat cu prea multă uşurinţă năravurile, aş spune de tip medieval, pe care le-a blamat şi Eminescu la timpul său. Prea multă necinste şi nepricepere se întâlneşte şi astăzi în guvernarea ţării, iar urmările, nu numai că ne afectează prezentul, dar ne închid şi perspectivele unei evoluţii spre normalitate.

Măsura întregii guvernări este dată de starea economică, culturală şi spirituală a poporului. „De când lumea – spune Eminescu – nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economic jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice”.6 Iată, deci, adevărata măsură a eficienţei actului de guvernare. Câţi dintre guvernanţii noştri de după 1990 ar accepta să se confrunte cu o asemenea măsură? Nu numai economic unde, într-adevăr, declinul depăşeşte orice închipuire, dar şi din punct de vedere cultural, spiritual, al siguranţei naţionale, al ordinii publice şi, în general, a tot ce ţine de viaţa omului şi a comunităţii, regresul este indiscutabil.

Eminescu nu se pronunţă pentru un liberalism excesiv, justificându-şi critica pe ideea că societatea nu poate să lase pe seama oricui prestarea anumitor servicii de interes public, servicii care ar trebui să răspundă unor rigori şi exigenţe, astfel gândite încât să devină repere valorice pentru întreaga societate. „Şcoala? Libertatea învăţământului. Fiecare – fie ori nu calificat – are dreptul de a deschide şcoli şi de-a instrui generaţii întregi în lucruri ce el nu le ştie. Biserica? Nu este o instituţie istorică a naţionalităţii ci...treaba comunei. Fiecare e liber de-a avea morala care-i convine, chiar dacă ea e imorală. Meserie? Fiecare e liber a o profesa, chiar cârpaci fie şi a concura în mod neonest pe meseriaşul cu zeci de ani cu deprindere industrială care-şi pune nu numai munca, dar chiar onoarea profesiei în lucrurile ce le produce.”7 

Excesul de liberalism din zilele noastre, întreţinut, din câte se pare, de anumite forţe interesate să ne slăbească din ce în ce mai mult, a degenerat în libertinaj, cea mai afectată fiind tânăra generaţie.

Ştim cu toţii că autoritatea şcolii a decăzut, că s-au încercat fel de fel de reforme, pe care aş putea să le suspectez ca având cu totul alte scopuri decât ameliorarea învăţământului, că mediile frecventate de tineri sunt bântuite de fel de fel de curente care le inoculează comportamente decadente, huliganice, cu excese de violenţă, demobilizându-i, totodată, de la eforturile pe care ar trebui să le depună pentru a învăţa şi a se pregăti. Iată care este viziunea Poetului în această privinţă: „...pentru a ajunge la maturitate se cere educaţie. Precum copiii nu pot fi în şcoală absolut liberi, ci trebuie să înveţe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri temele şi socotelile pe cari numai profesorul le ştia mai nainte...”8

Şcoala românească este grav afectată astăzi de un libertinaj de împrumut, de practici şi experimente care, nu numai că au eşuat acolo unde au fost aplicate, dar au produs chiar dezastre cu urmări deosebit de grave pentru viitorul naţiunilor respective. La noi încă, doamne fereşte, nu se trage cu arma, aşa cum se întâmplă acolo de unde ne vin asemenea „modele”, dar accentele de violenţă şi indisciplină ar trebui, totuşi, să îngrijoreze factorii de răspundere.

Aproape în toate domeniile s-au încercat fel de fel de asemenea formule străine, sub presiunea unor organisme internaţionale, adevărate centre de putere mondială, iar rezultatele, dezastre incontestabile, sunt la îndemâna oricui să le constate.

Eminescu, ca de altfel toţi marii oameni de spirit pe care i-a avut neamul românesc, s-a pronunţat categoric împotriva acestei modalităţi de a guverna, respectiv printr-o politică străină de  realităţile noastre interne. „Natura poporului – spune Eminescu – instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţăreala legilor şi obiceiurilor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care a apucat.....nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimeni sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.”9

Eminescu n-a fost şi nici nu putea fi indiferent faţă de soarta neamului său. Spiritul său luminat i-a permis să înţeleagă fenomenologia socială şi politică, mecanismele guvernării, problematica atât de nebuloasă a intereselor ce se confruntau în arealul puterii. Prin urmare, analizele lui s-au dovedit a fi adevărate rechizitorii de condamnare a celor care îşi adjudecau puterea pentru a-şi satisface propriile interese sau de partid, înşelând încrederea maselor prin invocarea demagogică a principiilor democratice de guvernare.  „Dacă noi ne-am preocupa numai de interesul de partid – spune Eminescu – şi n-am prevedea că dezastrele financiare şi economice ce ameninţă ţara au să cadă mai mult asupra celor nevinovaţi decât asupra celor vinovaţi, am putea sta nepăsători în faţa operei de distrugere a ordinii politice şi economice, întreprinsă şi continuată cu atâta stăruinţă de către puternicii zilei. Situaţia însă e prea gravă ca să nu denunţăm ţării pe aceia cari sunt adevăraţii vinovaţi şi, plini de încredere în simţul deşteptat al tuturor oamenilor de bine, credem că lumina va creşte mereu până ce adevărul se va deosebi de minciună.”10

Din câte se vede, Eminescu era optimist şi încrezător în îndreptarea lucrurilor, ceea ce îl mobiliza să lupte împotriva nedreptăţilor şi a relelor politice, să-i demaşte pe cei care prejudiciau interesul public, uneori cu implicaţii deosebit de grave pentru viitorul naţiunii.

Păstrând proporţiile, am putea spune că problemele actuale ale guvernării României poartă, încă, pecetea timpului pe care-l demască Eminescu şi, din păcate, instituţiile de putere ale statului nu prea au progresat pe calea democratizării, iar viaţa politică devine tot mai mult un domeniu de confruntare a intereselor de grup în detrimentul celor naţionale. Poate din aceste motive, oamenii de bine din ţara aceasta şi mă refer la cei cu o pregătire solidă şi cu pricepere, experimentată în diverse domenii de interes şi utilitate publică, cu o morală sănătoasă, iau distanţă de politică, deşi insatisfacţia şi dezgustul faţă de ceea ce se întâmplă în sferele puterii le încearcă şi ei ca, de altfel, marea majoritate a populaţiei. Se pare că, deocamdată, noi nu ne învrednicim de aceeaşi încredere pe care o avea Eminescu în viitorul României. Să sperăm, totuşi, că este o stare trecătoare şi să năzuim că acea lumină în care credea şi Eminescu ne va ajuta şi pe noi să găsim calea spre adevăr şi dreptate.

Opera politică a Luceafărului poeziei româneşti, după cum am mai subliniat, este impresionant de vastă şi, în acelaşi timp, surprinzător de actuală. Textele pe care le-am selectat, pentru a sublinia actualitatea gândirii sale politice, cred că ne conving de această realitate. Dar nu numai atât, ele cred că ne conving şi de valoarea excepţională, teoretică şi practică, a acestei opere. Cunoscător profund a ceea ce a creat mai de preţ gândirea umană în domeniul filozofiei politice, Eminescu a realizat, la rândul său, o operă care, prin valoarea ei excepţională, poate intra în panteonul de aur al culturii universale.

Actualitatea operei sale politice ne mai lămureşte însă un lucru şi anume motivul pentru care anumiţi indivizi, ajunşi pe căi oculte în sferele puterii, dar care sunt ostili neamului nostru, servind interesele acaparatoare ale unor puteri străine, încearcă, pe diferite căi, să-l defăimeze, să-i minimalizeze personalitatea. Ei cred că în felul acesta opera eminesciană va pierde în credibilitate şi nu va mai avea forţa de persuasiune şi cultivare a spiritului naţional, pe care-l văd ca un obstacol în realizarea intereselor lor oculte. „Eminescu trebuie contestat şi demitizat – trona pe timpul când era consilier prezidenţial un anume  Cristian Preda – dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul.”11 Deci „Eminescu trebuie demitizat”! Şi poate că acest lucru trebuia făcut cât mai repede, după cum lăsa să se înţeleagă stilul categoric în care ni s-a cerut acest lucru. Vedeţi cum se demască nemernicii!? Nu mai au răbdare. Le stă Eminescu în cale şi  nu-şi pot definitiva planurile diavoleşti. Să ne mai întrebăm de ce limbile cele mai otrăvite împotriva neamului românesc au ciugulit din palma lui George Soros?!

Un alt „bursier” Soros, un antiromân declarat, l-am numit pe Horia Roman Patapievici, şi-a permis să-l atace şi el pe Eminescu,  afirmând că acesta „nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit… Iar cultura din ultimii ani, în luptă pentru integrarea europeană, nu doreşte decât să scape de tot ce este „învechit”- adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor, care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.”12 Adică, după gândirea acestui individ, obstacolul integrării României în Uniunea Europeană, purta numele de Eminescu şi deci trebuia înlăturat din cultura română. Dar de ce nu le-a cerut el englezilor, nemţilor sau francezilor ca, pentru o mai bună integrare, să renunţe şi ei la Shakespeare, Goethe sau Balzac?

Articolul cu pricina a provocat aprinse dispute în presa românească. Marea majoritate a reacţiilor au fost de condamnare a acestui atac obraznic, ceea ce l-a determinat pe autor să-şi „clarifice” punctul de vedere, încercând  să inducă ideea că a fost greşit înţeles. Nu! N-a fost greşit înţeles. Opinia individului nu este una singulară, accidentală. Ea se subscrie într-un plan mai amplu de demitizare a celui care întruchipează esenţa spiritualităţii româneşti, sau după cum spunea Titu Maiorescu „cea mai înaltă încorporare a inteligenţei româneşti”. Obstacularea promovării în străinătate a operei lui Mihai Eminescu, precum şi a altor corifei ai culturii naţionale, atribut al ICR, al cărui director, timp de două mandate, a fost acest individ, să înţelegem că ar fi tot o chestiune de percepţie? Sau faptul că în programa şcolară Eminescu este tot mai cenzurat, până ce, doamne fereşte, va dispărea de tot, să fie o problemă ce ţine de modernizarea învăţământului, după nişte proiecte pe care o parte dintre noi ne încăpăţânăm să nu le acceptăm?

 Patapievici, dacă n-ar fi antiromân şi dacă n-ar fi ciugulit arginţi din mâna lui Soros, ar fi constatat, pentru că prost nu e, că Eminescu a fost mult mai european decât unii activişti de astăzi ai europenismului, numai că el n-a înţeles comuniunea ca un proces de renunţare la identitatea naţională. Din contra, dragostea lui de neamul care l-a plămădit s-a făcut simţită şi în aceste analize, prin evidenţierea patrimoniului etno-cultural, geografic şi istoric cu nimic mai prejos decât al altor naţii, patrimoniu care ne dă dreptul şi ne obligă în acelaşi timp să ne cultivăm şi să ne afirmăm identitatea, nu însă într-o manieră exclusivistă, xenofobă. Nu, Eminescu n-a fost nici xenofob, nici antisemit. A fost însă naţionalist, afirmându-şi cu mândrie identitatea şi militând ca poporul său să nu fie batjocorit, să nu devină o naţiune secundară într-o familie europeană.

Tot felul de intrigi se ţes şi astăzi pentru a ne minimaliza rolul pe care merităm să-l avem pe scena vieţii politice internaţionale „Nenorocitele astea de ţări ale noastre – spunea Eminescu la vremea lui - sunt demult, dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi internaţionale, cari se ţes, se încâlcesc, dar din nenorocire se discălcesc totdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă a elementului românesc din ele”13 

Nu cumva aşa se petrec lucrurile şi astăzi? Nu cumva interesele ce şi le dispută marile puteri în spaţiul geografic al României, cu complicitatea condamnabilă a oficialilor români, a căror autoritate se bizuie  mai mult pe sprijin extern decât intern, reprezintă una din cauzele fundamentale ale decăderii ţării?

În concluzie, cred că avem datoria, cel puţin cei care mai credem în românism, cei care mai simţim că aparţinem neamului românesc şi ne mai încearcă vreun sentiment de mândrie naţională, cei care conştientizăm că atacurile împotriva identităţii noastre naţionale nu sunt deloc o himeră, să-l apărăm pe Eminescu. Avem nevoie de Eminescu, avem nevoie de spiritul său nealterat. Spiritul său este pavăza noastră şi, din păcate, acest lucru îl ştiu mai bine neprietenii noştri.

Cred că ar trebui să încetăm a ne mai tânguim şi să trecem la acţiuni mai hotărâte. Să milităm pentru a-l reaşeza pe Eminescu în locul pe care-l merită şi, în primul rând, în tot ceea ce înseamnă învăţământ. Degeaba este cultivat spiritul eminescian doar în mediile academice sau printr-o publicistică cu tiraj minor, dacă tânăra generaţie continuă să fie intoxicată cu învăţătură internaţionalistă sau, mai nou, globalistă, în genere potrivnică identităţii de neam.

Eminescu nu trebuie să lipsească, nu numai din manualele de literatură română, dar şi din cele de filozofie, istorie, geografie, astronomie, ştiinţe politice, juridice, diplomaţie etc. Dar, din câte se constată, şi din cele de literatură se străduie adepţii globalismului să ni-l scoată. Nu multe popoare se pot mândri cu un asemenea geniu. Noi nu ne învrednicim nici măcar să-l cinstim cum se cuvine. Şi avem atâta nevoie de el…. Neprietenii ştiu acest lucru. Tocmai din acest motiv caută să ni-l defăimeze, să ni-l demitizeze.

Conf. univ. dr.

Alexandru AMITITELOAIE

Universitatea „George Bacovia” din Bacău

NOTE

1 Mihai Eminescu, Trecutul partidelor noastre, 26 februarie 1880, din volumul Eminescu, sens, timp şi devenire istorică, volum îngrijit de Gh. Buzatu, Şt. Lemny, Ioan Saizu, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1988, p. 217

2 Ibidem

3 Idem p. 216

4 Ibidem

5 Mihai Eminescu, Arta guvernării, 1 aprilie 1882, idem p. 380

6 Mihai Eminescu, Civilizaţia economică şi politică, idem, p. 416

7 Idem, p. 418

8 Ibidem

9 Mihai Eminescu, Arta guvernării, idem p. 381.

10 Mihai Eminescu, Trecutul partidelor noastre, idem p. 218

11 Revista „Lumea”, nr. 3/2008, p. 102

12 Articolul Inactualitatea lui Eminescu în ,,anul” Caragiale, semnat de H.-R. Patapievici, Flacăra, nr.1-2, 2002, p. 86.

13 Mihai Eminescu, Şi cum vin cu drum de fier, 22 ianuarie 1880.