România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cine mai are grijă să fie respectate istoria şi demnitatea neamului românesc?

 

În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice de neiertat.

Constrânşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus cu brutalitate de unii politicieni lipsiţi de coloană vertebrală şi de urmaşii kominterniştilor din anii 1948 -1964, mulţi dintre români nu-şi dau seama că în România s-a instaurat un regim de colonie, prin intrarea în vigoare a unor legi care produc aşa zise reforme „necesare” în domenii ca: proprietatea. administraţia, economia, învăţământul, cultura, armata şi politica.

În războiul economic ce durează de peste 20 de ani, România a pierdut foarte multe. Bogăţiile solului şi ale subsolului sunt exploatate de companii străine în detrimentul statului român. Întreprinderile mari şi mijlocii româneşti au fost falimentate şi vândute la fier vechi. O treime din românii apţi de muncă lucrează în occident şi contribuie la prosperitatea acelor ţări. De la an la an constatăm că ţara nu mai este a noastră, fiind furată prin legi făcute împotriva naţiunii. Astfel, Legea 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, a făcut ca, până în prezent, o treime din pământurile şi pădurile României să ajungă în mâini străine. În Transilvania, urmaşii grofilor au intrat în posesia pământurilor părinţilor, chiar dacă aceştia au fost despăgubiţi odată, în 1924 de regele Ferdinand, prin plata în aur şi franci elveţieni. Au fost reîmproprietăriţi, cu acte false, urmaşii grofilor, criminali de război, din perioada 1940-1944. Este revoltător faptul că unele instanţe dovedesc nepăsare şi dezinteres la retrocedări, vădit ilegale, prin care ţăranii români îşi pierd pământurile de sub case şi cimitire. Pe mulţi români din secuime nu îi mai apără instituţiile statului.

Legea 217/2015, promovată de trei parlamentari P.N.L., consacră începutul sfârşitului democraţiei în România. Este o lege antiromânească, antidemocratică şi anticreştină. Părinţii şi bunicii noştri, care au făcut puşcărie politică în perioada 1948 - 1964, pot fi re-condamnaţi începând cu 2015. Se elimină din circuitul educaţiei naţionale purtătorii de „etichetă” antisemită: Eminescu, Iorga, Goga, Slavici, Haşdeu. patriarhul Miron Cristea etc. La fel se procedează cu purtătorii de „etichetă” legionară: Cioran. Noica, Ţuţea, Mircea Eliade. mitropolitul Bartolomeu Anania, părintele Arsenie Boca şi mulţi alţii. Faptele acestor personalităţi româneşti sunt analizate şi apreciate conform hotărârilor judecătoreşti a instanţelor bolşevice din anii ’50.

Prin această lege Stalin a înviat în... România!

Laşitatea politică, corupţia şi slugărnicia patronate de la cel mai înalt nivel, au dus la promovarea nonvalorilor în funcţiile cheie ale statului. In aceste condiţii au ajuns în fruntea unor instituţii „sluţitorii de istorie şi cultură”. Astfel a apărut un nou „front antiromânesc”, deschis de O.N.G.-uri şi institute de cultură, conduse de urmaşii foştilor kominternişti şi de unii autointitulaţi „intelighenţia neamului” care, prin cuvântările goale de conţinut şi pline de ură, subminează noţiunea de „elită”. Aceştia ne cer „să credem” şi să acceptăm necondiţionat acuzele aduse la adresa personalităţilor politice şi culturale româneşti din secolul XX şi caută să ne inoculeze ideea că, armata română, pe frontul de est, în perioada 1941-1944 ar fi comis numai crime şi acte de genocid. Aceşti „intelectuali”, obedienţi politic celui care i-a numit în funcţii şi i-a decorat cu înalte distincţii ale statului, fac „educaţie” prin stupide comentarii „filozofice” în emisiuni tip şezătoare (sau clacă) la unele televiziuni şi la evenimente politice cu „dileme”.

Istoria şi cultura fac parte din stâlpii pe care se reazemă coeziunea unui neam. a unei ţări, alături de ceilalţi stâlpi care sunt economia, educaţia, sănătatea, armata, biserica...

În acest front antiromânesc, de contestare a valorilor istorice şi morale ale neamului, s-au înscris şi câţiva „istorici” şi regizori de filme documentare şi artistice. Aceştia, în loc să cultive minţi şi suflete, seamănă îndoieli, minciuni şi calomnii.

Se propune o „nouă elaborare istoriografică” cu o suită de interpretări în jurul unor „probleme cheie”.

Astfel, un istoric bucureştean se întreabă dacă în august 1916 toţi românii au avut ca „ideal naţional” intrarea în război pentru unirea provinciilor româneşti Transilvania, Bucovina şi Basarabia, când 80% erau ţărani şi din aceştia 60% erau analfabeţi. Pe ei, ca ţărani, nu i-ar fi interesat asemenea „idealuri”... (?!?) Afirmă că românii puteau invoca un „drept etnic” asupra Transilvaniei dar nu şi vreun drept „istoric”... (?!?) Românii din Transilvania, prin unire, au pierdut „identitatea” lor de locuitori ai Europei centrale... (?!?)

Mai sunt, din păcate, şi alţi „istorici” la Bucu-reşti şi Cluj care propovăduiesc asemenea idei.

În Primul Război Mondial, cea mai mare jertfă de sânge, raportată la numărul populaţiei, au dat-o românii. Aceasta însumează aproximativ 900.000 de soldaţi şi civili. La aceştia se adaugă cei 50.000 de soldaţi români din Transilvania şi Bucovina austro-ungară.

Reîntregirea naţională s-a făcut prin sânge românesc şi voinţa neamului şi nu a fost cadou făcut de vreo putere străină.

Ruşine celor care îşi bat joc, prin scrierile lor, de jertfa acestor români şi de prestigiul ţării!

Prin aceeaşi prismă, cam aceleaşi persoane, scriu despre participarea Armatei Române în cel de­al doilea Război Mondial, pe frontul de est: Basarabia, Odesa. Crimeea, Caucaz, Stalingrad şi pe frontul din Moldova în primăvara şi vara anului 1944. Unii deformează realitatea şi în ce priveşte ofensiva românească pentru eliberarea Transilvaniei ocupate de unguri prin Dictatul de la Viena.

Războiul purtat de România în perioada 22.06.1941-09.05.1945 a fost un război de legitimă apărare pentru a-şi recuceri teritoriile căzute sub stăpânire rusească şi ungurească, un război în care poporul român şi-a apărat existenţa fizică şi naţională, un război în care poporul român, victima lui Hitler şi Stalin, a trebuit să lupte alături de unul împotriva celuilalt.

Suferinţele ofiţerilor şi soldaţilor români, mai ales pe frontul de est, au fost cumplite. Au îndurat umezeala din tranşee, frigul cumplit, marşurile istovitoare, bătălii de o cruzime de neînchipuit. Zeci de mii au fost executaţi în lagărele de prizonieri de pe teritoriul Basarabiei şi Rusiei. Alte multe zeci de mii au murit de foame, frig şi epuizare în lagărele de muncă forţată.

Cifrele totale ale morţilor, răniţilor si dispăruţilor se ridică la aproape 800.000 militari, din care 625.000 pe frontul de est şi 170.000 pe frontul de vest. Au murit aproape 45.000 de români din Transilvania ocupată, înrolaţi în A.2 Ungară, pe frontul rusesc. Această armată era formată din români (45%). unguri (30%), slovaci (15%) şi ruteni (10%).

În 2015 s-au împlinit 70 de ani de la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Unii istorici de strânsură şi regizori de filme documentare şi artistice, prin scrierile şi filmele lor, au ajuns să facă adevărate „crime educative” prin care supun cititorii şi spectatorii unei deşănţate propagande antiromâneşti. Unii reprezentanţi ai presei scrise şi televiziunilor, fără să posede o minimă documentare istorică, geopolitică şi sociologică, susţin aceste calomnii la adresa românilor şi batjocoresc memoria părinţilor şi bunicilor noştri care au luptat pe frontul de est, etichetându-i drept... criminali (!).

Un „Don Quijote” contemporan, regizor de filme documentare, lansează afirmaţia că românii sunt pe locul doi, după nemţi, în ce priveşte uciderea evreilor (?!?). În documentele evreieşti despre Holocaust suntem clasaţi pe locul... 10.

În aşa zisul lui film documentar se referă la ordinul dat de mareşalul Ion Antonescu pentru a se lua măsuri de represalii împotriva celor răspunzători de aruncarea în aer a Comandamentului Militar Român din Odesa, din 22.10.1941. unde au murit 135 de ofiţeri superiori şi gradaţi.

În filmul „Odessa”, regizorul îşi descrie „lupta lui” pentru a scoate la lumină „adevărul”. Are un singur martor, un bătrân ucrainean, care în 2012 avea 86 de ani. Oare regizorul nu ştie că nici în instanţă un singur martor nu este credibil? Nu ştie că un bătrân de la 80 de ani în sus, atunci când vrea să vândă o proprietate are nevoie de adeverinţă de la medic care să ateste că este în deplinătatea facultăţilor mintale? Acest singur martor spune că peste 22.000 de bolşevici, majoritari evrei, în urma Ordinului de represalii dat de mareşalul Antonescu, au fost băgaţi în 11 hangare şi li s-au dat foc. Afirmaţia creează o imagine apocaliptică de cruzime... Asta şi urmăreşte. Dar nu este dovedită cu documente scrise şi probe din arhivele româneşti şi sovietice.

De ce nu justifică orice afirmaţie cu probe, aşa cum face istoricul american Larry L. Watts care prezintă evenimentele istorice din România pe parcursul secolelor XIX şi XX?

Din majoritatea surselor reiese că au fost omorâţi, ca represalii, până în 4.000 de bolşevici, majoritar evrei, 400 prin spânzurare şi restul prin împuşcare. Primarul oraşului, Gherman Pântea, prezintă în declaraţiile ulterioare aceleaşi cifre. Din păcate marea majoritate a celor împuşcaţi nu au fost dovediţi a fi implicaţi în actul de sabotaj al Comandamentului Militar Odessa. Referirile ulterioare la prevederile Conferinţei de la Haga, din 1907, privind măsurile represive împotriva civililor înarmaţi, care comit sabotaje şi atacuri în spatele frontului, nu au acoperire pentru o asemenea intervenţie.

Pentru cucerirea oraşului Odesa, românii au avut aproximativ 90.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. Pierderile au fost mai mari decât la Stalingrad.

Concluziile trebuie să rezulte în urma unei viziuni de ansamblu asupra a tot ce s-a petrecut, pe timpul războiului, în ţările din estul, centrul şi vestul Europei.

De ce noi, românii, trebuie să „recunoaştem” şi să acceptăm fapte de genocid pe care nu le-am comis? De ce numai românii trebuie să fie „depozitarii” tuturor relelor inventate, sau calomnios prezentate, de răuvoitori din ţară şi de pe alte meleaguri? De ce nu se fac documentare istorice şi filme despre holocaustul românilor din Basarabia şi Bucovina exterminaţi de ruşi, despre holocaustul transilvănenilor exterminaţi în cel mai sălbatic mod de organele de ocupaţie maghiară?

Nu există niciun monument în România şi Basarabia consacrat victimelor nevinovate ale atrocităţilor ruseşti, în schimb se ridică altele care nu au nicio legătură cu istoria românilor. Nu avem niciun monument ridicat în memoria sutelor de mii de români căzuţi în lupte la: Odesa, Stalingard, Crimeea etc. Germania şi Ungaria, după 1995, au ridicat monumente impunătoare, în memoria ostaşilor căzuţi în luptă, pe frontul de est, având acordul autorităţilor ucrainene şi ruseşti.

Marea majoritate a generalilor români şi o parte din ofiţerii superiori, după 1945 au fost băgaţi în închisoare, acuzaţi a fi „criminali de război” şi omorâţi. Acuzele pronunţate de justiţia condusă de Ana Pauker şi Nicolschi sunt preluate în zilele noastre de reprezentanţii unor ONG-uri, urmaşi ai kominterniştilor veniţi pe tancurile ruseşti în România şi puşi să elimine intelectualii care erau repere ale românismului şi să subjuge politic şi economic ţara.

Germania şi-a reabilitat o mare parte din generalii şi mareşalii acuzaţi de crime de război. De exemplu, feldmareşalul Erich von Manstein, după 4 ani de închisoare, este numit consilier pe probleme militare al cancelarului Konrad Adenauer. Este numit şi comandant onorific al armatei R.F. Germane, până la moarte, în 1973. La ei s-a putut. La noi, nu.

Îl acuză cineva pe Churchill de genocid pentru că a ordonat bombardarea nejustificată a oraşului Dresda în noaptea de 13/14.02.1945? Oraşul nu avea niciun obiectiv militar, dar au fost distruse 95% din clădiri şi omorâţi peste 150.000 de civili. Îi acuză cineva de „crime” pe aviatorii militari englezi? I-a acuzat cineva pe ruşi de crime de război pentru că au omorât peste 325.000 de prizonieri români în lagărele de concentrare şi de muncă forţată? Îşi mai exprimă cineva indignarea şi-i acuză pe ruşi pentru violurile săvârşite în Viena şi Berlin în perioada 9-12 mai 1945? Au fost violate aproape 300.000 de femei din care 90.000 s-au sinucis.

Vedem la televiziune dimensiunea „pierderilor colaterale” produse de bombarda-mentele aeriene şi terestre, ale marilor puteri, în zonele de conflict de pe glob. Îi acuză cineva de crime?

Toate regimurile politice din România secolului XX au avut şi bune şi rele, dar a vedea, a generaliza şi hiperboliza doar urâtul, înseamnă deja un sacrilegiu la adresa naţiunii.

Tinerii de azi trebuie motivaţi prin prezentarea constructivă a tuturor persona-lităţilor istorice care au contribuit la propăşirea spirituală, culturală şi ştiinţifică a României şi au avut o contribuţie majoră, în perioade dificile, la păstrarea integrităţii şi unităţii ţării.

Tăcerea şi indiferenţa sunt păguboase. Trebuie să asanăm răul din toate domeniile şi să nu ne lăsăm batjocoriţi. Să luăm atitudine!

Doamne, ocroteşte-i pe români!

Colonel (r) Ştefan RUS