România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

De la daci urcă ideea unirii

 

Cu sufletul îmboldit de titlul cărţii „Spiritul dacic renaşte”, aparţinând autorului Daniel Roxin, mă dedau la a remarca notaţii despre daci consemnate în cărţi, în jurnalistica română, dar, mai ales, în câteva mărturii ale ştiinţei lumii despre daci. Într-o scurtă expunere din conţinutul acestei cărţi se spune: „Istoria oficială (actuală, n.n.) a României vorbeşte foarte puţin despre traco geto daci şi îi lasă românului de rând impresia că traco geto dacii nu au însemnat prea mult pentru istoria antică şi că neamul lor a dispărut odată cu cucerirea Daciei”. „În contradicţie flagrantă cu imaginea traco geto dacului barbar, pe care unii istorici români cu suflete alogene se chinuie să ne-o inoculeze, marii istorici şi filozofi ai antichităţii ne prezintă o viziune fascinantă a lumii geto-dacice”, autorul acestei expuneri arătându-se

neîmpăcat de „istoricii şi arheologii ultimei jumătăţi de secol...ruşinaţi de adevăraţii noştri strămoşi, invocând primitivismul acestora, dar ignorând sursele istorice demne de încredere care susţin exact contrariul” (revista „Secretul”, iulie-august 2014, p. 32)

Şi totuşi, arheologii anilor cincizeci-şaizeci ai veacului trecut vorbesc despre „solidaritatea naţiunii cu trecutul ei şi faptul că aceasta ar trebui să fie astăzi mai actual şi mai stringent ca oricând” (ziarul „Dacia nemuritoare”, septembrie 2015, p. 5). Ar fi nevoie să se lămurească la care fază de trecut se reclamă necesitatea acestei solidarităţi. Din toate scrierile despre viaţa de început a neamului nostru, străbate veacurile ideea de unitate care are rădăcini în politica statală a lui Burebista. „Burebista a înţeles că o lume tribală în care domneşte invidia, rivalităţile minore, uneltirile de tot felul, este neputincioasă în faţa oricărei ameninţări externe” (Dan Olteanu, „Religia dacilor”, p. 109) Însuşi Herodot a remarcat nevoia de unitate care le-ar fi sporit puterea de apărare: „Dacă tracii s-ar înţelege între ei, ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternici decât toate neamurile” (idem, p. 131). Ne adresăm cu satisfacţie asupra momentului guvernării Daciei de către Burebista constatând că înţelepciunea unirii i-a sporit puterea, iar vitejia i-a menţinut regatul. Burebista, urmare expansiunilor în sud, devine temut de romani al căror orgoliu şi poftă de cucerire pun la cale  uciderea lui, dusă la îndeplinire de aliaţii lui Deceneu, prin „nimeni altul decât Oroles, prietenul şi aliatul romanilor” (idem, p 125). Observăm că atâta vreme cât Burebista a ajuns să fie temut, romanii n-au lansat invazii asupra Daciei. După moartea lui, triburile  dacilor s-au divizat din nou şi abia atunci, cu armată formată din mercenari recrutaţi din ţările invadate, capabili să lupte în munţi, s-au abătut spre acest teritoriu ştiut atât de bogat în aur.

Dacă ideea de unitate nu s-a menţinut real, spiritual, ea n-a murit niciodată. Este îmbucurător să descoprim că cea mai mare parte a rădăcinilor noastre adâncite mult în trecut este cea dacică. De la daci străbate până în zilele noastre dragostea de glie, dorinţa de a o apăra, tăria de a muri pentru libertatea ei. De la daci ne vin datini şi obiceiuri care ne identifică, de la daci ne vine puterea.

Povestea cu romanizarea Daciei a luat proporţii în opinia unor susţinători care se străduiesc să stoarcă puncte de sprijin din evenimentele vremii, încercând să şteargă imaginea dacului atât de prezentă în forurile evocatoare ale Romei, precum atât de evidentă este în atâtea rămăşiţe de cetăţi şi alte valori în pământul ţării. Pornind de la ideea că Dacii au pierit, emisă clar sub presiunea unor interese, se urmăreşte înnegurarea spiritului dacic în evoluţia naţiunii noastre care nu poate însemna altceva decât retezarea rădăcinilor adânci ale neamului. În rândul celor care golesc Dacia de daci se înscriu opinii antinaţionale ale unor minţi fierbinţi, îmboldite de dorinţa de a se remarca, de a ieşi din anonimat, afirmând că Dacia n-a existat. Firesc, te întrebi dacă aceşti „voinici” ai neadevărului pot confirma că romanii au înfăţişat fantasmagorii în Columna lui Traian, cioplind în piatră figuri de daci? Sau, mai firesc, în urma celor două războaie, ce s-a întâmplat cu 80% din dacii neatinşi de romani?

În cartea sa, autorul Dan Olteanu afirmă că „legiunea rămasă în Dacia era formată din populaţii recent cucerite: britanici, germanici, sirieni, mauri... Ei nu erau romani propriu-zişi, iar contribuţia lor la aşa-zisa romanizare a provinciei nu a putut fi decât minoră”, (p.110)  La această dovadă a realităţii se adaugă confirmarea altor istorici care consemnează faptul că armata romană a ocupat doar 14%, alţii 20%, din întregul teritoriu dacic. Deci restul n-are sânge de roman, aceasta însemnând că doar gândul rău şi intenţii mârşave vorbesc în dispreţ despre obârşia noastră, despre tradiţii, despre dragoste de pământ, despre respect faţă de trecut.

Cu mândrie afirmăm „că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”. Ideea a fost exprimată de Andrei Mureşanu, iunie 1848, în apropierea temporală a Şcolii Ardelene, 1820, moment atât de convins de romanizarea noastră, cu precădere lingvistic, care însă a fost luată în tărbacă mai târziu de Vasile Alescandri prin ridiculizarea latinităţii exagerate. Cert este că imperativul vremii impunea, în Ardeal, nevoia unor argumente ale românilor, în dorinţa lor de a fi recunoscuţi ca naţie.

În ceea ce priveşte LIMBA ROMÂNĂ, se vehiculează, în aceeaşi notă de dispreţ, că românii vorbesc o limbă latină vulgară, adică suntem nişte urmaşi ai Romei ca rămăşiţă primitivă. Nu se ţine cont de faptul că cea mai mare parte a lexicului nostru este completat în vorbire prin filiera franceză, neam care a păşit pe trepte de cultură şi civilizaţie cu ceva timp înaintea noastră, dar, cu timpul, limba noastră şi-a văzut de cursul ei, realizând modificări fonetice, de structuri lexicale şi de norme morfologice, devenind astfel limba română. Aflăm că italienii din nord se înţeleg cu dificultate cu cei din sud, în timp ce noi ne înţelegem în toate colţurile ţării şi e firesc să fie aşa, deoarece romanii au stat într-un spaţiu restrâns. Aceasta înseamnă că aveam deja limba noastră, îmbunătăţită ulterior.  Se ştie că grafia latină serveşte multor popoare de pe glob, dar doar atât, aceasta a fost conjunctura momentului. Limbă romanică au şi francezii, şi spaniolii, şi portughezii, dar nu declară că sunt urmaşii Romei. Pe de altă parte, limba engleză este considerată limbă germanică, dar englezii nu se recunosc urmaşii germanilor. Ideea, pe care se bate monedă acum, că avem sânge de roman şi nicăieri nu se mai vorbeşte de sânge dac este o făcătură antiromânescă, antipatriotică, ştiindu-se bine că, după retragerea destul de grăbită a hoardelor romane, aici au rămas câţiva rupţi de oaste care au găsit că aici e loc bun de trai. Şi aceasta să însemne romanizare? În alte părţi, romanii au stăpânit 500 de ani şi naţiile respective nu recunosc nicio romanizare!

Noi nu suntem uniţi că suntem urmaşii Romei, noi suntem uniţi că suntem daci. Romanii nu ne-au unit, romanii ne-au dezbinat,  marea parte a dacilor trăind liberi, iar o parte minoră aflându-se în provincia romană. Dar şi dintr-o parte şi din alta, dacii se uneau în grupuri, producând daune romanilor, deci ni s-a menţinut frăţietatea. Romanii au stat aici atâta vreme cât au prădat. Aşa am rezistat în prezenţa lor vreme de 165 de ani, luând de la ei ce aveau bun,  apoi ne-am văzut de viaţa noastră şi-am axat-o spre dezvoltare după simţirile noastre. Ne bucurăm, însă, că n-am preluat morbul invaziilor pe care romanii l-au continuat până s-au destrămat prin dispute interne, care au generat cele două imperii, având drept urmare oprirea invaziilor şi trecerea într-un regim de viaţă firesc, în timp ce noi, astăzi, suntem uniţi în cuget şi-n simţiri,  pentru că ne-am  ţinut uniţi ca daci. Nu agreăm toţi ideea romanizării, dar cei care  o afirmă excluzând rădăcina dacică a neamului nostru, să accepte că şi alţii au dreptul la opinii diferite  de ale lor, lăsând vremea să decidă prin aşezarea adevărului, ştiindu-se că „vechile credinţe dacice au persistat în conştiinţa individului şi în perioada romană şi post romană, ajungând până astăzi în credinţele populare ale satului românesc tradiţional unde s-a creat o sinteză între creştinism şi practicile păgâne. Astfel, strămoşii geto-daci sunt nemuritori şi învingători” (Dacia nemuritoare, Religia geto-dacilor..., prof.Paula Oşlanschi, p.13)

Şi nici nu ne este îngăduit să nu ne mândrim cu afundul trecutului nostru când citim că „Savanta americană, Marija Gimbutas, afirma cu ani în urmă că  «România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă»” (revista „Secretul”, Misterul tăbliţelor de la Tărtăria, autor Gheorghe Niculescu)  Deşi misterul tăbliţelor de la Tărtăria pluteşte în ceaţa vremii, nu putem să rămânem indiferenţi în faţa afirmaţiilor cercetătorilor străini care confirmă aspecte ce trebuie să ne îndemne la a medita asupra contribuţiei noastre la momentele de civilizaţie umană: „Savantul german Harald Haarmann afirmă că cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria din România şi că Civilizaţia Danubiană este prima mare civilizaţie din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată leagănul civilizaţiei)”,  în timp ce „Istoricul şi cercetătorul rus Boris Perlov este de părere că sumerienii, ca şi babilonienii, au fost doar nişte elevi buni, preluând scrierea pictografică de la popoarele balcanice, transformând-o ulterior în scriere cuneiformă. Conform acestuia inventatorii scrierii au fost chiar locuitorii balcanici, nu sumerienii” (idem) Şi de ce n-ar fi un adevăr atâta vreme cât „în jurul perioadei de 5500 î.Hr. scrierea sumeriană nu exista sau, dacă exista, dovezile care să susţină acest fapt nu au fost găsite încă”, (idem), în timp ce Tăbliţele de la Tărtăria sunt vizibile, pipăibile.

Dacia nemuritoare”, „Spiritul dacic renaşte”, „Sarmizegetusa rediviva”, „Religia dacilor”, „Dacia revival” etc. sunt titluri de scrieri româneşti despre istoria noastră, în care descifrăm o îmbucurătoare „Mişcare dacologică, care este consacrată covârşitor strămoşilor noştri reali, susţine recunoaşterea identităţii noastre reale şi se situează pe o poziţie ştiinţifică, autentic patriotică”, urmărind „respectul adevărului istoric, cu dorinţa de a releva rolul strămoşilor noştri geto-daci, renumiţi în antichitate pentru vitejia şi lupta împotriva agresorilor, rolul lor în făurirea istoriei naţionale” (ziarul Dacia nemuritoare, sept. 2015, articolul Dacia revival, autor prof. Maria Ionescu, p.8)

Şi am rămas uniţi, chiar dacă au încercat şi alte imperii să ne slăbească puterea unirii milenare. Ba, încă noi suntem cei care au dat lovitura de graţie celor două mari imperii, austriac şi otoman, care au ţinut în asuprire popoare ale Europei.  Istoria românilor este marcată de credinţa frăţietăţii, a tăriei cu care am reuşit atâtea izbânzi în faţa unor forţe mult numeroase. Martore ne sunt fapte de vitejie sub conducerea lui Mircea cel Bătrân, păstrarea independenţei Moldovei sub domnul Ştefan, prima curajoasă unire a lui Mihai Viteazul, marile sacrificii pentru independenţă, pe care ne-am câştigat-o singuri, îndârjirea de veacuri a românilor ardeleni de a nu renunţa la credinţă şi limbă. Şi s-a ajuns la previziunea lui Herodot: pentru că suntem „cei mai viteji”, suntem uniţi, liberi, puternici, independenţi.

        prof. Georgeta CIOBOTĂ

 

Arcul de triumf a lui Constantin cel Mare de la Roma

  Busturi de daci din muzeele lumii

Burebista

Decebal

Arcul de triumf de la Salonic