România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Religia geto-dacilor în lumina izvoarelor istorice

 

 Despre religia geto-dacilor s-a scris foarte mult şi nu de puţine ori în contradictoriu.

 Fenomenul religios geto- dacic prezintă trăsături cu totul specifice în comparaţie cu alte religii antice.

 Primele mărturii despre religia geto-dacilor ni le oferă istoricul din Halicarnas, Herodot, urmat de Strabon care îl citează pe Poseidonios. Informaţii preţioase găsim şi în operele lui Platon, Diodor din Sicilia, Apuleius, Iordanes, Porphyrios, Lucian de Samosata, Hellanicos din Mitilene, Diogene Laertios, Trogus Pompeius şi alţii.

 În epoca modernă, de religia strămoşilor noştri s-au ocupat mari învăţaţi români şi străini printre care se numără: A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, I. I. Russu, Mircea Eliade, Nicolae Gostar, Ion Horaţiu Crişan, W. Tomaschek, W. Bessel, E. Rohde, G. I. Kazarow, C. Clemen, Dan Olteanu etc.1

 Astăzi afirmaţiile istoricilor despre religia geto-dacilor sunt completate de numeroasele descoperiri arheologice care evidenţiază detalii preţioase privind divinităţile, sanctuarele, jertfele, obiceiurile funerare.

 Mitologia geto-dacică are analogii adeseori apropiate cu credinţele religioase ale altor popoare.2

 Panteonul geto-dacic este populat de zei.

 Istoriografia antică greacă şi romană, ca şi textele bizantine, ne dau mărturii despre Zalmoxis. În istoriografia modernă Zalmoxis este considerat de unii zeu urano-solar, iar de alţii zeu chtonian.3

 Într-un pasaj celebru, Herodot ne comunică ceea ce a aflat el de la grecii din Hellespont şi de la Marea Neagră despre credinţele religioase ale geţilor, şi mai ales despre zeul lor Zalmoxis. Geţii, spune Herodot, sunt cei mai viteji dintre traci şi cei mai drepţi ( IV, 93). Ei se socot nemuritori, şi iată în ce chip: credinţa lor este că ei nu mor, ci cel care piere se duce la Zalmoxis- divinitatea lor (daimon)- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis (IV, 94). Apoi Herodot descrie două ritualuri consacrate lui Zalmoxis: sacrificiul sângeros al unui mesager, efectuat la fiecare patru ani, şi tragerea cu arcul în timpul furtunilor.4

 Herodot îl prezintă pe Zalmoxis în trei ipostaze. Mai întâi îl numeşte daimon, dar şi zeu, apoi ni-l descrie, după relatările grecilor din Hellespont şi din Pontul Euxin, drept muritor ce ar fi fost sclavul lui Pythagoras. În ultimul capitol al cărţii a IV-a, 6, istoricul din Halicarnas afirmă că nu respinge cele ce i s-au povestit cu privire la Zalmoxis, dar nu le dă crezare prea mare pentru că i se pare că el (Zalmoxis) a trăit cu mulţi ani înaintea lui Pythagoras.5

 Prin urmare Herodot îl consideră pe Zalmoxis om ori daimon.

 Daimonii, în accepţiunea pythagoreismului, sunt intermediari între zei şi oameni, sunt bărbaţi divini.

 Despre existenţa istorică a lui Zalmoxis ne vorbeşte şi Strabon care ne spune că la început el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu6. Strabon îl înscrie pe Zalmoxis printre profeţi ca Orfeu şi Musaios, iar Diodor din Sicilia printre legiuitori cum au fost Zarathustra şi Moise7.

 Toate izvoarele literare antice ce se adaugă lui Herodot şi Strabon vorbesc despre Zalmoxis ca om. În concluzie, Zalmoxis a fost o existenţă istorică. El a fost un preot, un profet fondator, un legiuitor, care a fost zeificat. Aşa s-a întâmplat şi cu alţi mari preoţi ai geto-dacilor, cum a fost Deceneu, fapt pe care ni-l comunică limpede Strabon.8

 Despre doctrina zalmoxiană, Herodot ne informează că Zalmoxis îi învăţa pe oaspeţii săi că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri, ci vor merge într-un loc unde vor trăi veşnic şi vor avea parte de toate bunătăţile. Herodot ne spune că sufletul separat de corp va merge să-l întâlnească pe Zalmoxis după moarte9. Relatând ritualul propriu lui Zalmoxis, anume că tot la al cincilea an este trimis un mesager căruia îi sunt comunicate toate dorinţele, este evident că sufletul solului se duce la Zalmoxis, principiul spiritual îl întâlneşte pe Zalmoxis.

La fel ca şi la iniţiaţii Misterelor Eleusine sau la orfici, post-existenţa preafericită începe după moarte10.

 Platon, în dialogul Phedon, abordează problema sufletului pe care îl descrie ca pe o substanţă spirituală independentă de trup, simplă ca armonia lirei şi ca atare nepieritoare. În dialogul Charmides ne vorbeşte despre credinţa geţilor în existenţa sufletului relatând despre psihoterapie şi despre om ca un întreg indisolubil alcătuit din trup şi suflet, esenţa învăţăturii lui Zalmoxis. Zalmoxis este zeul terapeut care se preocupă înainte de toate de sufletul uman şi de destinul său11.

 Retragerea lui Zalmoxis într-o locuinţă sub-pământeană echivalează simbolic şi ritual cu o coborâre în infern în vederea unei iniţieri. Înseamnă a cunoaşte moartea iniţiatică. Ocultaţia, adică dispariţia pentru o vreme şi apoi epifania, reapariţia este un scenariu mitico- religios destul de frecvent în lumea mediteraneană şi asiatică.

 Strabon ( Geografia, VII, 3, 5 ) ne spune că Zalmoxis s-ar fi retras într-o peşteră dintr-un munte ce a fost socotit sfânt şi s-ar fi numit Kogaionon, ca şi râul ce curge pe lângă el. Constatăm că ocultaţia lui Zalmoxis este prezentată deosebit la Herodot şi la Strabon. La Herodot retragerea profetului este deplină şi tracii l-au jelit ca pe un mort, pe când la Strabon ocultaţia este doar o izolare, prielnică meditaţiei : se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia 12.

 Mircea Eliade vede în textul lui Strabon dovada că zalmoxianismul a suferit o evoluţie în răstimpul celor patru secole câte s-au scurs de la Herodot până la Poseidonios (sursa lui Strabon)13. Zalmoxis, prezentat tot drept sclav al lui Pythagoras, a învăţat de la acesta nu doctrina nemuririi, ci cunoştinţe astronomice, pe care şi le-ar fi desăvârşit în călătoriile făcute în Egipt. Strabon mai adaugă că Zalmoxis s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri14.

 Strabon povesteşte că Zalmoxis a devenit asociatul şi primul consilier al regelui că supuşii credeau că regele dă poruncile sfătuit de zei şi că Zalmoxis, încă din timpul vieţii, era divinizat15. Obiceiul acesta a continuat, ne spune Strabon, până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva să-l sfătuiască pe rege şi acelui om îi spuneau zeu. Pe când domnea asupra geţilor Burebista...cinstea mai sus amintită o avea Decaineos16.

 Strabon evidenţiază vegetarianismul daco-geţilor, detaliu ignorat de Herodot, ca o probă a continuităţii între Zalmoxis şi Deceneu17.

 Zalmoxis a fost un profet, fondator al uni cult de tip iniţiatic şi misterios. Adepţii lui au fost fruntaşii ţării, preoţii şi nobilii în frunte cu regele, după cum ne-o spune Herodot. Zalmoxis este enumerat de autorii antici printre marii gînditori şi reformatori ai antichităţii care au îmbogăţit zestrea umanităţii.

 Noul cult al lui Zalmoxis, apărut în secolele VII-VI înainte de Hristos, a avut o mare importanţă, dar el nu a înlocuit vechile credinţe şi divinităţi, cu toate reformele pe care le-a înfăptuit. Faptul acesta se evidenţiază în practicile rituale sesizabile arheologic ce se menţin din epoca bronzului până la cucerirea romană, sau chiar şi după aceea, pe toată durata existenţei etnicului geto-dac18.

 Iordanes, care scria în secolul al VI-lea, utilizează surse mai vechi, în primul rând pe Cassiodor care, la rândul lui, se baza pe Dion Chrysostomul şi pe alţi autori. El subliniază importanţa marelui preot Deceneu, autorul marii reforme sacerdotale, creatorul instituţiilor religioase, pe care ni-l prezintă ca pe un adevărat erou civilizator.Iordanes descrie opera civilizatoare a lui Deceneu în acest mod: Când el a văzut că goţii (= geţii) îl ascultau în toate şi că erau înzestraţi cu o inteligenţă naturală, îi învăţă aproape toată filosofia, căci el era un maestru renumit în această materie. Astfel, învăţându-i morala, el înfrână obiceiurile lor barbare; instruindu-i în fizică, el îi îndrumă să trăiască conform naturii, sub domnia legilor proprii, (legi) pe care ei le posedă în formă scrisă până astăzi şi pe care le numesc belagines. Îi învăţă logica şi reuşi să-i facă abili în gândire şi superiori altor popoare. Demonstrându-le cunoaşterea teoretică îi învăţă să observe cele douăsprezece semne ale zodiacului şi cursul planetelor care le traversează, şi toată astronomia şi traiectoria planetelor, creşterea şi descreşterea lunii şi traiectoria soarelui, şi astrologia şi ştiinţele naturii.

Învăţându-i prin ştiinţa sa aceste lucruri şi altele încă, Dicineus câştigă o minunată reputaţie printre ei, în aşa fel că el domnea nu numai peste oamenii din popor, dar şi asupra regilor lor. ( XI, 69-71)19

 Mircea Eliade consideră că, în această relatare a lui Iordanes, putem descifra înflorirea culturală a dacilor în urma unificării politice realizate de Burebista şi apogeul ei în timpul domniei lui Decebal.

 Iordanes ne informează că Deceneus a înfăptuit şi organizarea religioasă. El alege câţiva dintre cei mai nobili şi mai înţelepţi şi-i învăţă teologia, poruncindu-le să adore anumite divinităţi şi anumite locuri divine. Preoţilor pe care îi consacră le dădu numele de pileati (cei cu căciuli). Dar el ordonă ca restul poporului să fie numit capillati (pletoşii), nume pe care goţii (= geţii) l-au acceptat şi l-au preţuit ca pe cea mai mare onoare păstrându-l până în zilele noastre în cântecele lor (XI, 72)

 M. Eliade se îndoieşte de aceste acţiuni ale lui Deceneu şi consideră că el n-a făcut decît să reformeze o instituţie care exista deja, dar a organizat-o şi a întărit-o în timpul lui Burebista, când statul se bucura de putere şi prestigiu20.

 Deceneu a reînviorat spiritualitatea geto-dacilor înlăturând cultul bachic sau dionysiac asociat cu cultura viţei de vie şi cu orgii. El s-a opus pătrunderii în Dacia a cultelor străine dăunătoare pentru sănătatea spirituală şi corporală a geto-dacilor. În demersul său a fost sprijinit de rege şi de toată preoţimea geto- dacică.

 Sacerdoţii geto- daci, prin Deceneu, au contribuit la moralizarea poporului (Strabon VII, 3, 11), (C, 303), la menţinerea unităţii spiritual- etnice a geto-dacilor, când a apărut dezbinarea politică (Iordanes, Getica, 71)21.

 Preoţii geto-daci erau asceţi şi contemplativi, celibatari, vegetarieni şi trăiau în singurătate pe culmile munţilor. Ei aveau bogate cunoştinţe de astronomie, matematică, filosofie şi medicină.

 Cultul lui Zalmoxis nu-l mai regăsim după cucerirea romană. El va dispărea odată cu nobilimea şi cu preoţimea geto- dacă, în schimb se vor perpetua în interpretatio romana divinităţile principale geto-dacice: Marele Zeu şi Marea Zeiţă. Bogata iconografie concretizată pe obiecte de aur, argint ori ceramică, surprinzător de unitară în spaţiul dintre Balcani şi Carpaţi, îl reprezintă pe Marele Zeu în două ipostaze şi anume: în maiestate, aşezat pe tron sau în cea de luptător călare22. Regretabil este faptul că pe niciunul dintre aceste obiecte nu există vreun text care să ne ajute în identificarea zeului. Ne vin în ajutor atributele: vulturul, şarpele şi taurul. Vulturul este simbolul puterii cereşti, iar şarpele reprezintă simbolul chtonian. Taurul simbolizează soarele şi forţa, virilitatea şi fertilitatea. Prin urmare, aceste imagini îl reprezintă pe un zeu suprem, stăpân al cerului şi al pământului. Geto-dacii l-au reprezentat pe Marele zeu printr-un simbol: un vultur cu corn care ţine în cioc un peşte şi în gheare un animal ce pare a fi un iepure. Acest simbol este prezent pe obrăzarul drept al coifului de la Peretu, pe unul din pocalele de la Agighiol şi pe vasele tezaurului de la Rogozen, pe coiful din Muzeul de Istoria Artei din Detroit şi pe pocalul aflat în Metropolitan Museum din New York, ultimele două au fost descoperite în zona Porţilor de Fier23. Aceeaşi simbolistică o exprimă şi piesa de aur de la Stânceşti, care are cap de mistreţ, corp de peşte şi coadă de pasăre: pământ, apă şi aer.

 Numele acestei zeităţi supreme ne este necunoscut. Herodot vorbeşte de Gebeleizis sau Nebeleizis. Tot de la el aflăm că geto-dacii, atunci când tună şi fulgeră, trag cu arcul spre cer. Despre numele acestei divinităţi au emis opinii W.Tomaschek, P. Kretsehmer, C. Poghirc, M. Eliade24.

 Adorarea Marelui Zeu de către geto-daci s-a făcut pe durata întregii lor istorii, fapt atestat de numeroasele descoperiri arheologice. Marele Zeu cu atribuţii uraniene şi chtoniene asigura geto-dacilor o post- existenţă fericită şi era însoţit de o zeitate feminină25. Tezaurele de argint dacice descoperite la Rogozen, Lupu, Galice, Iakimovo ori Letniţa conţin reprezentarea Marelui Zeu şi a Marii Zeiţe26.

 Reprezentările Marii Zeiţe sunt foarte asemănătoare, încât lasă impresia că toate au fost lucrate după acelaşi model, fie că sunt obiecte de aur, argint ori vase de lut. Este un chip feminin cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul lung, împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce încadrează faţa27. Atributul principal al zeiţei este şarpele, reprezentând pământul şi vegetaţia. Marea Zeiţă este adeseori reprezentată însoţită de cerbi ori porumbei. Cerbul simboliza reînnoirea periodică şi universală, datorită reînnoirii în fiecare an a coarnelor sale. Porumbeii, consideraţi sfinţi, sunt un simbol al Zeiţei Mame. Aceste atribute o definesc pe Marea Zeiţă a geto-dacilor drept Mama Pământ, Zeiţa Mamă, protectoarea ogoarelor şi a vegetaţiei, a maternităţii şi căsătoriei. Numele ei ne este necunoscut, dar cultul ei nu va dispărea,ci se va perpetua sub alte nume şi în perioada romană28.

 Tradiţia eroismului geto-dacilor- cei mai viteji dintre traci, cum îi califica Herodot- s-a prelungit mult timp după dispariţia statului dac. Ovidiu îi evoca pe geţii sălbatici care nu se temeau de puterea Romei (Ex Ponto, I,II, 81-82) şi-i descria ca pe nişte adevărate imagini ale lui Marte ( Tristia, V, VII, 17). Pentru Vergiliu ţinutul geţilor era ţara marţială a lui Rhesus ( Georgicele, IV, 462); într-adevăr, Marte (Pater Gradivus) domnea peste câmpiile lor (Eneida, III, 35). Dion Chrysostomul afirma că geţii erau cei mai războinici dintre toţi barbarii. Iordanes elaborează o mitologie întreagă despre eroismul excepţional al strămoşilor săi, goţii (= geţii)29.

 Din relatarea lui Vergiliu se deduce că Marte era cinstit la geto-daci ca zeu al vegetaţiei, al pământului roditor. Iordanes ne spune că geţii îl considerau şeful războaielor şi că lui îi jertfeau primele prăzi de război şi îl considerau ca pe un părinte. Acestea sunt mărturii sigure că din panteonul geto-dacilor făcea parte şi un zeu al războiului fără să-i cunoaştem numele sub care îl venerau strămoşii noştri30. Acestuia îi erau dedicate unele sanctuare şi confreriile războinice imaginate de Mircea Eliade, care aveau drept simbol totemic lupul şi ca stindard de luptă celebrul draco, un dragon cu cap de lup31.

 Diodor din Sicilia (Bibl. Hist., I, 94, 2) ne spune că Zalmoxis susţinea că a intrat în legătură cu zeiţa Hestia, ceea ce ne face să presupunem că şi la geto-daci era cinstită o divinitate asemănătoare cu Hestia- Vesta.

 Descoperirile arheologice vin să confirme că la geto-daci a existat un cult al vetrei şi al focului, că geto-dacii cinsteau duhurile protectoare ale casei, ale familiei, ale animalelor şi sufletele celor dispăruţi32.

 În Dacia cultul soarelui este atestat de la sfârşitul mileniului III î.Ch., cult care se va dezvolta în epoca metalelor, începând cu epoca bronzului. Simbolurile solare se întâlnesc pe ceramică, pe obiecte de aur ori de bronz şi încă pe multe altele: cercuri, cercuri cu cruce (roata solară), spirale, spirale continue etc. Soarelui îi sunt închinate sanctuare şi altare, care votive trase de păsări acvatice (lebede, raţe). Cultul zeului soarelui se va menţine la geto-daci până târziu, în secolele II-III d. Ch., fapt atestat de descoperirile arheologice33.

 Din Panteonul geto-dacilor făcea parte şi o divinitate protectoare a sănătăţii, care s-a numit probabil Derzelas. În inscripţiile greceşti mai sunt amintiţi Dabatopeinos, asimilat lui Hephaistos şi Eitoseros, despre atribuţiile căruia nu ştim nimic.

 Pe baza confruntării textelor literare cu izvoarele arheologice se poate formula concluzia că religia geto-dacilor era politeistă.

 Cercetările arheologice din ultima vreme au scos la lumină edificii monumentale de cult durate din lemn, lut sau piatră, demonstrând stadiul înalt la care a ajuns civilizaţia geto-dacică. Cel mai vechi sanctuar cunoscut până acum datează din secolele IV-III î. Ch.

 Din punct de vedere tipologic, sanctuarele geto-dacice se împart în patrulatere, circulare şi absidate. Cele mai reprezentative sunt cele durate în piatră de la Grădiştea de Munte, o adevărată incintă sacră 35.

 Religia geto-dacilor, mitologia lor a lăsat urme durabile până astăzi. Vechile credinţe dacice au persistat în conştiinţa individului şi în perioada romană şi post romană, au trecut chiar şi de filtrul creştin, ajungând până astăzi în credinţele populare ale satului românesc tradiţional unde s-a creat o sinteză originală între creştinism şi practicile păgâne, fenomen documentat de toţi etnografii şi folcloriştii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Astfel, strămoşii geto-daci sunt nemuritori şi învingători.

 Spiritualitatea geto-dacică a îmbogăţit tezaurul gândirii universale.

 

 Prof. Paula OLŞANSCHI, Brăila

 

 NOTE

1.Crişan, Ion Horaţiu, Civilizaţia geto-dacilor, vol.II, Editura Dacica, Bucureşti, 2008, p.

2. Crişan, I. H., Op. Cit., p. 145 143

3. Ibidem

4. Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis- Han, Editura Humanitas, Bucureşti ,1995,p. 31

5. Crişan, I. H., Op. Cit., p. 146

6. Ibidem, p. 147

7. Eliade , Mircea, Op. Cit.,p.43

8. Crişan ,I. H., Op. Cit., p. 151

9. Eliade, M., Op. Cit., p. 42

10.Ibidem, p. 43

11.Ibidem, p. 65

12. Ibidem, p. 68

13. Ibidem, p.68

14. Idem, ibidem

15. Idem, p. 69

16. Crişan, I. H., Op. Cit., p.155

17. Eliade, Mircea, Op. Cit., p.69

18. Crişan, I. H., Op. Cit., P.160

19, Eliade, M., Op. Cit., p. 73

20. Idem, p.74

21. Gostar, Nicolae; Lica, Vasile, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Editura Junimea, 1984, Iaşi, p. 102

22. Crişan, I. H., Op. Cit., p.160

23. Ibidem, p. 165-166

23. Ibidem p. 167

25. Ibidem, p. 168-169

26. Ibidem, p. 170

27. Ibidem, p. 173,175, 176

28. Ibidem

29. Eliade, M., Op. Cit., p. 78

30. Crişan, I. H., Op. Cit., pp. 177-178

31. Bejan, Adrian; Măruia, Liviu, Civilizaţia geto-dacilor. Repere generale ale spiritualităţii, Editura Excelsior Art, 2008, Timişoara, pp. 209, 228

32. Crişan, I. H., Op. Cit., pp. 178-180

33. Ibidem, pp. 180-181, 185

34. Ibidem, p. 222

35. Ibidem, p. 224

  Poroina Riton din argint; detaliu al gâtului cu scena libației, detaliu cu personajul feminin așezat

Poroina. Riton din argint

Peretu. Coif; obrăzar cu scena vulturului cu corn ținând în gheare uniepure si în cioc, un pește. (simbolul Marelui Zeu)

Porțile de Fier. Pocal din argint; vulturul cu corn, cu un pește în cioc și un iepure în gheare

Surcea. Falera Mare cu motivul eroului călăreț (Marele Zeu)

Sarmisegetuza Regia. Bendis, medalion din teracotă

Sarmisegetusa Regia. Vedere de ansamblu a sanctuarelor principale de pe terasa sacră