România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Transilvania - pământ strămoşesc, stropit cu sânge românesc

 

- Cel mal mic cercetaş, în vârstă de 9 ani neîmpliniţi un simbol al vitejiei româneşti, luptând în războiul de eliberare a Bucureştilor şi Transilvaniei -

 

Interviu cu dl. general (r) Marin Lungu

 

Drumul luptei Diviziei a 9-a.

La 25 august 1944, Divizia a 9-a, cu Regimentul 40 infanterie, din Medgidia, Batalionul l şi 2, participă la atacul frontal Est-Vest al localităţii Otopeni - Băneasa. În perioada 25 august - 5 septembrie 1944, Divizia a 9-a se strânge spre Ploieşti, la Crivina şi apoi pleacă în Transilvania. Primele atacuri de luptă au loc la Gorneşti, Adămuş şi Crăieşti, spre Târnăveni, între 6 şi 9 septembrie 1944. Cu o zi mai înainte, la 7 septembrie a aceluiaşi an, Comandamentul Diviziei a 9-a se stabilise la Bazna-Băi, unde au avut loc lupte grele, cu bombardamente şi pierderi de vieţi omeneşti.

Între 8 şi 12 septembrie 1944, Divizia a 9-a ajunge la Iernut, pe Mureş. Iar între 12 şi 18 septembrie, până în ziua de 22 septembrie, s-au făcut pregătiri în teren pentru eliberarea întregii zone, ocupate de horthyşti şi hitlerişti. În acest interval de timp, în zilele de 14 şi 15 septembrie 1944, ruşii au fost nevoiţi să se retragă, Armata Română, ocupând Valea Plângerii, cota 495 de la Sîngeorz. Un copil de trupă, în vârsta de aproape 9 ani, Marin Lungu, a fost martor la toate aceste evenimente, luptând cot la cot cu camarazii lui mai mari. În vâltoarea evenimentelor petrecute devine „micul cercetaş”, iar apoi, „cel mai mic prizonier”, din Cehoslovacia. Peste ani, generali de Armată români consemnează în scris personalitatea copilului minune, Marin Lungu, erou, simbol al vitejiei româneşti, angajat în patrulele Regimentului de cercetare. La data de 8 mai 1967, general-colonel Costin Ionaşcu descrie condiţiile în care l-a cunoscut pe copil, vorbind despre faptele sale, la început, pornite din proprie iniţiativă, la o vârstă atât de fragedă, urmate de iniţiative mature, stârnite din dragostea sa de Ţară şi de camarazii luptători români. „Marin Lungu - scria generalul Costin Ionaşcu - pe câmpul de lupta, căutându-l pe camaradul său, mai mare, sergentul Călin, îl găseşte ucis, alături de alţi 5 militari români. Nu are cum să-i readucă în liniile româneşti, dar de la fiecare ia câte o dovada, o mărturie că aceşti bravi eroi şi-au dat viaţa pe altarul Patriei, într-o misiune de luptă (...). Apoi, căpitanul Teodorescu, după această uluitoare comportare a copilului, dovedit a fi atât de dârz şi hotărât, se gândeşte să-l instruiască ca cercetaş şi să-l folosească în investigarea dispozitivului inamic. Pentru faptele sale este decorat, iar după luptele din Cehoslovacia este din nou decorat pentru urmărirea eficientă a inamicului şi obţinerea de informaţii importante (...). Copilul era numit „Nevăzutul”, având abilitatea şi talentul de a nu fi depistat”.

Se comporta „ca un ostaş matur, gata format pentru orice însărcinare militară, deosebit de periculoasă. Era pregătit în faţa greutăţilor vieţii, pe care a ştiut să le învingă, având o dragoste neţărmurită pentru Patria noastră”.

La 24 iulie 1978, general (r) de Armata C.Vasiliu-Răşcanu consemnează: „L-am cunoscut pe maiorul Marin Lungu, în 1944, fiind copil de trupă, avansat caporal după luptele grele de la Kremnica Pyargi, din Cehoslovacia, din februarie-martie 1945. Încă din 1944 când Divizia a 9-a lupta pe Mureş pentru cucerirea Dealului Sîngeorgiului, urmată de luptele din Cehoslovacia, în condiţii de iarnă grea, năprasnică, din Munţii Cehoslovaciei, copilul de trupă Marin Lungu s-a specializat ca bun cercetaş. Prin martie-aprilie 1945, în calitatea mea de ministru de Război, am inspectat unităţile noastre, pe frontul din Cehoslovacia. Divizia a 9 inf. era sub ordinea generalului Stănculescu Ion iar gen. Dăscălescu Nicolae, mi l-a prezentat pe copilul Marin Lungu şi mi-a spus că este cercetaş desăvârşit, dând dovadă de mare curaj şi dârzenie, fiind gata format pentru orice însărcinare, pe câmpul de luptă. L-am decorat atunci cu „Virtutea Militară” şi l-am înaintat la gradul de caporal. După război, a urmat şcoala şi a intrat la învăţământul superior, obţinând treptat gradele militare cuvenite, după meritele sale ca militar de carieră activ. Ca om matur, şi-a păstrat aceeaşi dârzenie şi curaj, avute în copilărie, regăsind în caracterul său cele mai frumoase calităţi morale şi intelectuale”.

Acasă la generalul (r) Marin Lungu, str. Costache Negri nr.12

General (r) Marin Lungu: - Am o problemă de precizat în faţa Poporului Român. Nu trebuie nimeni să uite luptele pe care le-a purtat Armata Română, de la 23 August 1944, până la capitularea Germaniei hitleriste, pentru întregirea României. La vârsta de 7 ani, am ajuns copil de trupa, în împrejurări foarte grele şi nefavorabile pentru Ţară, foarte dureroase pentru familia mea: sărăcia se instalase peste tot şi nenorocirile ne pândeau cu insistenţă. Am 79 de ani, m-am născut la 21 ianuarie 1936. Acasă am fost 5 copii. Doi dintre ei au murit de mici. În toamna anului 1942, când nici nu împlinisem 7 ani, o nenorocire care s-a abătut asupra familiei noastre a făcut ca eu să nu mai pot creşte alături de părinţi. Practic, m-a luat bunica mea, Velica Lupu, să mă crească. M-am născut în comuna Eschibaba, actuala comună Stejarul, satul Neatârnarea, înfiinţat la iniţiativa lui Ion Alexandru Cuza. Îmi amintesc o întâmplare de la care tot destinul meu a fost hărăzit altfel decât ar fi putut fi în condiţii normale. Bunica era o femeie simplă, o ţărancă şi era în vârsta de vreo 70 de ani. Mai lucra şi la acea vreme la moşierul din sat, Nistor, unde muncise timp de 50 de ani, ca servitoare. Într-o noapte a anului 1943, un fin de-al bunicii i-a adus un om în casă, să-l găzduiască în taină, pentru câteva zile, pentru că era urmărit. Însă finul n-a venit la timp să-l ia pe acel fugar. Cel care se afla la bunica în casă era un opozant al regimului de atunci. Am auzit de el mai târziu, că în 1946, ajunsese demnitar al noii puteri. Deci, bunica nu-1 cunoştea pe acel prigonit, nu ştia ce hram poartă şi nici nu ştia ce va ajunge el. Întâmplarea însă a făcut că acel om să fie căutat insistent de organele siguranţei. Iar bunica, văzând că este în pericol, din cauza lui, i-e cerut acestuia să plece cât mai grabnic. Omul s-a ascuns în pădure şi a scăpat, dar bunica a fost ridicată şi a avut mari necazuri. Ba îi dădeau drumul, ba o închideau şi o tot hărţuiau. Bunicul murise şi eu eram singur acasă. Într-o seara, mă tot învârteam pe lângă masa pusă în cinstea unui ofiţer, nepot al moşierului, care avea invitaţi mai mulţi camarazi. L-am auzit vorbind despre mine şi situaţia bunicii mele. Unul dintre aceşti ofiţeri a propus sa mă ia la regiment şi aşa s-a întâmplat că am ajuns copil de trupă în Regimentul 40 infanterie din Medgidia. Era în anul 1943. Ulterior, bunica a scăpat de necazuri, dar asta s-a datorat intervenţiei moşierului.

În anul 1944, cu vreo 2-3 zile înainte de 23 August, ofiţerimea se pregătea pentru inspecţia regimentului, probabil, evenimentele care se derulau impuneau o evaluare a Armatei Române. Nu ştiam exact ce se petrecea. Eram doar un copil. A venit colonelul, pe atunci nu era general, Şvab. Divizia 9, în care mă aflam, era una de elită, cred că prima pe listă. După inspecţia colonelului Şvab, cu steluţă de general, a venit şi generalul Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei, un om cu vederi foarte democratice şi ataşat oştenilor şi problemelor lor.

Reporter: Descrieţi în câteva cuvinte ce însemna să fii copil de trupă în vremea aceea?

General (r) Marin Lungu: Este un lucru foarte important. Viaţa de copil de trupă era deosebit de severă şi grea. Nu te ţinea nimeni în braţe. Programul de şmotru şi instrucţia ordonată erau litera de lege. Cine avea rezistenţă, minte şi dorinţă de supravieţuire, reuşea să facă faţă. Eram foarte mulţi copii de trupă. Exista în acest sens un ordin al Mareşalului Ion Antonescu, preluat de mulţi generali de Armată, privind situaţia copiilor din garnizoane. Este o adevărată istorie, foarte importantă, mai ales după primul război mondial. Copiii de trupă erau orfani, lipsiţi de posibilităţi materiale, în special aceia care proveneau din familii de militari, răniţi sau mutilaţi de război, copiii văduvelor, care îi lăsau sub îngrijirea regimentelor, să fie educaţi, daţi la şcoală, oferindu-li-se, astfel, posibilitatea să devină ofiţeri ca şi părinţii lor. Mulţi copii dintre aceştia, năpăstuiţi ai soartei, au făcut carieră extraordinară. Din rândul acestora se ridicau cei mai disciplinaţi şi bine pregătiţi specialişti în domeniu, Toţi tinerii care mergeau la liceu, din rândul copiilor de trupă, reuşeau primii la Liceul Militar şi şcolile universitare. Dar cum am mai spus, viaţa copiilor, în aceste instituţii, nu era deloc roză. Ţi se cerea să faci orice muncă, după putere şi vârstă. Uneori, însă, când sarcinile pe care le primeau nu le făceau corect, unele cadre aplicau bătaia. Această metodă nu am suportat-o, sub nici o formă. În regimentul nostru se aflau doi zbiri nenorociţi, de la Secţia de Muzică, unul era ungurul Silaghi şi celălalt era un moldovean şi îl chema chiar Moldoveanu. Ambii erau nişte sadici înnăscuţi. Aceştia aveau o plăcere deosebită să chinule copiii de trupă. Eu am fost de acord cu orice, dar niciodată cu bătaia.

Reporter: Şi, totuşi, până la urmă aţi fost bătut? Din ce cauză şi cum s-a întâmplat? Ce nu aţi făcut corect?

General (r) Marin Lungu: Din punct de vedere al programului, ziua începea cu înviorarea de dimineaţă, ordinea şi curăţenia, până la micul dejun. Duşumeaua o frecam cu nisip şi apoi o ştergeam bine cu cârpe. Te vedeai ca în oglindă în ea. Alunecai ca pe gheaţă. Păturile se scuturau dimineaţa şi seara. Mediul cazon era foarte rigid, dar foarte sănătos. De la superiorii noştri aveam ce să învăţam. Totul făceam cu plăcere. Dar când picau de control cei doi era jale mare. Pentru cea mai mică neregulă, care li se părea lor, băteau copiii fără milă. Pe cei mai mici îi băteau cu două degete, iar pe cei mari cu toată mâna , îi cotonogeau bine de tot. Sigur că unii copii nu erau dotaţi deloc pentru treburile care ni se pretindeau de făcut, fie că erau prea mici, încă nedezvoltaţi, fie că erau neîndemânatici, nu puteau să facă faţă regimului sever de munca dură şi, atunci, erau frecvent bătuţi. Dar nu toţi îşi meritau bătaia. Într-o seară, când deja erau vreo 3 copii bolnavi de râie (scabie), eu, oricât am încercat să mă feresc, după cum am fost instruiţi, s-au încurcat cearşafurile şi s-a lipit râia de mine. Îngrijirea se făcea în podul clădirii regimentului, unde un sanitar ne ungea cu alifie. Cei doi „duri” m-au găsit cu râie şi m-au luat la o bătaie crâncenă pentru că, ziceau ei, nu m-am spălat. De urâtul acestei pedepse am fugit şi m-am ascuns în podul regimentului. Intraseră toţi în panică, pentru că nu m-au găsit. A doua zi, tocmai se anunţase vizita generalului Costin Ionaşcu şi nu le ieşea apelul copiilor de trupă. Mă ascunsesem în pod, sub o streaşină. Au venit şi au tot dat cu coada măturii, dar nu m-au atins şi nu m-au descoperit. Am privit ceremonialul din pod. Primirea, raportul generalului, cu prezentarea din goarnă era ceva extraordinar  de frumos, Păcat că astăzi s-a renunţat la aşa ceva. Pregătirea dinainte şi momentul primirii, când peste tot domneau ordinea şi curăţenia, era ca într-o zi de sărbătoare. Şi până la urmă, cum era aşa de frumos, n-am rezistat să mai stau ascuns şi să nu fiu prezent la trecerea în revistă a generalului. Am ieşit şi am trecut în flancul copiilor de trupă, la locul meu. Nu m-a observat nimeni. Eram îmbrăcat, dar îmi lipsea centura. Când generalul Costin Ionaşcu a ajuns în faţa copiilor de trupă, la ultimul eşalon, la cei mici, m-a observat. Şi, blând cum era, vrând să dezamorseze atmosfera, mi-a spus: „Se poate, dar unde ţi-ai uitat centura?”. În final, a vorbit foarte frumos, lăudând regimentul. Şi-a încheiat cuvântul magistral, spunând că două batalioane din unitatea noastră vor pleca să ajute la dezarmarea Capitalei de trupele germane. „Aceasta este menirea şi onoarea noastră” - a spus generalul.

Reporter: Care a fost reacţia dumneavoastră la această veste şi cum s-au petrecut evenimentele la care aţi fost martor şi părtaş?

General (r) Marin Lungu: Eu am făcut un pas în, faţă şi am ieşit la raport, la generalul Ionaşcu Costin, spunându-i că vreau şi eu să plec cu cele două batalioane pe front. Când m-a întrebat de ce, i-am răspuns: „Vreau să lupt şi eu pe front, ca să nu mai fiu bătut aici de plutonierii de la Muzică”. Şi generalul Costin Ionaşcu mi-a răspuns: „Dar eşti prea mic pentru un război aşa de mare! Ţara va avea nevoia de tine, dar… nu acum”

Reporter: Şi, totuşi, aţi plecat în război. Cum aţi fost acceptat. Generalul Costin Ionaşcu v-a aprobat plecarea pe front?

General (r) Marin Lungul: Nici vorbă. M-am întors, împreună cu copiii de trupă, dar după terminarea întregului ceremonial aflasem că trenul de plecare era pregătit, în gară, la Medgidia. Purtam în imagine zâmbetul generalului Costin Ionaşcu, adresat mie, când i-a făcut observaţie comandantului regimentului colonel David Iacov, precum să nu se mai întâmple niciodată ca să fim loviţi şi mă asigurase că nu mi se va mai întâmpla nimic rău. Dar, totuşi, hotărârea mea era deja luată, cu toate că generalul m-a încurajat şi mi-a mai spus: „N-a sosit timpul pentru tine, copilule de trupă!”

Reporter: Şi cum aţi ajuns pe front?

General (r) Marin Lungu: Comandantul batalionului era un căpitan care răspundea şi de copiii de trupă. După ceremonial, mi-a spus să mă prezint la el în birou, că-i va chema şi pe cei doi zbiri, ungurul şi moldoveanul. Dar nu m-am dus. Am fugit spre grajdurile regimentului. L-am căutat pe un camarad cu care mă înţelegeam foarte bine. Era mai mare ca mine. Acesta mi-a spus: „Plec, Marine, cu căruţa de manutanţă şi am multă pâine de luat.” Mi-a arătat căruţa de pe vagonul platformei. Atunci, pe loc, m-am gândit că trebuie să mă strecor în căruţă. Soldatul mai răspundea şi de toate bagajele ofiţerilor, de portharturi, lăzi de campanie şi atâtea altele. M-am ascuns în căruţa care pleca pe front. În jur, era o animaţie grozavă. Veniseră şi soţiile ofiţerilor. Se vorbea mult, se plângea, îşi luau rămas bun. Dar eu stăteam nemişcat pentru a nu fi descoperit.

Reporter: În ce direcţie aţi plecat?

General (r) Marin Lungu: Când să trecem Podul la Cernavodă, cu convoiul de cale ferată, au apărut nemţii. Era după 23 August 1944, prin 24 sau 25, după declararea ruperii de nemţi. Aceştia au început sa tragă asupra noastră. M-am speriat aşa de tare şi am ţipat. Era noaptea, pe la ora 3-4. Toate atelajele cu cai cu tot erau îmbarcate pe tren, încă de la Cernavodă. Militarul care conducea căruţa a intrat în panică, de frica să nu fi auzit cineva ţipătul meu şi mi-a spus: „Tu mai lipseai de aici. Să taci, ca altfel vei fi descoperit.” La gara Pantelimon sau mai exact pe linia dintre Pasărea şi Pantelimon, pe dreapta este o pădure, deasupra noastră survolau două avioane. Trenul s-a oprit. Toţi militarii au coborât şi au intrat în pădure. Când s-au terminat raidurile celor două avioane, tocmai mă hotărâsem să mă dau jos, mă săturasem să stau ascuns în căruţă, dar santinelele m-au reperat şi au tras un foc de alarmă, strigând: „Prinde-l!” M-am aruncat la pământ. Plutonierul a crezut că am fost împuşcat. S-a făcut o zarvă mare. Dar, în final, s-au lămurit lucrurile că nu păţisem nimic. Nenea Călin le-a spus tuturor că mă aflam împreună cu ei, pentru că aveam aprobarea generalului Costin Ionaşcu, de când am ieşit la raport. Aşa că totul a intrat în normal şi lucrurile s-au liniştit. Am ajuns la Buftea, Crivina şi apoi la Ploieşti. Am trecut Carpaţii, intrând în Braşov şi ne-am oprit la Bazna-Băi. Era deja în 28-29 august 1944.

Reporter: Ce s-a întâmplat la Bazna-Băi?

General (r) Marin Lungu: Mă apropii de un deznodământ dramatic. Imaginile îmi sunt foarte clare în minte, le văd şi acum şi mă cutremur. Ce au făcut soldaţii maghiari întrece orice imaginaţie. O să vă descriu acele atrocităţi, aşa cum le-am văzut şi cum mi s-au imprimat în minte. În zilele acelea fierbinţi se strângeau informaţii din teren. Când am ajuns la Cetatea de Baltă s-a raportat despre un copil de trupă, Marin Lungu, care s-a furişat în efective, iar soldatul a raportat ca generalul Costin Ionaşcu i-a aprobat plecarea pe front. S-au făcut încercări să mă predea la primul regiment la Braşov, iar de acolo să mă întorc de unde plecasem. Pe atunci, căpitanul Ghiţescu, şef al Biroului de Operaţii, aşa gândea să procedeze. Dar nu le-a reuşit. Mi-era frică să dau ochii cu bătăuşii, ungurul şi moldoveanul, preferând mai bine moartea. Iar cu nenea Călin mă înţelegeam foarte bine. Am rămas pe loc, pentru că susţineam că orice ar fi eu tot voi fugi de la regiment şi voi veni după ei.

Reporter: Aşadar, aţi rămas pe loc. Ce aţi mai făcut? Ce s-a mai întâmplat?

General (r) Marin Lungu: Căpitanii Teodorescu şi Peleringhin au hotărât să rămân pe lângă Grupa 132 de cercetare-informare a Diviziei a 9-a. Grupa s-a deplasat în apropierea comunei Corneşti şi din teren culegea informaţii, efectuând pregătirile de luptă.

Reporter: Cum s-au petrecut evenimentele la care aţi fost martor şi părtaş?

General (r) Marin Lungu: Mă legasem de aceşti oameni. Erau băieţi deştepţi, cu carte, teterişti. Mă ataşasem sufleteşte foarte tare de ei. S-a format o primă grupă, fiind trimisă să cerceteze zonele: Aldămuş, Corneşti şi Crăieşti. În comuna Corneşti staţionau trupe horthyste şi hitleriste de ocupaţie. La un moment dat, au avut loc ciocniri între trupele germano-horthyste şi Armata Română, aceasta fiind respinsă. Grupa Diviziei noastre, mergând în recunoaştere, prin investigaţiile făcute, s-au clarificat asupra situaţiei şi au venit în ajutor trupelor româneşti. Era o treabă foarte gravă, de importanţă naţională. Crăieştii erau locuiţi numai de maghiari, iar unii dintre ei erau înregimentaţi horthyşti. Aceştia jucau cartea cea mare. Unii din locuitorii satului Corneşti erau fanatici şi urau de moarte pe români. Le făceau rău, indiferent că erau femei sau copii, le dădeau foc caselor şi îi omorau, prin chinuri incredibile.

Reporter: Copilul Marin Lungu a însoţit grupa de cercetare?

General (r) Marin Lungu: Eu nu am fost numit să-i însoţesc. Rămăsesem pe loc, dar am plecat din proprie iniţiativă, a doua zi, pe la ora 4 dimineaţa, când se făcea schimbul. Era la începutul lui septembrie 1944, mai exact prin 4-5, şi cei plecaţi nu s-au mai întors, nici a doua zi seara, se făcuse o agitaţie de nedescris. Toţi erau îngrijoraţi şi se căutau soluţii să se afle ce s-o fi petrecut cu ei. Cei plecaţi erau ostaşi de ispravă, dintre cei mai buni. În mintea mea de copil, doream să mă duc după protejatul şi prietenul meu, Călin, voiam să-i fac o surpriză. De fapt, eu nu vedeam nici un pericol. Aveam un pulover la mine, mi-1 împletise o femeie care mi 1-a dăruit în Medgidia. M-am îmbrăcat civil şi am plecat, fără să mai spun cuiva ceva. Am trecut printr-un sat, am intrat prin pădure, apoi am străbătut un lan de porumb. De acolo vedeam foarte bine anumite mişcări. După ce am observat cum cadenţau santinelele de pază, la cât timp se întorc, mi-am făcut un calcul în minte şi am decis că trebuie să reuşesc, ca, în timp ce sentinelele se aflau cu spatele, eu să pot trece linia de front ca să nu fiu văzut.

Reporter: Aţi reuşit să treceţi, fără să vă vadă santinelele?

General (r) Marin Lungu: Am izbutit şi am intrat în sat. Mergând cu atenţie, ferindu-mă de locurile deschise, intrând pe locurile mai puţin populate şi mai fără pază, am văzut nişte nemţi care veneau spre mine. Unii erau pe motociclete. I-am evitat şi am ajuns în centrul satului Gorneşti. Cu puţina mea ştiinţă de carte, dobândită la acea dată, am putut să citesc pe clădirea cea mare - Primăria Gorneşti. Am întâlnit un om, care s-a apropiat de mine şi a încercat să mă întrebe al cui sunt şi ce fac prin sat. Mă tot eschivam de la răspunsuri. Nu voiam să-i spun adevărul. Nu ştiam cine este. Şi atunci acesta mi-a spus: „Al cui eşti tu, că nu te cunosc? Măi, nici tu nu mă ştii pe mine? Ce, nu mă cunoşti? Eu sunt notarul Ioia Şa. N-ai auzit de mine?” După război, cu mulţi ani în urmă, i-am făcut o vizită, împreună cu scriitorul D.R. Popescu, care a mers în documentare, pentru a scrie o carte despre mine, apărută sub titlul „Prea mic pentru un război aşa de mare”. Apoi, s-a făcut şi un film. I-am amintit moşului de întâmplare şi nu i-a venit să creadă. Se numeşte Petru Ioia, dar purta porecla Şa. A fost foarte emoţionantă întâlnirea noastră după atâţia ani. La prima întâlnire, intrase frica în mine că voi fi descoperit, nici nu mai ştiu cum am făcut de am scăpat de insistenţele sale. El se îngrijora pentru că eram copil şi ştia ce măcel era în sat. O motocicletă nemţească tot patrula prin zonă. În turla Bisericii am văzut un post de tragere. De frică, am intrat într-o curte. Era un câine care mă lătra de zor. Satul era părăsit de populaţia tânără. Rămăseseră doar bătrânii. O bătrână s-a uitat atent la mine, dar n-a vrut să-mi vorbească. Curtea era în pantă. Am coborât spre fundul ei. Se înnoptase şi, dintr-odată, am ajuns în cimitir. Eu am mers tot înainte şi, la un moment dat, în fundul cimitirului am dat peste o patrulă nemţească. M-am lăsat la pământ , pe burtă, am făcut pe mortul. Un neamţ a început să cânte din muzicuţă Lili Marlem. O femeia s-a apropiat de nemţi şi nu ştiu ce le-a dat, poate ceva de băut sau ceva de mâncat. Mi-era frică. M-am târât pe burtă spre curtea prin care intrasem în cimitir. Am văzut intrând pe poartă un tânăr care îl striga pe tatăl său. Acesta se numea Emanoil Laurenţiu Moldovan şi era fiul omului, din strada României. În timp ce-l tot striga pe bătrân, i-am atras atenţia spre mine, strigându-l: „Nene, nene!” M-a întrebat al cui sânt şi dacă sânt singur. „Sânt singur. Sânt din Armata Română”. Tânărul se retrăsese în pădure, dar el ştia mai bine ce se petrecuse în sat. Îi povestea tatălui sau ce văzuse: români împuşcaţi de horthyşti şi nemţi. După ce i-au omorât pe oamenii noştri, i-au şi batjocorit, spunea fiul către bătrânul sau tată. Trupurile erau expuse la vedere, schilodite, cu nasurile şi urechile tăiate, cu burţile spintecate de horthyşti. L-am întrebat pe bărbatul tânăr unde se afla aceste cadavre. Mi-a explicat unde să le găsesc, dar a refuzat să mă însoţească, spunând că este foarte periculos să ajungi la faţa locului, dar să te mai şi apropii, ca să constaţi dacă îi recunoşti. Se făcuse noapte bine, când am ajuns la locul crimei. Am recunoscut printre aceştia pe 5 dintre camarazii Diviziei noastre. Prin întuneric, m-am apropiat de ei. Cei cu burţile desfăcute erau acoperiţi cu nisip, celor cu ochii scoşi li se puseseră pietre în loc. Unora le lipseau urechile. Era un spectacol de coşmar. Oamenii din sat veniseră cu două căruţe să-i ridice şi să-i îngroape. Am reuşit să rup de la gâtul unor ostaşi din Divizia mea, matricolele şi de la un altul, căruia în buzunar i s-a găsit un briceag, m-am rugat de oameni să mi-l dea mie. Căruţele erau conduse de români şi eu m-am ţinut de convoi, ca să pot obţine dovezile că am văzut trupurile lor neînsufleţite. Am plecat cu 3 matricole şi un. briceag şi m-am prezentat la căpitanul Pană cu aceste probe. Acesta, impresionat, m-a dus la colonelul Ion Botea, comandantul regimentului. I-am povestit şi acestuia de masacrul din sat şi i-am predat tot ce putusem obţine. A rămas uluit, poate chiar şi speriat şi a vrut să mă trimeată la regiment. În naivitatea mea de copil, făcusem o cercetare completă, foarte periculoasă şi din proprie iniţiativă. Barbaria horthystă a încălcat toate legile războiului şi tratatele regimului prizonierilor de război, fiindcă ura lor împotriva românilor nu a avut şi nu va avea sfârşit, vezi Ip, Trăznea, Moisei etc.

Reporter: Şi după aceasta ispravă a copilului Marin Lungu ce s-a mai întâmplat?

General (r) Marin Lungu: Armata Română a intrat în luptă, punându-i pe goană pe germani şi horthyşti. Colonelul Ion Botea a raportat generalului Costin Ionaşcu că un copil din Regimentul 40 infanterie Medgidia se afla la el şi iată ce a făcut. Generalul m-a chemat la el, era. cu soţia. Pe mine m-a însoţit căpitanul Pană. S-a făcut o anchetă. Cu toţii erau de acord că trebuie să fiu trimis înapoi. Doar soţia generalului îmi lua parte, susţinând că sânt un copil tare dezgheţat şi ridic moralul trupei. Aşa că noroc cu doamna general, că până la urmă s-au înmuiat cu toţii şi m-au acceptat.

Am început să fiu instruit pentru munca de cercetaş. Urma să pătrund în zone foarte periculoase şi să culeg informaţii. Eram îmbrăcat în haine specifice zonei respective. Nu purtam la mine nici un fel de document. În buzunare aveam pietricele, beţişoare şi tot felul de obiecte culese care aveau o anumită semnificaţie, referitoare la poziţia şi dotarea inamicului.

Reporter: După război au fost judecaţi criminalii, s-a făcut dreptate?

General (r) Marin Lungu: Deşi copil, ca participant direct la eliberarea Transilvaniei, eram tulburat de cruzimea ungurilor, de crimele acelea odioase. Generalul Costin Ionaşcu a spus că vor fi judecaţi toţi criminalii de către Parchetul Militar. Prin 1950, s-au făcut o serie de anchete ale celor implicaţi direct în atrocităţile din Corneşti, dar interesul pentru aflarea adevărului a scăzut. Ungurii au scăpat şi nu au mai fost încriminaţi. Nu s-a făcut dreptate pentru crimele asupra românilor ucişi şi batjocoriţi din Transilvania.

Reporter: Ce v-a determinat să ne povestiţi aceste episoade îngrozitoare din perioada când aţi fost cel mal tânăr combatant pe linia întâi a frontului românesc pentru eliberarea Transilvaniei de sub .jugul horthyst?

General (r) Marin Lungu: Situaţia actuală, evenimentele care se petrec astăzi. Dorinţa revizionismului unguresc care urmăreşte repetarea Istoriei şi falsificarea ei, ocuparea Transilvaniei, cucerită cu atâtea jertfe. Odioasele scenarii care se repetă în Transilvania, începute din 16 decembrie 1989 de la Timişoara, cu atâta brutalitate şi atâta cruzime, puse în aplicare de forţe străine. Pământurile noastre din Ardeal au fost din plin udate cu sânge românesc, nu le putem abandona, sânt lacrimile noastre de durere, trebuie să ne ieşim din somnolenţă. Politica statului maghiar de a desfăşura acţiuni de acaparare de teritorii, preocupări autonomist-separatiste neorevizioniste, ca şi înfierbântaţii iredentişti din zilele noastre. În treacăt, amintesc doar de U.D.M.R.- Laszlo Tökes. Graniţa teritorială a României este ameninţată, guvernanţii tac, ungurii câştigă terenul în pasul de gâscă, încet, dar sigur... Compromisurile şi complicitatea Puterii actuale în faţa unor cereri insistente ale Puterilor occidentale cu privire la ruperea în două a României, astăzi se fac făţiş. Planul conceput cu o strategie diabolică o linie albastră ce desparte două credinţe - catolicismul şi ortodoxia este sinistru. Armata de nemernici acţionează cu sprijin internaţional începând chiar de la Puterea papală de la Roma, batjocorindu-ne şi desconsiderându-ne credinţa şi Istoria . Sabotarea statului român prin orice mijloace constituie obiectivul imediat al statului maghiar de a înfăptui „Ungaria Mare”, cu teritorii din Voievodina, Croaţia, Slovenia, Slovacia, România şi Ucraina.

                  Interviu luat de scriitorul

Eugen TEODORU