Transilvania saluta, în urmă cu 141 de ani, inaugurarea la Bucureşti a statuii lui Mihai Viteazul – primul înfăptuitor al unirii românilor

Pe 7 noiembrie 1874 se inaugura, în Bucureşti, prima statuie a lui Mihai Viteazul. Dar, din păcate, cum se întâmplă şi în zilele noastre cu Monumentul Unităţii Naţionale, ridicarea acesteia nu a fost scutită de peripeţii nedorite. Iată despre ce este vorba

Amplasată în inima Bucureştiului, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu este neclintită de pe locul ei de 141 de ani. Nu este vorba de un monument istoric oarecare. În faţa Universităţii bucureştene se află un simbol aparte, menit să ţină trează ideea unităţii de neam. Potrivit spuselor lui Nicolae Iorga, marele voievod român „nu se poate hodini”. El „stă de veghe” pe soclul de granit, călare pe cal, cu buzduganul-secure în mână „scrutând parcă, prin ochii lui, prezentul şi viitorul naţiei”.

Cum bine se ştie, în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, ideea de independenţă şi unitate naţională căpătase valenţe acute. Animaţi, aşadar, de avântul puternic ce cuprinsese întreaga suflare românească, autorităţile guvernamentale , ca şi cele culturale de la acea vreme şi-au pus în gând, printre altele, să ridice o statuie celui care a fost unul dintre cei mai viteji domni români. Se miza, în aşteptările benefice asupra populaţiei, pe faptul că, o ştia o lume întreagă: „sub Mihai Vodă Viteazul se înfăptuise cea dintâi unificare sub acelaşi steag al celor trei Ţări Române, în mai 1600, act proclamat în Cetatea de la Alba Iulia”.

Locul ales pentru amplasarea monumentului, în plin centrul capitalei, vizavi de universitatea bucureşteană, s-a considerat a fi un prilej perpetuu pentru păstrarea mereu trează în memoria generaţiilor (cel puţin aşa s-a crezut) a imaginii aureolate a viteazului înaintaş. De menţionat că în perioada aceea (1871-1876) la guvernare se afla Partidul Conservator al cărui şef era Lascăr Catargiu (!823-1899) care îndeplinea şi înalta funcţie de prim-ministru al ţării. Se poate afirma, fără teama de a greşi, că la acest demers, realizarea monumentului istoric , au contribuit, printre alţii, şi Mihail Kogălniceanu (1817-1881) şi Vasile Alecsandri (1821-1890), cărturari şi oameni politici cu state vechi în treburile ţării.

Prima cărămidă, cum se spune, la temelia monumentului a fost pusă pe la mijlocul anului 1872. S-a lucrat intens şi în a doua jumătate a anului următor totul a fost gata. Inaugurarea festivă, cu discursuri patriotarde, ca de obicei, cu aplauze şi cu multă şampanie dând pe delături din sticle desfundate părea a fi iminentă, urmând ca toată spuza să fie trasă pe turta guvernului conservator aflat la putere. S-a întâmplat însă ceva ciudat, de neînţeles. În loc de inaugurare festivă, cu tam-tamul de rigoare, aşteptată cu nerăbdare atât de protipendada sofisticată a Bucureştiului cât şi de omul de rând, peste statuie şi în jurul ei s-a aşternut o tăcere de mormânt. „Extrem de dubioasă” nota presa zilei: „Deşi statuia marelui voievod român este gata de câteva luni de zile - se comenta într-un ziar - , pregătită pentru a fi inaugurată, ea stă acolo, sub pânză, în aşteptare. Până când?” Pentru a-l proteja de privirile curioase ale trecătorilor prin zonă, autorităţile au îmbrăcat monumentul într-un zăbrău, un fel de sac enorm din pânză, care îl acoperea pe Mihai Viteazul din vârful buzduganului-secure până la copita calului, pe soclu.

De ce oare se întârzie atât cu inaugurarea?! era întrebarea care circula din gură în gură în mai toate cercurile bucureştene. Ca de obicei, când vine vorba de comunicarea dintre guvernanţi şi guvernaţi, cabinetul condus de Lascăr Catargiu tăcea mâlc. În lipsa unui punct de vedere oficial, au apărut speculaţiile. Întrucât România nu obţinuse încă la data aceea independenţa - aceasta urmând a fi proclamată la 9/22 mai 1877, când Mihai Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, declara în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare, suntem o naţiune liberă şi independentă!” - unii au avansat ideea că guvernanţii se temeau că, prin dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul, i-ar supăra pe turci. Care, vezi doamne, nu uitaseră încă, se zicea „chelfăneala încasată la Călugăreni când bietul Sinan-Paşa a scăpat cum a scăpat dar şi-a pierdut, în schimb, doi dinţi, de fapt ultimii pe care îi mai avea în gura ştirbă”.

Un ziar influent, „Românul”, deplasa problema în cu totul altă parte, spre nord-vest. Amintind că uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii a fost pusă la cale de Gheorghe Basta (1550-1607), general austriac de origine italiană, ziarul cu pricina conchidea: „Guvernul actual nu-şi poate permite să facă în momentul de faţă o sărbătoare măreaţă (inaugurarea statuii lui Mihai Viteazul), la care să participe toată suflarea românească întrucât Austro-Ungaria este astăzi binevoitoarea noastă protectoare (ceea ce era adevărat într-o oarecare măsură) şi guvernanţii noştri caută să fie devotaţi intereselor ei politice şi economice”. Cu alte cuvinte, dacă s-ar fi dat jos zăbrăul de pe Mihai Viteazul s-ar fi supărat amarnic, pe lângă turci, şi Austro-Ungaria care, cum se ştie, era încă un imperiu destul de întins şi cu influenţă mare în politica europeană. Şi, pe deasupra, se lăuda peste tot că, cică, ne e protector de nădejde.

Nu se ştie unde stătea pitit adevărul adevărat. Cert era un singur lucru. Statuia lui Mihai Viteazul rămânea acoperită sub zăbrău, păzită straşnic de jandarmi şi poliţie. Şi nimeni nu îndrăznea să facă ceva pentru a pune capăt situaţiei care începuse să devină penibilă. Asta până într-o zi. Mai exact până pe 11/23 brumar. Riposta nu a venit însă, cum ar fi fost de aşteptat, din partea opoziţiei politice (Partidul Naţional Liberal, condus de Brătieni). Şi nici dinspre vârfurile intelectualităţii româneşti sau a societăţii civile, atât cât era ea pe atunci. S-a răzvrătit pur şi simplu un grup de elevi şi studenţi bucureşteni. Exasperaţi pesemne de tărăgăneala guvernului, nejustificată în opinia lor, de a dezveli şi inaugura statuia, s-au hotărât s-o facă ei, peste capul autorităţilor. Încercare, evident eşuată. Forţele de ordine au intervenit cu brutalitate. Nu numai că „patrioţii adolescenţi au luat-o serios pe cocoaşă”, incidentul în jurul statuii lui Mihai Viteazul s-a soldat cu arestări, cu interogatorii lungi în miez de noapte şi cu încarcerări la închisoarea Văcăreşti.

Iată cum descria evenimentul un ziar al vremii: „Încercarea neizbutită a câtorva studenţi şi şcolari, pentru a da jos de pe statuia lui Mihai Viteazul zăbrăul sub care se ţinea ascuns de mai multe luni de zile pare a se considera de guvern ca o încercare de a răsturna ordinea politică şi socială a statului român”. Nici mai mult nici mai puţin. Şi ziarul continua pe acelaşi ton: „Măsurile ce s-au luat şi continuă să se repete în contra teribililor copii ai acestei conspiraţiuni sunt de extremă asprime şi imoralitate. După ce mai toţi presupuşii culpabili au fost ridicaţi de jandarmi, din mijlocul claselor, pe când profesorii le predau lecţiunile, după ce au fost duşi şi închişi la poliţie, la un loc cu prevenţii de vagabonzi şi tâlhari, acum patru dintre ei - a fost arestată şi o elevă - sunt inculpaţi că au ultragiat forţa publică şi au fost aruncaţi în temniţa de la Văcăreşti”

Referitor la atitudinea justiţiei în cazul tinerilor arestaţi şi judecaţi, ziarul se întreba nedumerit: „Dar nu văd junii, învăţaţii şi inteligenţii magistraţi, însărcinaţi cu instrucţiunea acestei cauze că printr-o astfel de calificare dată faptului, dumnealor constată că forţa publică se compune din acei bătăuşi care au lovit cu bâtele pe studenţii şi elevii ce au voit să tragă jos zăbrăul?!” Alături de presă a protestat şi o mare parte a elevilor şi studenţilor din capitală împreună cu profesorii lor. Guvernanţii nu s-au lăsat însă influenţaţi, nedând nici un pas înapoi. Nu numai că au rămas ferm pe poziţie. Dumnealor şi-au intensificat ostilităţile.

Ziarele din februarie-martie 1874 continuau să publice comentarii în legătură cu incidentul de la statuia lui Mihai Viteazul. „Şcolarii internaţi la Văcăreşti nu numai că nu au libertăţi, dar autorităţile mai continuă, depunându-se şi alţii în arestul poliţiei, de unde apoi sunt transportaţi la interogatorii între baionete ca nişte făcători de rele. Vederea acestor neomenii este mâhnitoare, dezamăgitoare”. Într-una din zile este anunţat procesul: „Marţi, 19 curent, la tribunalul corecţional se vor judeca şcolarii acuzaţi că, voind să dezvelească statuia lui Mihai Viteazul, au pricinuit răniri şi vărsări de sânge agenţilor forţei publice”. Aşadar, se găsise chichiţa. Vinovăţia nu era intenţia de a dezveli statuia împotriva voinţei autorităţilor, ci faptul că cei câţiva elevi şi studenţi au „pricinuit răniri şi vărsări de sânge” vajnicilor jandarmi şi agenţi ai forţei publice. Ce acuzaţii concrete li se aduceau „ tinerilor turbulenţi”? O spuneau tot ziarele: „Se zice că figurează drept corp delict - susţinea niţel ironic jurnalistul - lunga mustaţă a ofiţerului de gardişti, domnul Sarandi, din care mustaţă ar fi scurtate câteva fire, după constatarea făcută vigum et repertum medico-legal”.

S-a constatat faptul că, într-adevăr, studenţii şi elevii au mai dat şi ei, în cine au apucat, în încăierarea produsă în preajma statuii lui Mihai Viteazu „că doar nu era să stea ca momâile şi să încaseze”. Dar în apărarea lor au sărit oamenii de pe stradă, martori oculari la distracţie. „Un întreg public i-a văzut pe şcolari în luptă numai cu bătăuşii, numai cu indivizi în haine civile. Să fi fost poate sergenţi de stradă travestiţi acei contra cărora s-au apărat şcolarii?” Cum însă justiţia e oarbă, nu s-a ţinut cont de astfel de opinii. „Prin rechizitoriu, s-a cerut aplicarea articolului 186, comenta, decepţionat, un ziarist. Articol ce prevedea închisoare de la trei la cinci ani”.

Lumea Bucureştiului aştepta cu sufletul la gură deznodământul. În zadar însă. După un anunţ oficial laconic - „Procesul intentat de ministerul public s-a amânat - nu s-a mai vorbit nimic despre „curajoşii copii” şi nici nu s-a mai dat vreo explicaţie, cât de cât plauzibilă, „asupra prea îndelungatei tărăgănări a dezvelirii statuii”. Nu s-au păstrat date certe cu privire la condamnările pronunţate şi la anii de închisoare căpătaţi de „cei în culpă”. Dar condamnări au fost. Cu certitudine. La ani destui. Însă, cum se spune, în tot răul, oricât de mare ar fi, se află şi un pic de bine. Atât incidentul produs de tinerii învăţăcei în jurul statuii lui Mihai Viteazul cât şi protestele opiniei publice au obligat autorităţile, deşi după aproape alte nouă luni de aşteptare, să organizeze, în sfârşit, inaugurarea monumentului istoric ridicat la aşa zisul kilometru zero al capitalei.

În dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1874, presa anunţa cu litere de o şchioapă: „În sfârşit, guvernanţii s-au hotărât”. În continuare se preciza: „Monitorul de azi publică programul pentru solemnitatea inaugurării statuii lui Mihai Viteazu” În ziarul „Românul” i se oferea bucureşteanului informaţii suplimentare: „Mâine se inaugurează, în fine, statuia mult înăbuşită sub pânză a lui Mihai Viteazul. Taina în care s-a ţinut alegerea acestei zile până vinerea trecută şi încă alte împrejurări, ce se vor arăta poate la timpul oportun, denotă în destul copilăreştile spaime ale guvernului, ca să nu mai avem nevoie a le denunţa”. Aducând în prim plan isprava studenţilor şi elevilor din urmă cu nouă luni, ziarul era dispus să creadă că „guvernul va avea inteligenţa de a amnistia, cu ocazia inaugurării de mâine, pe şcolarii pe care i-a arestat ca inculpaţi de a fi voit să scape din sac statuia eroului, mai înainte de termenul necunoscut în care deciseseră ei această scăpare”.

În fine, pe 8 noiembrie 1874 are loc inaugurarea mult aşteptată. Bucurie mare, animaţie aşijderea. Ziarele s-au întrecut în a prezenta cât mai plastic evenimentul. „Aspectul ce prezenta străzile şi bulevardul ce ducea la monument era feeric”. „Mii de oameni ce ocupau străzile, ferestrele, Piaţa Universităţii, până pe acoperişurile caselor era greu de calculat”. „Marele hotel al Bulevardului era decorat cu covoare şi ferestrele sale ocupate de sus până jos”. În jurul orei unsprezece, şeful guvernului a rostit solemn următoarele cuvinte: „Cade acum vălul care acoperă statuia şi va rămâne încredinţat Bucureştiului monumentul lui Mihai Viteazul!”.

„Când aceste cuvinte fură pronunţate - scria cu emoţie ziaristul aflat în exerciţiul funcţiunii - un mecanism bine combinat făcu să cadă deodată pânza care acoperea statuia da la cap până la soclu. A descrie uralele, strigătele de bucurie şi aplauzele tuturor asistenţilor, a imensei mulţimi ce umplea bulevardul, piaţa şi strada ar fi imposibil”. Aşadar, în momentul în care zăbrăul buclucaş cădea de pe capul lui Mihai Viteazul, patru fanfare militare şi civile au început să intoneze imnul naţional, iar de pe Dealul Spirei artileriştii, care numai peste trei ani aveau să dea asaltul redutelor de la Plevna şi Smârdan, pentru cucerirea independenţei ţării, slobozeau salvă după salvă.

Inaugurarea de la Bucureşti a avut ecou şi dincoace de Carpaţi, în Transilvania aflată încă sub stăpânire austro-ungară. În numărul din 17 noiembrie, „Telegraful român” din Sibiu consemna: „Bucuria a fost mare şi lesne îşi poate cineva da seama de frumuseţea solemnităţii cu care capitala ţării primea venirea în mijlocul ei a imaginii în bronz a Eroului său iubit. Muzicile continuau a intona imnurile naţionale, trupele defilau… Astfel, după trei secole, Mihai-vodă cel Viteaz văzu cu ochii lui de bronz defilând înaintea sa ostaşii români pe care el i-a dus de multe ori pe câmpul gloriei… Primul monument aşadar istoric se ridică în ziua de 8 curent în Bucureşti, capitala României libere”.

Se spune că „în urma plutoanelor şi companiilor de ostaşi ce defilau călări şi pedestru prin faţa lui Mihai Viteazul, imortalizat în bronz, păşea semeţ şi un pădurar venit tocmai din Retezaţii Carpaţilor însoţit la stânga şi la dreapta lui de doi cerbi mari domesticiţi anume pentru evenimentul la care lua parte. Cu certitudine, pădurarul cu pricina citise sau auzise, într-un fel sau altul, de povestea celor doi cerbi pe care marele voievod i-a avut alături atât în clipele de odihnă cât şi în numeroasele lui bătălii” Informaţiile cu privire la cerbi se bazează pe mărturisirile scrise ale unui anume Balthasar Walter, care vizita Târgoviştea în vara anului 1597, ca invitat al domnitorului. Uimit de ceea ce a văzut, străinul vizitator scria: „Cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut câteva drumuri împreună cu domul şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte la lupte şi exerciţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el, nu-i înspăimânta nici vuietul bombardelor, nici tunetul tunului ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc. Au fost martori neclintiţi şi la luptele de la Călugăreni. Aici, însă, unul dintre ei a murit din întâmplare, celălalt, nesuportând durerea, s-a întors în pădure”.

Impresionat de defilarea cerbilor veniţi din creierii Carpaţilor meridionali - frumoşii munţi ai Retezatului - un martor ocular la evenimentul de atunci exclama: „Fie-mi îngăduit să asemăn ochii de bronz, penetraţi şi veşnici, cu perechea de cerbi însoţitori în bătălii, neînfricaţi. Unul stingându-se din nenorocire, celălalt continuând să colinde prin hăţişuri, bucurându-se de libertate, treaz, tot aşa cum Mihai Viteazul, în neodihna lui covârşitoare, provocată de iubirea-i de neam, veghează şi va veghea în veci asupra noastră şi de dincolo de viaţă şi de moarte”

Grigoare TOLOACĂ