Bucovina –  pământ românesc

În 28 noiembrie s-a aniversat 97 de ani de la Unirea Bucovinei cu Patria Mamă – România. Pentru istoricii români este limpede ca lumina zilei că zona pe care habsburgii au ocupat-o şi au numit-o Bucovina a fost parte integrantă a spaţiului românesc, fâşie din Ţara de Sus a Moldovei, cuprinzând între ţinutul Cernăuţi şi cea mai mare parte a ţinutului Suceava cu fostele ocoale domneşti Câmpulung pe Ceremuş şi Câmpulung Moldovenesc. Situaţia istorică a Bucovinei de la 1774 şi până astăzi a fost următoarea:

1. 1359-1774 (415 ani) face parte din Moldova;

2. 1775-1918 (143 ani) Bucovina s-a aflat sub stăpânirea Austriei habsburgice;

3. 1918-1940 şi 1941-1944 (aproape 25 ani) Bucovina este parte componentă a statului român;

4. 1940-1941 şi 1944-1991 (aproape 48 de ani) nordul Bucovinei este încorporat Uniunii Sovietice;

5. din 1991 nordul Bucovinei, regiunea Cernăuţi, care include şi ţinutul Herţa şi fostul judeţ Hotin, face parte din Ucraina, ca şi sudul Basarabiei, înglobat în regiunea Odessa.

Istoricul Dimitrie Onciul relevă, ca şi Nicolae Iorga, că până la 1774-1775, nu a existat o ţară numită Bucovina. De la domnul Moldovei, Roman I Muşat, apare în două acte de cancelarie numele de Bucovina – pădure de fagi, ţara fagilor. În primul document, care datează din 3 martie 1392, se relatează despre o „Bucovină” de pe apa Siretului. Numele unei ţări Bucovina, precizează Dimitrie Onciul a fost introdus abia după anexarea de către Austria. (Locul acestei zone în ansamblul teritoriilor româneşti a fost bine stabilit de istoricii români. Aici au apărut la începutul evului mediu, primele târguri şi formaţiuni politice. De aici a pornit lupta contra tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în jurul căruia s-a format şi s-a consolidat Moldova. Aici a fost prima reşedinţă voievodală a lui Dragoş Vodă la Baia. I-au urmat Siretul şi Suceava. Cea mai glorioasă dintre capitalele Moldovei, a treia în ordine cronologică, a fost Suceava)

Istoria Sucevei şi a împrejurimilor s-a scris şi s-a îmbogăţit odată cu formarea, consolidarea şi înflorirea Moldovei sub Muşatini. Capitala Moldovei, peste două veacuri, preaslăvita Cetate a Sucevei a devenit în anii 1457-1504, sub Ştefan cel Mare, scut al luptei de neatârnare şi unitate naţională, simbol al vitalităţii, al rezistenţei şi vitejiei antiotomane, zid de apărare la poarte tuturor creştinilor. În această zonă s-a ridicat şi concentrat cea mai mare salbă de ctitorii şi necropole voievodale: Voroneţ, Rădăuţi, Moldoviţa, Mănăstirea Humorului, Suceviţa, Dragomirna şi altele. De aceea, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc, nu se află pe un spaţiu atât de mic atâta bogăţie de istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru. Dacă Ardealul cu restituirile sale arheologice este ţara clasică a trecutului nostru în Dacia, Bucovina este ţara clasică a trecutului românesc propriu-zis”. Dar această zonă a avut destinul mioritic al păstorului moldav. Bogată şi plină de farmec într-o vreme, capabilă să organizeze rezistenţă contra trufaşului rege al Ungariei, la 1467, iar în 1476 împotriva temutului Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, ori să-l primească frăţeşte ca pe un eliberator, la 29 mai 1600, pe Mihai Viteazul, cel dintâi unificator al românilor, ea a fost şi cea mai râvnită de duşmani.

În veacurile XVII-XVIII au călcat-o şi prădat-o cazacii, suedezii, polonezii, austriecii, turcii şi ruşii iar la 1774 au ocupat-o habsburgii.

Frântă în două, Bucovina istorică îşi caută Golgota întregirii sale justiţiare în timp ce urmaşii stăpânilor de ieri ne cheamă să-i iertăm şi să uităm ce-a fost, propunându-ne o nouă lecţie de istorie. Ieri, ca şi azi, Bucovina îndeamnă la meditaţie şi muncă cinstită. Bucovina a fost şi a rămas o înaltă lecţie de patriotism pentru orice român din orice colţ ar veni încoace.

Ion Petrovici mărturisea că, pentru dânsul, Bucovina a fost „cristelniţă de aur” din care a primit pentru totdeauna crezul dragostei fanatice pentru ţară, ataşamentul organic pentru orice colţ românesc”. De aceea George Bariţiu, Iacob şi Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu, A.T. Laurian, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihai Eminescu, P.S. Aurelian, Alexandru Odobescu, Ion şi Titu Maiorescu, ca şi mulţi alţii au fost în corespondenţă şi legături amicale cu fruntaşii românilor Bucovineni.

Cu gândul la România care se făurea, Eudoxiu Hurmuzachi culegea din arhivele imperiale cu răbdarea, cinstea, hărnicia şi dăruirea unei albine peste 3.000 de documente istorice pe care le-a donat statului român, punându-se bazele monumentalei colecţii ce-i poartă numele. Între aceste documente esenţiale sunt şi cele privitoare la răpirea Bucovinei.

Primul Război Mondial şi înfrângerile suferite de Habsburgi, au intensificat procesul unirii cu România. Primii au fost fraţii basarabeni, care la 27 martie – 9 aprilie 1918, prin votul dat de Sfatul Ţării la Chişinău au promulgat unirea cu Ţara.

În acest context european, la Cernăuţi, la 27 octombrie 1918 ia fiinţă Adunarea Constituantă sub preşedinţia lui Dionisie Bejan, care hotărăşte unirea cu România, iar cu câteva zile înainte, Sextil  Puşcariu, Isidor Bodea, Alecu Popovici, Radu Sbierea şi alţii scot „Glasul Bucovinei”, unde se spulberă mitul monarhiei habsburgice. Pe 27 noiembrie 1918 tricolorul este arborat pe clădirea Universităţii iar a doua zi, la 28 noiembrie 1918, este convocat Congresul General al Bucovinei pentru stabilirea raportului politic al Bucovinei faşă de Regatul Român. La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii ucrainenilor, germanilor, polonezilor şi evreilor.

Congresul deschis la orele 11,00 în Sala de Marmură a Mitropoliei, a întrunit 74 de membri ai Consiliului Naţional Român, 7 delegaţi germani, 6 delegaţi polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Basarabia era reprezentată de Pan Halippa, Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu. Lucrările Congresului au fost conduse de Iancu Flondor şeful guvernului bucovinean.

S-a dat citire „Declaraţiei de Unire” în care se specifica că Bucovina a făcut pururi parte din Moldova şi în jurul ei s-a închegat statul, 144 de ani, bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru gloria Austriei. Se hotărăşte în unanimitate Unirea. Apoi, în Piaţa Unirii s-a încins o horă mare. Un martor ocular consemna: „O sărbătoare cum poate a fost pe timpul lui Ştefan cel Mare după vreo victorie”. Peste câteva zile, la 1 Decembrie 1918,  se desăvârşeşte, la Alba Iulia, unitatea naţională a românilor.

Azi ca şi Basarabia, sora ei într-u suferinţă, Bucovina îşi duce în spate crucea trecutului. Politica habsburgică şi cea sovietică şi-au pus pecetea, ca un semn săpat în carne vie cu fierul înroşit. Procesul amalgamării etnice şi al rutenizării început de habsburgi a fost continuat şi desăvârşit de imperiul moscovit, în partea de Nord a Bucovinei cotropită de sovietici în 1940. Dacă habsburgii în cei 144 de ani de stăpânire (1774-1918) au reuşit să pregătească îndepărtarea şi înstrăinarea de la spaţiul românesc a zonei dintre Prut şi Nistru, ruşii în numai 50 de ani au deportat, asimilat şi împuţinat considerabil populaţia autohtonă.

Făuritorii României moderne au gândit şi-au rostit despre Bucovina ca despre una din cele mai scumpe zone ale spaţiului românesc. Bălcescu o considera „fala Moldovei şi templul ei de glorie”. Vasile Alecsandri, în celebra sa poezie Dulcea Bucovină”, care pusă pe note de Carol Miculi, devenea un fel de imn naţional al bucovinenilor, vedea în ea sora Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei, care scria el: „Către tine/ cată cu suspine”. Mihai Eminescu supranumea Bucovina „raiul Moldovei” şi „diamant din stema lui Ştefan”. Mihail Kogălniceanu vedea în această zonă, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu Câmpulung, vechea republică a românilor, cu Suceava, capitala domnilor eroi, cu cele mai renumite şi bogate mănăstiri, cu Putna păstrătoare a oaselor lui Ştefan cel Mare. A.D. Xenopol numea şi el Bucovina „partea cea mai frumoasă şi grădina Moldovei”. „În această zonă, aprecia Nicolae Iorga, s-a concentrat toată bogăţia strălucitoare de artă monumentală vechilor domni şi boieri”.

Istoriile Transilvaniei, Banatului, Bucovinei, componente ale istoriei naţionale, sunt cu atât mai necesare de reconstituit cu cât agresiunii brutale se adaugă astăzi mijloacele falsificate de denaturare şi calomnie menite a justifica, a înşela opinia publică şi a permanentiza raptul. Dreptul unei naţiuni o ştim, nu se discută. El se afirmă. Datoria noastră este să-l rostim mereu, neobosit, fără încetare. Istoria, tezaurul de înţelepciune, s-o folosim cu credinţă şi dreptate, pentru a pune adevăratele ei temelii unei ofensive, legitime a spiritului românesc şi a conştiinţei naţionale.

Scriitor, publicist,                     Lucilia DINESCU,