75 de ani de la
moartea lui Nicolae Iorga
Nicolae
Iorga s-a născut la 5 iunie 1871 la Botoşani. Tatăl său Nicu Iorga avea
34 de ani, era avocat, iar mama sa Zulnia Arghiropol avea 28 de ani.
Nicolae Iorga, prin uluitoarea sa existenţă şi operă a intrat chiar din
timpul vieţii sale în legendă. Filonul nestemat al geniului său se
relevă de timpuriu încă, de pe băncile şcolilor din Botoşani unde şi-a
început educaţia. A fost un copil precoce, un copil minune, un fenomen.
Opera sa întruneşte 1250 cărţi şi 25.000 articole. Deşi a muncit ore şi
ore, ani şi ani, în biroul său pentru a pune pe hârtie această uriaşă
operă, totuşi Nicolae Iorga a fost şi un mare pasionat drumeţ,
străbătând toate meleagurile ţării sale, dar şi ale întregii Europe,
călătorind şi dincolo de ocean. Istoricul A.D. Xenopol a scris "te
întrebi cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări
şi o mână să le scrie".
Bunicul său Constantin Iorga a murit la Iaşi
în aprilie 1869, în vârstă de 70 de ani. Din căsătoria sa cu Maria Bucur
a avut cinci băieţi şi două fete. Dintre toţi, de reţinut pe al treilea
fiu care s-a născut la 5 octombrie 1837, numit Nicolae, tatăl marelui
istoric. În 1860 se căsătoreşte cu Zulnia Arghiropol, în etate de numai
17 ani, împotriva voinţei părinţilor. Atât bunicul lui N. Iorga cât şi
alte rude ale sale: Manole Iorga, Iordache Drăghici, Manole Drăghici,
Manolache Arghiropol şi alţii erau cunoscuţi pentru studiul istoriei
Moldovei şi pentru faptul de a strânge şi studia documente istorice, de
aici şi chemarea lui N. Iorga pentru studiul istoriei şi documentelor
istorice. În 1872 s-a născut George, fratele lui N. Iorga. Cei doi
băieţi au fost crescuţi de mama lor, deoarece tatăl lor a murit în 1876
când N. Iorga avea doar cinci ani. Din casă copilul a deprins limba
maternă, curat moldovenească, mama sa păstrând-o până la moarte. Tot din
casă a început să vorbească şi franţuzeşte, aşa s-a pomenit deodată,
înainte de a fi dus la şcoală, că ştia să vorbească şi să citească două
limbi.
La 25 aprilie 1878 este înscris în clasa I, a
şcolii primare "Marchian" din Botoşani, pentru ca, după mai puţin de
două luni să fie promovat printre primii în clasa a doua. Deprins a trăi
singur, numai cu prietenia eroilor din cărţile citite, având toată
sfiala adusă de lectură, ducând cu sine o parte din feminitatea mamei
care-l creşte, copilul era sortit a nu fi sociabil. De aici a venit
seria conflictelor, neînţelegerea dintre profesor şi elev. Iorga nu era
venit pe lume spre a primi modulările dascălilor aserviţi programelor şi
principiilor pedagogice, de aceea şcoala a fost pentru sine un fel de
închisoare sau azil, cu ziduri reci şi înalte, cu priviri îngrozite. În
cursul celor patru ani de şcoală primară, o singură rază de lumină se
ivi. În clasa a patra învăţătorul avea obiceiul să se lase uneori
înlocuit de câte un elev. Atunci la nouă ani, Iorga a ţinut de la
catedră întâia lecţie de istorie a neamului său, dându-i sentimentul că
şi el ar "putea ceva".
În septembrie 1881 e primit în clasa I
secundară a liceului din Botoşani, care mai târziu se va numi "August
Treboniu Laurian". Aici, elevul se impune atenţiei profesorilor şi
colegilor de clasă, mereu fiind aşezat în fruntea tuturora. În jurul
figurii sale se ivesc nimbii aureolei, aşezată prin munca fără de
odihnă, la care nu contribuiau nici dascălii, nici mediul înconjurător.
Era perioada când elevul se impune profesorului. În cei cinci ani urmaţi
la liceul din oraşul natal şi-a însuşit franceza, greaca, latina,
italiana şi germana. Elevul începe să aibă îndrăzneala, să corecteze pe
profesori, iar colegii rămâneau în convingerea că ştia mai multă greacă,
latină şi franceză decât dascălii săi. În aceşti ani citea tot ce-i
cădea în mână, bibliotecile tuturor rudelor erau cercetate pe rând.
În 1884 şi-a încercat şi pana de scriitor cu
diferite articole şi anecdote. În 1885 când era elev în clasa a cincea,
în urma unui conflict cu un profesor a fost pedepsit prin eliminarea pe
15 zile din liceu, dar Iorga revoltat de nedreptatea ce i s-a făcut,
pleacă definitiv din Liceul "A.T. Laurian".
Prima consecinţă a eliminării a fost
înscrierea sa la Liceul Naţional din Iaşi, iar fratele său George intra
la Şcoala Militară din Iaşi. La Liceul Naţional, Iorga a primit numai
laude din partea profesorilor, iar notele şi calificativele cu care era
apreciat au fost maxime, astfel că în 1888 a terminat examenul de
bacalaureat pe primul loc.
În ziua de 27 septembrie 1888 cere înscrierea
sa la Universitatea din Iaşi, avea 17 ani şi trei luni, dar avea
renumele de tânăr excepţional. A urmat cursurile anului întâi din
noiembrie şi până în iunie, iar toamna a dat restul examenelor de anii
doi şi trei. La 19 decembrie 1889 este proclamat licenţiat "magna cum
laude", avea doar 18 ani şi 6 luni. Mulţi profesori nu l-au cunoscut
bine, doar la examene. Iată câteva din aprecierile profesorilor:
"tânărul Iorga are o memoria vastă, ochi pătrunzători ca nişte lupe, o
repeziciune de concepţie, încât poate citi în 24 de ore câteva volume şi
a-şi da seama până în cele mai mici detalii de cele citite". Zilnic,
sfios şi grăbit străbătea străzile Iaşului în drumul său spre librării,
anticariate şi biblioteci, unde citea fără pauze. Ştia bine limbile
clasice, franceza, spaniola, italiana şi germana. Ministrul Th. Rosetti
îi acordă o bursă de 2000 lei pentru două luni în Italia. Începe să
scrie în Convorbiri literare.
În primele zile ale lui ianuarie 1890 ia
parte împreună cu magistratul Vasile Tasu, preşedintele Curţii de Apel,
la înmormântarea lui Ion Creangă. Intrând în casa lui Tasu o cunoaşte pe
fiica acestuia Maria. Pe 25 martie 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu,
în vârstă de 17 ani, iar pe 15 aprilie a fost celebrată cununia
religioasă, Iaşul fremăta de sărbătoare pentru tânărul genial al urbei,
mulţimea strângându-se în pâlcuri răzleţe, să vadă mirii. La sfârşitul
lunii aprilie 1890 părăseşte ţara împreună cu soţia călătorind prin
Italia. Impresiile de călătorie cu tot ce a văzut, l-au fascinat, l-au
cucerit, a scris în bogata sa literatură de drumeţie aşa cum o va face
cu ocazia tuturor călătoriilor sale.
Revenind în ţară N. Iorga reia seria de
cunoaştere a celor mai de seamă scriitori, prin care va ajunge
colaboratorul mai multor ziare şi reviste: Contemporanul, Revista nouă,
Convorbiri literare, Lupta, Arhiva, Era nouă, Drapelul, Adevărul,
Timpul, Constituţionalul ş.a. La Bucureşti atrage interesul şi simpatia
celor mai proeminente figuri ale culturii momentului. Îi cunoaşte pe
I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B.Şt. Delavrancea, B.P. Haşdeu, Gh.D.
Gherea, I. Negruzzi, T. Maiorescu şi mulţi alţii. Din vechea gardă a
literaturii române, Iorga nu a mai apucat să cunoască decât pe stradă
siluetele lui Eminescu, cu care s-a întâlnit de trei ori, Creangă,
Alecsandri şi Kogălniceanu.
În ziua de 19 octombrie 1890, N. Iorga pleacă
la Paris cu bursa "Iosif Nicolescu", acordată pentru a studia filologia
clasică. Abia ajuns la Paris, s-a hotărât să-şi schimbe specialitatea cu
istoria. N. Iorga a rămas la Paris până la începutul anului 1893,
dedicându-se cu totul muncii ştiinţifice, necunoscând o clipă de odihnă
şi bucuria distracţiilor inerente vârstei. Colinda anticariatele,
librăriile, bibliotecile, arhivele, unde studia toate documentele
istorice referitoare la români. A început să înveţe engleza, portugheza,
îşi desăvârşeşte germana, daneza, suedeza în total şi-a însuşit 17 limbi
străine. La Paris îşi susţine doctoratul cu tema "Studiu asupra lui
Philippe Meziers". Pentru aceasta a depus multă trudă şi a alergat de la
un capăt al Europei la celălalt, a strâns materiale din arhivele marilor
oraşe vizitate şi s-a împrietenit cu zeci de personalităţi ale culturii
franceze, prietenii ce vor dura peste 30 de ani.
În 1893 se deplasează în Germania la Leipzig,
Berlin, Bonn, Heidelberg. La 6 iunie 1893 Iorga este admis la doctorat
cu tema "Thomas III, Marquis de Saluces", lucrarea fiind scrisă şi
tipărită în mai puţin de un an. În Germania se împrieteneşte cu multe
personalităţi ale culturii, istoriei şi vieţii ştiinţifice.
Documentele culese în această perioadă din
arhivele care "gemeau de materiale aproape necunoscute referitoare la
români" au fost publicate în "Acte şi fragmente cu privire la istoria
românilor". Activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga în domeniul istoriei
poporului român începe de timpuriu în cadrul Academiei Române (1897),
unde va face sute de comunicări, va tipări mii şi mii de documente,
numeroase studii de sinteză. Activitatea de istoric e dublată de cea
literară, în 1893 îi apare volumul "Poezii", "Schiţe de literatură
română" (1893-1894), "Amintiri din Italia" (1895), precum şi de o
fecundă prezenţă publicistică în zeci de ziare şi reviste.
Simte aceeaşi chemare ca şi Eminescu de a
trece Carpaţii. Ca o vijelie istoricul străbate Ardealul, poposind în
majoritatea oraşelor pentru studiul arhivelor, vizitează biserici,
mănăstiri, discută cu personalităţile vremii, precum şi cu locuitorii
atât cât îi permite timpul, luând contact cu suferinţa ardelenilor.
În toamna anului 1900 se desparte de prima
soţie, recăsătorindu-se cu braşoveanca Ecaterina Bogdan, sora
cărturarilor Ion Bogdan şi Duică Bogdan, cu care va colabora. Aduce pe
mama sa din Botoşani, spre a îngriji pe cei doi copii Petru şi Florica.
Participă la comemorarea de 300 de ani a lui
Mihai Viteazul şi la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan
cel Mare, publicând cu această ocazie zeci de lucrări dedicate
voievozilor români. Tot acum scoate publicaţiile "Luceafărul" şi "Neamul
Românesc".
După zeci de deplasări în Ardeal şi Bucovina,
N. Iorga se transformă radical din timidul şi sfiosul savant ce nu prea
supăra pe colegii de ştiinţă şi învăţătură, devine un energic aruncător
de fulgere şi cenzorul întregii societăţi româneşti. Aflat în conducerea
Ligii Culturale, desfăşoară o intensă activitate pentru unitatea
naţională a românilor. A militat neobosit pentru ca România să intre în
război de partea Antantei, pe care-l considera "cea din urmă jertfă de
răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl duce pentru robia lui
de 2000 de ani".
Prin apariţia lucrărilor "Zece mai",
"Dumnezeu să-i ierte", "Supt trei regi", Iorga şi-a atras o parte a
criticii presei vremii, a politicienilor şi chiar a administraţiei
centrale devenind o figură incomodă a epocii, numai o minune a făcut să
nu fie lichidat în 1907. În multe din lucrările sale aduce critici
Palatului Regal.
În această perioadă N. Iorga scrie şi publică
40-50 cărţi pe an şi mii de articole, dar trei mari lucrări ştiinţifice
l-au făcut celebru pe plan mondial: "Istoria Românilor", "Istoria
Imperiului Bizantin" şi "Istoria Imperiului Otoman".
Alături de diferitele sale "Istorii despre
poporul român", reluate fără încetare şi dezvoltate, pentru a le pregăti
sau a le completa, el a compus o serie de istorii parţiale, nelegate de
o epocă, ci de un aspect de viaţă al ţării: istoria bisericii şi vieţii
religioase în România, istoria armatei române, a învăţământului din
România, a presei, a industriilor, a comerţului, a agriculturii, istoria
vieţii femeilor din România, a costumului şi modelor, istoria
diferitelor familii princiare şi boiereşti, istoria oraşelor, istoria
literaturii române vechi şi moderne, a artei vechi româneşti, la care se
adaugă lucrările sale în urma deselor călătorii efectuate în ţară şi
străinătate.
N. Iorga a evocat direct istoria mai multor
naţiuni, uneori în scurte rezumate, cum ar fi acelea despre Albania,
Armenia mică, Bulgaria, Ungaria sau despre popoarele dispersate, cum ar
fi românii sud-dunăreni sau ţiganii, alteori sub o formă mai amplă,
despre turci în cele cinci volume ale "Istoriei Imperiului Otoman" sau
diferitele sale "Istorii ale statelor balcanice". N. Iorga a insistat
asupra importanţei "Pătrunderii ideilor Occidentului în sud-estul
Europei" şi a socotit necesar să scrie o "Istorie a poporului francez",
din care să rezulte raţiunea şi sensul aspiraţiilor francezilor, precum
şi secretul culturii franceze. Iorga schiţase, de asemenea, o istorie
generală a Europei ale cărei capitole importante le-a tratat în
"Problema Rinului", "Problema Mediteranei" şi chiar "Problema
Oceanelor"; schiţase de asemenea şi vederi de ansamblu: "Latinitatea
Orientului", "Concepţia latinităţii", "Istoria românilor şi a României
din Orient", "Cruciadele şi stabilirea lor pe Pământul Sfânt". A scris
şi opere mai cuprinzătoare: "Dezvoltarea instituţiilor politice şi
sociale în Europa", "Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi
raporturile lor" sau "Elemente de unitate între lumea medievală şi cea
contemporană". Aici N. Iorga s-a apropiat de istoria universală,
năzuinţa cea mai fierbinte a istoricului, a ambiţiosului gânditor.
Pentru învăţământul românesc a scris "Istoria lumii" şi a publicat un
"Eseu de sinteză a istoriei omenirii", lucrare bogată în idei şi schiţă
a unei mari opere.
Nicolae Iorga geniul reprezentativ al
neamului românesc participă la zeci de congrese internaţionale de
istorie şi primeşte titlul de "Doctor honoris causa" al Universităţilor
din Paris, Lyon, Strasbourg, Londra, Roma, Geneva, Bratislava, Alger
etc., a fost membru şi membru corespondent a zeci de Academii din
Europa, Africa, America.
Cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani
ţara întreagă-l sărbătoreşte, având în jurul său numeroasa sa familie,
mama sa Zulnia, Catinca "atât de răbdătoare soţie", nelipsind nici unu
din cei opt copii ai săi: Petru şi Florica, Mircea, Mădălina, Ştefan,
Liliana, Valentin şi Alina, în acele momente istoricul gândindu-se şi
la ceilalţi trei pierduţi atât de timpuriu.
Ecaterina Iorga, născută în anul 1877 şi-a
făcut studii de fizică şi chimie la Universitatea din Budapesta. Mamă a
opt copii, a găsit totuşi timpul, energia necesară şi interesul constant
pentru activitatea multilaterală a soţului său. I-a copiat manuscrisele,
i-a făcut traduceri (cunoştea câteva limbi străine), l-a ajutat la
corecturi. Ecaterina Iorga era la curent cu toate planurile de creaţie
ştiinţifică şi literară ale soţului său. Unele lucrări au apărut chiar
din îndemnul ei, cum e, de pildă "O viaţă de om aşa cum a fost".
Iată cum s-a ajuns la această lucrare. În
1931, când N. Iorga împlinise vârsta de 60 de ani, a apărut o carte, în
care era prezentată viaţa istoricului. Optica autorului era însă atât de
departe de adevărata viaţă a lui Iorga, încât soţia l-a sfătuit şi-şi
descrie el însuşi viaţa. De altfel, în jurul vieţii personalităţii şi
activităţii sale circulau atâtea lucruri născocite, denaturate,
intenţionat falsificate, încât soţia era convinsă de necesitatea de a
opune acestor afirmaţii neadevărate, fapte reale, prezentate de
istoricul însuşi. Şi cu toate că nu agrea acest gen de scrieri, Iorga
s-a hotărât să-i urmeze sfatul, arătând în cadrul acestei opere
autobiografice temerea că viaţa lui va fi redată în mod denaturat, în
timp ce fiecare om "doreşte a fi cel puţin el însuşi după moarte".
În perioada 17 aprilie 1931 - 21 iunie 1932
N. Iorga a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar de-a lungul
anilor a fost parlamentar de mai multe ori, Preşedinte al Camerei
Deputaţilor şi Preşedintele Senatului. În calitate de înaltă
personalitate a României a făcut vizite oficiale în majoritatea
statelor europene, bucurându-se de simpatie şi prestigiu, aducând un
plus de imagine şi apreciere a ţării sale. A încercat să unească Liga
Culturală cu ASTRA pentru a da românilor o puternică şi glorioasă
societate de cultură.
Pe lângă momentele frumoase din viaţa sa N.
Iorga a trebuit să lupte, încă din anul 1920 cu atacurile lui A.C. Cuza,
iar mai târziu cu Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima şi alţi lideri al
Gărzii de Fier, datorită poziţiei şi concepţiei antinaziste,
antihitleriste, antilegionare a istoricului, scriitorului. Germania
nazistă a continuat să se bizuie pe această organizaţie ca principal
"cal troian" de penetraţie în România. Una din căile menită a finaliza
obiectivul subordonării României l-a constituit asasinarea oamenilor de
stat români, adversari ai nazismului şi orientării ţării spre Germania.
Aşa au fost lichidaţi: C.G. Manciu, I.G. Duca, Armand Călinescu, dr.
Nicolae Lupu, Victor Iamandi, Virgil Madgearu, iar pe lista neagră mai
figurau numele lui Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu şi mulţi alţii.
Pentru aceste odioase crime legionarii erau pregătiţi de Gestapo, la
Berlin, sub directa îndrumare a organelor naziste de spionaj. Grupul de
terorişti în frunte cu Horia Sima a părăsit Berlinul, au trecut
clandestin în România. În drum spre România grupul s-a oprit, pentru
a-şi perfecta planul, în Ungaria, la Szeged, unde se afla centrul
terorismului horthist.
În august 1938, s-a deschis la Zürich
Congresul internaţional de istorie. Din toate ţările venise acolo tot ce
era mai strălucit ca ştiinţă istorică. Germanii trimiseseră cea mai
numeroasă delegaţie. N. Iorga ia cuvântul vorbind despre "rasă şi sânge
ca factori istorici". Subiectul era de actualitate şi savantul român îşi
exercita toată verva lui elocventă contra aberaţiilor rasiale. Sala
întreagă (afară bineînţeles de germani) l-a aplaudat cu entuziasm. Iorga
era apreciat ca una dintre cele mai extraordinare personalităţi ale
timpului său, erau şi voci care susţineau că N. Iorga este cel mai mare
istoric al lumii din acea perioadă.
Rând pe rând, savanţii celorlalte ţări, ca şi
celebrul istoric francez Louis Halphen, au luat cuvântul vorbind în
acelaşi sens, ca şi Iorga. Numai istoricii germani au luat altă poziţie,
având o concepţie proprie asupra raselor. Peste scurt timp savanţii care
luaseră cuvântul atunci contra teoriei rasiale germane au fost exilaţi,
alţii închişi şi alţii omorâţi, soartă pe care o va avea şi N. Iorga.
În anul 1938, campania antilegionară şi
antihitleristă desfăşurată de N. Iorga s-a intensificat. Mai puţin temut
ca om politic, Iorga impunea respect prin extraordinara sa personalitate
ştiinţifică, prin virulenţa scrisului său. Temându-se de un astfel de
adversar, C.Z. Codreanu a trimis o scrisoare profesorului, prin care îi
solicita colaborarea şi îi cerea să nu mai atace Garda de Fier. Reacţia
lui Iorga a fost promptă, a refuzat categoric. Primind răspunsul,
Codreanu îi trimite şi alte scrisori cu sângeroase ameninţări cu
moartea prin chinuri groaznice, pe care N. Iorga le prezintă
autorităţilor. Justiţia îl condamnă pe Codreanu la închisoare, iar în
noiembrie 1938, în urma unor noi atentate legionare, Carol al II-lea a
ordonat lichidarea lui Codreanu şi a unui grup de fruntaşi legionari,
dispoziţie executată în noaptea de 29/30 noiembrie 1938. Furia
legionarilor la vestea morţii şefului lor nu a mai cunoscut limite. El
l-au învinuit pe N. Iorga de a fi fost principalul vinovat pentru
dispariţia şefului lor, "asasinul moral" al acestuia. N. Iorga era
socotit de către Germania hitleristă şi de către liderii legionari din
România drept vinovat pentru lovitura dată astfel Gărzii de Fier.
Ceasul "socotelilor" venise. O mână de
demenţi s-au dus la Sinaia în dupămasa zilei de 27 noiembrie 1940, cu
ştirea poliţiei din Ploieşti, acolo în căsuţa din pădure se refugiase
Iorga cu familia lui, pentru a lucra în linişte la "Istoriologia umană".
Legionarii cu o purtate brutală i-au cerut profesorului Iorga să-i
însoţească până la Bucureşti, pentru a i se lua un interogatoriu. În
zadar a încercat familia să mai câştige ceva timp, întrucât s-au izbit
de purtarea brutală a legionarilor. A fost dus în comuna Teişani, lângă
Vălenii de Munte. Acolo, în faţa mai multor legionari, printre care
primarul din Văleni, Gheorghe Dinescu, a fost schingiuit, batjocorit,
torturat, i-au smuls barba şi i-au zdrobit mâna cu care a scris fără
întrerupere, ajungând celebru pe plan naţional şi ducând faima României
pe plan mondial. Apoi a fost împuşcat de mai multe ori în cap şi în
regiunea pectorală. A fost găsit în dimineaţa zilei de 28 noiembrie, la
orele 7 şi 15 minute, pe şoseaua Ploieşti-Strejnicu, la circa 1 km de
Strejnicu, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea, unde a fost
aruncat de criminalii terorişti.
Oroarea care a zguduit şi indignat opinia
publică nu numai de la noi, dar şi în toate centrele de cultură
europeană, a fost fără precedent. Înmormântarea s-a făcut în taină.
Ziarele n-au avut permisiunea să anunţe ziua şi ora înmormântării. Mulţi
au aflat despre aceasta de la om la om, prin grai viu. Groaznicul
martiriu al morţii sale a aureolat însă şi mai mult numele său.
Suferinţa familiei a fost fără margini.
Nenorocirea fără seamăn ce s-a produs n-a frânt-o pe soţia savantului N.
Iorga. În clipele de supremă durere, lângă sicriul soţului său, răpus de
gloanţele teroriştilor, Ecaterina a păstrat o demnitate rară şi o
stăpânire de sine puţin obişnuite, o femeie mică de stat, a putut
înţelege măreţia sufletului ei atât de greu încercat. S-a stins din
viaţă în noiembrie 1941, la exact un an de la odiosul atentat criminal
căruia îi căzuse victimă genialul savant.
Asasinarea lui N. Iorga a avut şi în
străinătate un profund ecou: 47 universităţi din întreaga lume au
arborat steagul de doliu. Într-o emoţionantă cuvântare, pronunţată la un
post de radio american, istoricul de artă francez Henri Facillon,
adresându-se conaţionalilor săi, arăta că asasinarea savantului român,
reprezenta "o victorie" a reacţiunii europene. N. Iorga spune Facillon,
a fost unul dintre militanţii de frunte pentru desăvârşirea statului
naţional-unitar român; colosala sa operă istorică, precum şi cea de om
de acţiune a arătat lumii unitatea seculară a poporului său. Mişcat de
amintirea unei trainice prietenii cu N. Iorga, Focillon continua:
"Nimeni n-a inspirat vreodată atât de puternic şi de nobil viaţa. De la
înălţimea celor 70 de ani, Iorga, îi domină pe tineri ca o faleză încă
scăldată de lumină. Lumea întreagă va trebui să-l aclame, oferindu-i
omagiul admiraţiei pe care-l merită geniul său".
Tragicul an 1940 s-a încheiat prin pierderea
Basarabiei şi Bucovinei de nord, iar odiosul Dictat de la Viena din 30
august 1940 ne răpea Transilvania de nord, despre care cu regret N.
Iorga a afirmat "scrâşnind din dinţi şi tăcând, vom urma tradiţiile cele
mai demne ale acestui popor". Asasinarea lui N. Iorga a lăsat România la
începutul celui de-al Doilea Război Mondial fără un cap limpede şi
luminat, ce putea face ca destinul ţării noastre să nu fie atât de
tragic şi dramatic la sfârşitul conflagraţiei mondiale.
Nicolae Iorga e printre cei care au făcut
România Mare, iar cărţile, cuvântul, opera sa de istoric şi om de
acţiune, geniul său au arătat românilor cât de mult a câştigat România
pe plan internaţional, privind imaginea, prestigiul, simpatia, cultura,
spiritualitatea. Pentru toate acestea marele savant şi istoric român
merită titlul de Erou şi Martir al României.
Ioan GALDEA
|
|