Ca o punte peste Carpaţi, Liviu Rebreanu s-a
născut în satul Târlişiua, judeţul Bistriţa-Năsăud, 27 noiembrie 1885,
şi a murit în comuna Valea Mare, judeţul Argeş, septembrie 1944. Fiu
din familie de români din ţinutul Someşului, pătrunde de tânăr
problematica vremii şi-şi urmează calea, alegând, la orice răscruce,
direcţia pe care simţirea românească i-o luminează. În 1909, la 21 de
ani, trece Carpaţii în Bucureşti, dar este arestat, în februarie 1910,
la cererea guvernului ungar, încarcerat la Văcăreşti şi extrădat,
continuându-şi întemniţarea la Gyula ,,pentru delicte săvârşite în
timpul carierei militare” (Scriitori români, Ed. ştiinţifică şi
enciclopedică, Buc., 1978 p. 395) Eliberat, revine la Bucureşti, unde,
în anii primului război mondial este din nou arestat ca ,,nesupus la
mobilizare”, dovadă că îi era neclară conjunctura evenimentului.
Configuraţia personajelor din primele nuvele
,,Răfuiala” şi ,,Catastrofa” au constituit armătura de bază pentru
romanele, care îl fac remarcat, ,,Ion” şi ,,Pădurea spânzuraţilor”.
Orice s-a spus înainte, elogios sau nu, despre Rebreanu, în zilele
noastre, remarcăm, în scrierile ardeleanului o oglindă fără unduiri
mincinoase ale vieţii românilor transilvăneni, chinuiţi, derutaţi,
debusolaţi în existenţa vieţii cotidiene de conjunctura socială, care
amprentează puternic tinereţea scriitorului.
Respingând orientări superficiale ale artei
literare, care, dealtfel, trăiesc în plan secundar sau deloc în
patrimoniul cultural, Rebreanu îşi dezvăluie curajos şi responsabil
propria orientare: ,,Nu frumosul interesează în artă, ci pulsaţia
vieţii. Pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. Când ai
reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai
realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume”
(id. p. 396) Soliditatea gândirii sale este confirmată de apariţia
primului roman, ,,Ion”, care îi aduce consacrarea, marcată şi de
premiul Academiei Române. Se cuvine să cităm din critica vremii
consideraţii care eternizează scrierea lui Rebreanu, aceea că: ,,Ion
nu e doar romanul setei nepotolite de pământ a ţăranului român, ci
un adevărat microcosmos în care se concentrează, ca razele de lumină
într-un focar, toate durerile, aspiraţiile şi problemele poporului român
din Transilvania epocii şi chiar ale românilor de pretutindeni” (id. p.
397) Cu maturitate de admirat, Rebreanu demonstrează că problema
pământului nu era exclusiv patima înavuţirii, ci era şi una naţională,
că fără rezolvarea ei, nu era posibilă eliberarea. Astfel, concepţia
problematicii din romanul ,,Ion” prefigurează principala structură
tematică din cele mai izbutite romane: ,,Pădurea spânzuraţilor” şi
,,Răscoala”
Cu o înţelegere modestă, semnalez o
prezumtivă alegere a numelui eroului din romanul ,,Pădurea
spânzuraţilor”, Apostol. Educat de tatăl său în spiritul datoriei, al
respectării legilor statului, al disciplinei, Apostol ajunge să fie
apreciat urmare îndeplinirii obligaţiilor ostăşeşti. Aflat în postura
de membru al Curţii Marţiale se pronunţă pentru condamnarea lui Svoboda,
dar asistând la scena spânzurării este chinuit sufleteşte şi bâiguie ca
justificare: ,,Pedeapsa...crima...legea”. Dorinţa lui de a fi mutat pe
alt front, să nu fie silit să lupte în Ardeal îi aduce din partea
generalului catalogarea de criminal, dar primeşte îndatoriri de
aprovizionare. Când, însă, este numit judecător la Curtea Marţială,
dezertează, este prins, judecat şi spânzurat. Îmi iau libertatea în a
aprecia că aici se poate asemui soarta eroului cu cea a brâncovenilor,
dragostea frăţească fiind credinţa, urmare căreia a ales moartea. Să fie
ideea de martiriu una apostolică aceea de a sugera: ,,români, aceasta
este credinţa noastră, care cere jertfă!?”
Dacă problema naţională este atât de dureros
ilustrată în romanul ,,Pădurea spânzuraţilor”, sub jugul asupririi
austriece, romanul ,,Răscoala” preia problema pământului din romanul
,,Ion” şi prezintă un vast tablou al mişcării sociale. Moment culminant
al întregii creaţii rebreriene, aici descoperim mizeria existenţei
românilor pe întregul teritoriu, pe care vom deveni stăpâni de drept
curând, după jertfa din 1907 şi cea de la Oituz şi Mărăşeşti. ,,Ion
ardeleanul este pus alături de Ionii regăţeneşti”, pentru că, în
conştiinţa sa, autorul consideră că ,,se cuvenea să urmărească iubirea
de pământ şi în vechiul Regat, ca să dea un tablou întreg al românimii
agrare” (George Călinescu) Iată-l pe Rebreanu şi în creaţia literară
punte peste Carpaţi! Aşadar, epopeea ţărănimii române, care, alături de
,,Marseillaisa” ardeleană a lui Coşbuc, ,,Noi vrem pământ”, cea
rebreriană, extinsă în întreaga ţară, a dat semnalul către clica străină
a stăpânirii: ,,In lături, venetici!”
Păstrăm personalitatea scriitorului ardelean,
Liviu Rebreanu, ca o conştiinţă înaltă de neam, implicată curajos în
problematica vieţii românilor.
prof. Georgeta CIOBOTĂ
|
|