Mărturisitorul Atanasie Todoran din Bichigiu în conştiinţa şi evlavia posterităţii

Zona Năsăudului, acest străvechi colţ de ţară românească, a dat mereu prin oamenii ei dovezi de apărare a demnităţii naţionale şi a credinţei strămoşeşti. Un asemenea exemplu vrednic de pomenire este cel al lui Atanasie (în graiul popular al locului „Tănase” al lui Dănilă), cel care s-a impus în conştiinţa românilor năsăudeni şi a Ardealului întreg prin curajul şi prin modul autentic în care şi-a mărturisit credinţa străbună.

În prima şedinţă de lucru a Sinodului Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, din 11 aprilie 2006, s-a hotărât să se înainteze Sfântului Sinod propunerea de canonizare a Mărturisitorului Atanasie Todoran din Bichigiul Năsăudului, iar la Gledin, în 14 aprilie a.c., cu prilejul solemnităţilor de proclamare a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie, IPS Părinte Mitropolit Bartolomeu a subliniat în faţa mulţimii de credincioşi prezenţi la această sărbătoare, semnificaţia jertfei lui Atanasie şi a celor dimpreună cu dânsul, care până anul viitor vor fi trecuţi în rândul Sfinţilor Mărturisitori şi Apărători ai Ortodoxiei.

Atanasie Todoran a lui Dănilă din Bichigiu, de pe Sălăuţa, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, fusese militar în armata habsburgică, în perioada de domnie a împăratului Leopold I (1640-1705). A părăsit armata austriacă şi s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, apoi în Maramureş şi în Moldova, unde a rămas o perioadă mai îndelungată. Revine în ţinuturile de obârşie, din Ţara Năsăudului, în perioada în care Imperiul habsburgic încerca să consolideze frontierele sale de răsărit prin militarizarea zonei şi crearea unui Regiment de graniţă în ţinuturile năsăudene. Concomitent cu militarizarea, austriecii urmăreau un al doilea obiectiv, deloc lipsit de importanţă pentru întărirea stăpânirii lor în Transilvania, şi anume atragerea românilor la catolicism, prin unirea cu Biserica Romei. Acesta este contextul în care se înscrie episodul ilustrat de mişcarea de protest de la Salva din 1763, condusă de Atanasie Todoran, cu multiple semnificaţii în plan naţional şi spiritual deopotrivă.

Desfăşurarea evenimentelor care au culminat cu martirajul lui Atanasie Todoran, prin tragerea sa pe roată, s-a produs la începutul lunii mai 1763, când generalul Bukow a venit împreună cu un corp armat să primească jurământul grănicerilor năsăudeni. Din suita generalului făcea parte şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron (1754-1764), fiind desemnat ca să binecuvânteze steagul regimentului grăniceresc, aceste momente solemne organizându-se în localitatea Salva, pe platoul numit “Mocirlă”. Dar mare a fost uimirea şi contrarierea asistenţei când, din rândul cavaleriei grănicereşti, a ieşit veteranul Todoran adresându-se confraţilor săi: ‘’De doi ani noi suntem cătane dar carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dăm dare şi facem slujbe cătăneşti; copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufulească şi batjocorească tisturile (ofiţerii imperiali). Jos armele! ...”.

Cuvântarea înf1ăcărată a lui Atanasie a avut un impact deosebit asupra celor prezenţi. Grănicerii l-au alungat pe Bukow şi pe ofiţeri şi s-au hotărât să continue revolta. Se zice că  înţeleptul bătrân s-a dus la episcopul unit Petru Pavel Aron şi i-a spus: “Fătul meu, de unde eşti?” Acela i-a răspuns: “De la Blaj”. “Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu, du-te acolo şi stai liniştit nu ne tulbura pe noi în credinţa noastră”. După aceea l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus prin mulţimea tulburată ca nu cumva aceasta să năvălească asupra lui.

La scurt timp după conflict, a venit la Salva o comisie imperială, pentru a face cercetări asupra faptelor. Ancheta s-a întins pe durata a şase luni, fiind îndreptată, în mod evident, asupra principalului conducător al protestelor, Atanasie din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic din învinuirile aduse, asumându-şi cu bărbăţie mucenicească răspunderea celor întâmplate. Sentinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763, în faţa “cvartirului” colonelului Schroder din Bistriţa, fiind scrisă pe o filă separată şi comunicată magistratului bistriţean. Actul prevedea ca Todoran al lui Danilă din Bichigiu în vârstă de 120 ani (după alţii de 104 ani), să fie frânt cu roata “pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statul militar grăniceresc, precum şi pentru că, la cererea stăruitoare a fiului său muribund, n-a lăsat să i se ofere acestuia Sfânta Cuminecătură”, de către preotul greco-catolic. Odată cu el au fost spânzuraţi Vasile Dumitru a Popii din Mocod, Grigore Mani din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar trupurile lor au rămas neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Altor 15 conducători ai revoltei li s-a comutat pedeapsa: să treacă de 10 ori în sus şi în jos “printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi”. La executarea pedepsei, atât Atanasie, cât şi confraţii săi de supliciu, au mărturisit că nu regretă cele întâmplate, deoarece este mai bine să-şi jertfească viaţa decât să trăiască oprimaţi, trecuţi cu forţa la o credinţă străină de sufletul lor. 

Peste timp, mărturisirea dreptei credinţe şi atitudinea eroică a bătrânului Atanasie din Bichigiu, au rămas în conştiinţa colectivă a locuitorilor din vetrele năsăudene, în inima lor şi în creaţiile populare:

În pământ de m-or băga

Nu mă las de legea mea

Asta-i legea lui Hristos

Sloboziţi puştile jos[...]

*

[...] De la-nalta Împărăţie

O venit o comnişie

Şi pe mulţi îi judecară

Feştecare cum să piară:

Unii-n temniţă băgaţi

Opt să fie spânzuraţi

Numa moşu Todoran

Nenfricatu veteran

El s-o sfârşit tras pe roată

Plâns şi azi de lumea toată [...]

*

[...] Când Todoran a murit

Soarele n-a strălucit, 

Luna nu s-a arătat

Şi nici ceriul n-a-nstelat,

Făr‘ a fost numai o jele

De pe pământ pân ‘ la stele […]

Persistenţa figurii şi a faptelor lui Atanasie Todoran în memoria colectivă a năsăudenilor este dovedită şi de o scrisoare inedită a lui Nestor Simon, un cercetător pe nedrept uitat al istoriei acestui ţinut, din Cluj, 5 septembrie 1887. Acest document arhivistic aduce o precizare importantă, potrivit căruia “năsăudenii s-au opus de două ori unirei: I. unirei religioase cu Roma şi II. uniunei politice în 1848”. Totodată, epistola restituie valoarea mărturisitoare a jertfei lui Atanasie, în condiţiile în care majoritatea studiilor istorice au accentuat doar importanţa sa socială şi politico-naţională. În acest sens, Nestor Simon scria, printre altele: “am aflat cauza pentru care s-a opus Todoran Tănase contra militarizării. Adecă el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus încercărilor de a se uni cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverşunate şi Curtea din Viena voia ca militarizând, totodată, să esopereze şi uniunea”. Documentul citat confirmă şi întăreşte ultimele cuvinte rostite de martir, înainte de-aşi încredinţa sufletul lui Hristos: „Nu vă daţi unirei!” (cf. Pr. Dorel Man, Fapta lui Tănase Todoran din anul 1763 în conştiinţa urmaşilor: o scrisoare-document din anul 1887 privind revolta de la Salva, in „Studia UBB. Theologia Ortodoxa”, nr. 1/2006).

Chipul luminos al Martirului Atanasie Todoran a continuat să rămână peste veacuri, ca un simbol al apărării credinţei ortodoxe. Astfel se întâmplă şi în comuna grănicerească Feldru, în anul 1890. Intenţia ierarhiei greco-catolice din acea vreme, de a impune aici un preot neagreat de comunitate, a determinat reacţia sătenilor, care au protestat amintind şi de vremurile trecute, în care predecesorul lor, Atanasie Todoran, dimpreună cu preoţii şi strămoşii acestora, apărau credinţa răsăriteană, dobândind cunună de mucenici. O mărturie inedită de epocă redă astfel poziţia feldrihanilor şi înfăţişează conştiinţa identităţii ortodoxe a întregii regiuni năsăudene, în pofida apartenenţei temporare la confesiunea greco-catolică, impusă de regimul imperial austriac: „În care caz contrar, vă spunem drept, că vom fi siliţi a păşi pe cărările acelea care ni le-a închis în secolul trecut introducerea militarismului cu terorizarea, îngrozirea şi chinuirea preoţilor şi poporului de pe Valea Someşului şi care s-a sfârşit cu tăierea pe roată al martirului nostru Todoranu din Bichigiu, pentru că şi-a apărat religiunea străbună până şi-a pus şi capul”. (cf. Macarie Drăgoi, Instituirea preoţilor în Vicariatul Rodnei-cazul de la Feldru din 1890, in “Arhiva Someşană”, V, 2006).

La toate aceste mărturii mai vechi, se cuvine a fi adăugată în final şi o alta mai recentă, aparţinând unuia dintre bătrânii comunităţii din Bichigiu, care a contribuit, alături de consătenii săi, la întemeierea noii mănăstiri de aici. Petre Tecar, la cei peste 80 de ani, evocă vremurile străluminate de obiceiurile locului şi de jertfa acestui mărturisitor al plaiurilor năsăudene, aşa cum a moştenit de la înaintaşi: “Tata meu, Timoftei Tecar, care a trăit 96 de ani, îmi spunea că pe vremea când era copil, mergea împreună cu alţi copii în ziua de Paşti «în Piezi» la casele oamenilor şi gazda le dădea ouă roşii la copii, cum îi obiceiul la noi în sat. Copiii se duceau şi la casa lui Tănase Todoran, care mai exista pe vremea aceea şi era la gura Văii Moroşanului, sub Pleşe, cum îi zicem noi. În casa lui Todoran mai stătea o nepoată de-a dânsului care le împărţea, la fel ca şi alte găzdoaie din sat, ouă roşii la copiii care veneau în ziua de Paşti «în Piezi». Mai trăiesc în Bichigiu două viţe de Todoran. Amândouă pot să-i fie neamuri.Mai ştiu de la tatăl meu că Tănase Todoran o mers pe jos la Viena să ceară de la împărăteasa drepturile românilor asupriţi în religia noastră strămoşească ortodoxă. Pentru aceea luptăm şi noi astăzi, pentru credinţă şi adevăr, că suntem sânge de-a lui”.

Protosinghel  Macarie DRĂGOI

Eclesiarhul Catedralei Mitropolitane Cluj-Napoca

  Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu