Mărturisitorul
Atanasie Todoran din Bichigiu în conştiinţa şi evlavia posterităţii
Zona Năsăudului, acest
străvechi colţ de ţară românească, a dat mereu prin oamenii ei dovezi de
apărare a demnităţii naţionale şi a credinţei strămoşeşti. Un asemenea
exemplu vrednic de pomenire este cel al lui Atanasie (în graiul popular
al locului „Tănase” al lui Dănilă), cel care s-a impus în conştiinţa
românilor năsăudeni şi a Ardealului întreg prin curajul şi prin modul
autentic în care şi-a mărturisit credinţa străbună.
În prima şedinţă de lucru
a Sinodului Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, din
11 aprilie 2006, s-a hotărât să se înainteze Sfântului Sinod propunerea
de canonizare a Mărturisitorului Atanasie Todoran din Bichigiul
Năsăudului, iar la Gledin, în 14 aprilie a.c., cu prilejul
solemnităţilor de proclamare a canonizării Sfântului Cuvios Ierarh
Pahomie, IPS Părinte Mitropolit Bartolomeu a subliniat în faţa mulţimii
de credincioşi prezenţi la această sărbătoare, semnificaţia jertfei lui
Atanasie şi a celor dimpreună cu dânsul, care până anul viitor vor fi
trecuţi în rândul Sfinţilor Mărturisitori şi Apărători ai Ortodoxiei.
Atanasie
Todoran a lui Dănilă din Bichigiu, de pe Sălăuţa, înrudit cu familia
preoţilor Coşbuc din Hordou, fusese militar în armata habsburgică, în
perioada de domnie a împăratului Leopold I (1640-1705). A părăsit armata
austriacă şi s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, apoi în Maramureş şi în
Moldova, unde a rămas o perioadă mai îndelungată. Revine în ţinuturile
de obârşie, din Ţara Năsăudului, în perioada în care Imperiul habsburgic
încerca să consolideze frontierele sale de răsărit prin militarizarea
zonei şi crearea unui Regiment de graniţă în ţinuturile năsăudene.
Concomitent cu militarizarea, austriecii urmăreau un al doilea obiectiv,
deloc lipsit de importanţă pentru întărirea stăpânirii lor în
Transilvania, şi anume atragerea românilor la catolicism, prin unirea cu
Biserica Romei. Acesta este contextul în care se înscrie episodul
ilustrat de mişcarea de protest de la Salva din 1763, condusă de
Atanasie Todoran, cu multiple semnificaţii în plan naţional şi spiritual
deopotrivă.
Desfăşurarea evenimentelor
care au culminat cu martirajul lui Atanasie Todoran, prin tragerea sa pe
roată, s-a produs la începutul lunii mai 1763, când generalul Bukow a
venit împreună cu un corp armat să primească jurământul grănicerilor
năsăudeni. Din suita generalului făcea parte şi episcopul greco-catolic
Petru Pavel Aron (1754-1764), fiind desemnat ca să binecuvânteze steagul
regimentului grăniceresc, aceste momente solemne organizându-se în
localitatea Salva, pe platoul numit “Mocirlă”. Dar mare a fost uimirea
şi contrarierea asistenţei când, din rândul cavaleriei grănicereşti, a
ieşit veteranul Todoran adresându-se confraţilor săi: ‘’De doi ani
noi suntem cătane dar carte n-am căpătat de la înălţata împărăteasă că
suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dăm dare şi facem slujbe
cătăneşti; copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi
verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiţi, să n-avem nici un drept,
copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom
purta armele, ca şi sfânta lege să ne-o ciufulească şi batjocorească
tisturile (ofiţerii imperiali). Jos armele! ...”.
Cuvântarea înf1ăcărată a
lui Atanasie a avut un impact deosebit asupra celor prezenţi. Grănicerii
l-au alungat pe Bukow şi pe ofiţeri şi s-au hotărât să continue revolta.
Se zice că înţeleptul bătrân s-a dus la episcopul unit Petru Pavel Aron
şi i-a spus: “Fătul meu, de unde eşti?” Acela i-a răspuns: “De
la Blaj”. “Dacă eşti de la Blaj şi împărăteasa ţi-a dat domeniu,
du-te acolo şi stai liniştit nu ne tulbura pe noi în credinţa
noastră”. După aceea l-a luat pe vlădică de mână şi l-a condus prin
mulţimea tulburată ca nu cumva aceasta să năvălească asupra lui.
La scurt timp după
conflict, a venit la Salva o comisie imperială, pentru a face cercetări
asupra faptelor. Ancheta s-a întins pe durata a şase luni, fiind
îndreptată, în mod evident, asupra principalului conducător al
protestelor, Atanasie din Bichigiu. Acesta n-a retractat nimic din
învinuirile aduse, asumându-şi cu bărbăţie mucenicească răspunderea
celor întâmplate. Sentinţa s-a pronunţat în ziua de 12 noiembrie 1763,
în faţa “cvartirului” colonelului Schroder din Bistriţa, fiind scrisă pe
o filă separată şi comunicată magistratului bistriţean. Actul prevedea
ca Todoran al lui Danilă din Bichigiu în vârstă de 120 ani (după alţii
de 104 ani), să fie frânt cu roata “pentru că a reţinut pe oameni de
la unire şi de la înrolarea în statul militar grăniceresc, precum şi
pentru că, la cererea stăruitoare a fiului său muribund, n-a lăsat să i
se ofere acestuia Sfânta Cuminecătură”, de către preotul
greco-catolic. Odată cu el au fost spânzuraţi Vasile Dumitru a Popii din
Mocod, Grigore Mani din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar trupurile
lor au rămas neînmormântate, pentru aceeaşi vină. Altor 15 conducători
ai revoltei li s-a comutat pedeapsa: să treacă de 10 ori în sus şi în
jos “printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi”. La executarea
pedepsei, atât Atanasie, cât şi confraţii săi de supliciu, au mărturisit
că nu regretă cele întâmplate, deoarece este mai bine să-şi jertfească
viaţa decât să trăiască oprimaţi, trecuţi cu forţa la o credinţă străină
de sufletul lor.
Peste timp, mărturisirea
dreptei credinţe şi atitudinea eroică a bătrânului Atanasie din
Bichigiu, au rămas în conştiinţa colectivă a locuitorilor din vetrele
năsăudene, în inima lor şi în creaţiile populare:
În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui
Hristos
Sloboziţi puştile
jos[...]
*
[...] De la-nalta
Împărăţie
O venit o comnişie
Şi pe mulţi îi judecară
Feştecare cum să piară:
Unii-n temniţă băgaţi
Opt să fie spânzuraţi
Numa moşu Todoran
Nenfricatu veteran
El s-o sfârşit tras pe
roată
Plâns şi azi de lumea
toată [...]
*
[...] Când Todoran a
murit
Soarele n-a strălucit,
Luna nu s-a arătat
Şi nici ceriul
n-a-nstelat,
Făr‘ a fost numai o
jele
De pe pământ pân ‘ la
stele […]
Persistenţa figurii şi a
faptelor lui Atanasie Todoran în memoria colectivă a năsăudenilor este
dovedită şi de o scrisoare inedită a lui Nestor Simon, un cercetător pe
nedrept uitat al istoriei acestui ţinut, din Cluj, 5 septembrie 1887.
Acest document arhivistic aduce o precizare importantă, potrivit căruia
“năsăudenii s-au opus de două ori unirei: I. unirei religioase cu
Roma şi II. uniunei politice în 1848”. Totodată, epistola restituie
valoarea mărturisitoare a jertfei lui Atanasie, în condiţiile în care
majoritatea studiilor istorice au accentuat doar importanţa sa socială
şi politico-naţională. În acest sens, Nestor Simon scria, printre
altele: “am aflat cauza pentru care s-a opus Todoran Tănase contra
militarizării. Adecă el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus
încercărilor de a se uni cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau
luptele cele mai înverşunate şi Curtea din Viena voia ca militarizând,
totodată, să esopereze şi uniunea”. Documentul citat confirmă şi
întăreşte ultimele cuvinte rostite de martir, înainte de-aşi încredinţa
sufletul lui Hristos: „Nu vă daţi unirei!” (cf. Pr. Dorel Man, Fapta
lui Tănase Todoran din anul 1763 în conştiinţa urmaşilor: o
scrisoare-document din anul 1887 privind revolta de la Salva, in
„Studia UBB. Theologia Ortodoxa”, nr. 1/2006).
Chipul luminos al
Martirului Atanasie Todoran a continuat să rămână peste veacuri, ca un
simbol al apărării credinţei ortodoxe. Astfel se întâmplă şi în comuna
grănicerească Feldru, în anul 1890. Intenţia ierarhiei greco-catolice
din acea vreme, de a impune aici un preot neagreat de comunitate, a
determinat reacţia sătenilor, care au protestat amintind şi de vremurile
trecute, în care predecesorul lor, Atanasie Todoran, dimpreună cu
preoţii şi strămoşii acestora, apărau credinţa răsăriteană, dobândind
cunună de mucenici. O mărturie inedită de epocă redă astfel poziţia
feldrihanilor şi înfăţişează conştiinţa identităţii ortodoxe a întregii
regiuni năsăudene, în pofida apartenenţei temporare la confesiunea
greco-catolică, impusă de regimul imperial austriac: „În care caz
contrar, vă spunem drept, că vom fi siliţi a păşi pe cărările acelea
care ni le-a închis în secolul trecut introducerea militarismului cu
terorizarea, îngrozirea şi chinuirea preoţilor şi poporului de pe Valea
Someşului şi care s-a sfârşit cu tăierea pe roată al martirului nostru
Todoranu din Bichigiu, pentru că şi-a apărat religiunea străbună până
şi-a pus şi capul”. (cf. Macarie Drăgoi, Instituirea preoţilor în
Vicariatul Rodnei-cazul de la Feldru din 1890, in “Arhiva Someşană”,
V, 2006).
La toate aceste mărturii
mai vechi, se cuvine a fi adăugată în final şi o alta mai recentă,
aparţinând unuia dintre bătrânii comunităţii din Bichigiu, care a
contribuit, alături de consătenii săi, la întemeierea noii mănăstiri de
aici. Petre Tecar, la cei peste 80 de ani, evocă vremurile străluminate
de obiceiurile locului şi de jertfa acestui mărturisitor al plaiurilor
năsăudene, aşa cum a moştenit de la înaintaşi: “Tata meu, Timoftei
Tecar, care a trăit 96 de ani, îmi spunea că pe vremea când era copil,
mergea împreună cu alţi copii în ziua de Paşti «în Piezi» la casele
oamenilor şi gazda le dădea ouă roşii la copii, cum îi obiceiul la noi
în sat. Copiii se duceau şi la casa lui Tănase Todoran, care mai exista
pe vremea aceea şi era la gura Văii Moroşanului, sub Pleşe, cum îi zicem
noi. În casa lui Todoran mai stătea o nepoată de-a dânsului care le
împărţea, la fel ca şi alte găzdoaie din sat, ouă roşii la copiii care
veneau în ziua de Paşti «în Piezi». Mai trăiesc în Bichigiu două viţe de
Todoran. Amândouă pot să-i fie neamuri.Mai ştiu de la tatăl meu că
Tănase Todoran o mers pe jos la Viena să ceară de la împărăteasa
drepturile românilor asupriţi în religia noastră strămoşească ortodoxă.
Pentru aceea luptăm şi noi astăzi, pentru credinţă şi adevăr, că suntem
sânge de-a lui”.
Protosinghel
Macarie DRĂGOI
Eclesiarhul Catedralei Mitropolitane Cluj-Napoca
|
|