România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Parlamentarii transilvăneni în primul for legislativ al României după Marea Unire de la 1918

 

În ziua de 20 noiembrie 1919 au început lucrările primului parlament al ţării după înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia. Momentul este considerat istoric. Alături de parlamentarii din „vechiul regat” - cu regiunile istorice Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea - au fost prezenţi în înaltul for legislativ al ţării şi deputaţii şi senatorii aleşi în cele trei provincii ce s-au unit cu patria mamă: Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu Banatul. 

Alegerile parlamentare de la 1919 au avut însă şi o altă semnificaţie. Până la acea dată a funcţionat principiul „votului cenzitar”. Conform acestui principiu, cetăţenii României votau prin reprezentanţi. Aveau dreptul de a introduce buletinul de vot în urne doar un cetăţean din zece, să zicem, sau din douăzeci. Depindea de cum se stabilea în legile electorale. Ceilalţi locuitori ai ţării habar nu aveau de ce se întâmplă cu treburile ţării. Discriminarea, din acest punct de vedere, mergea şi mai departe. Nu puteai avea calitatea de alegător dacă nu aveai un venit stabil, un salariu sau o pensie la un anumit nivel. Erau excluşi, de asemenea, din rândul cetăţenilor cu drept de vot neştiutorii de carte. În aceste condiţii votau, ca reprezentanţi ai „mulţimii mute” îndeosebi cei cu averi mari. Printre aceştia se mai strecura şi câte un intelectual, câte un funcţionar sau, cum a fost cazul cu Moş Ion Roată, câte un ţăran mai bătăios.

Se poate spune că Marea Unire de la 1918 a pus capăt şi acestei anomalii electorale. Printr-o lege electorală adoptată prin Decret-lege publicată în „Monitorul Oficial” din 16 mai 1918 s-a introdus şi la noi principiul „votului universal”. Stabilindu-se, prin aceeaşi lege, ca un loc în parlamentul ţării să fie obţinut prin votul a 50 000de votanţi. S-a produs totuşi o mică încurcătură. Legea electorală din mai 1918 era valabilă doar în „vechiul regat” şi în Basarabia al cărui parlament ratificase, la acea dată, unirea cu România. Rămăseseră pe dinafară Transilvania şi Bucovina. S-a adoptat şi pentru acestea, în august 1919, câte o lege electorală separată. Aşa se face că alegerile parlamentare din 1919 s-au desfăşurat pe baza a trei legi electorale.

Conform tradiţiei, ce dăinuia de pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a păstrat, şi în 1919, principiul bicameral (atât de susţinut pe de o parte şi tot atât de combătut pe de altă parte în zilele noastre): Senatul şi Camera deputaţilor.

Alegerile s-au ţinut în două trepte. Pe 3 noiembrie pentru Camera deputaţilor iar pentru Senat pe 5 noiembrie. Interesant este că şi atunci, ca şi în vremea noastră, s-a prezentat în competiţia electorală o puzderie de partide şi partiduleţe politice: Douăzeci şi cinci. Au contat însă, în ochii alegătorilor, formaţiunile politice mai importante care acumulase deja un capital politic bine conturat în conştiinţa opiniei publice. Printre acestea s-au numărat Partidul Naţional Liberal (la şefia căruia se aflau Brătenii), Partidul Conservator (în frunte cu Alexandru Marghiloman), Partidul Naţional din Transilvania (a cărui conducere tocmai o preluase Iuliu Maniu după moartea lui Gh. Pop de Băseşti ( 7 februarie 1919), Partidul Ţărănesc (al cărui lider era Ion Mihalache), Partidul Poporului (al generalului Averescu) şi gruparea politică creată de marele istoric Nicolae Iorga.

Cei mai satisfăcuţi de rezultatul alegerilor se pare că au fost alegătorii transilvăneni. Pe bună dreptate. Partidul naţional din Transilvania a obţinut cele mai multe mandate în noul parlament al ţări: 169 (30, 2Î). Liberalii au trebuit să se mulţumească cu 100 de mandate, iorghiştii (ai profesorului Nicolae Iorga) 18, conservatorii 13, socialiştii 7 iar celelalte grupări, inclusiv minorităţile, 125 de locuri.

Aşadar, lucrările primului parlament al ţării au început pe 20 noiembrie 1919 la Ateneul Român (Palatul Adunării Deputaţilor aflându-se în renovare) a cărei sală a fost special amenajată pentru acest eveniment cu o tribună pentru vorbitori şi o bancă ministerială. Fiind vorba de un eveniment deosebit - primul Parlament al României Întregite - fastul şi solemnitatea au fost pe măsură. lucrările legislativului au debutat, conform cutumei încetăţenite, în prezenţa regelui Ferdinand care a citit obişnuitul mesaj. De data aceasta, se înţelege, cu conotaţii speciale. Printre parlamentarii din primele rânduri din sală se aflau şi dintre cei veniţi din Transilvania. Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Ştefan Ciceo Pop, M. Popovici, Sever Dan, Sever Bocu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu etc., toţi luptători activi pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unirea cu ţara. Demn de menţionat este faptul că, după validarea mandatelor şi „constituirea legală a Adunării”, ca preşedinte al Camerei a fost ales Alexandru Vaida-Voevod. Un Transilvănean.

Interesant este şi faptul că primul Parlament al României Mari de, la 1919, număra 560 de deputaţi şi senatori aproximativ egal cu numărul parlamentarilor ce compun legislativul din zilele noastre. După cum se poate observa din datele prezentate, nici unul dintre partidele politice nu obţinuse o majoritate de cel puţin 50Î plus unul din voturi care să îi dea dreptul să formeze noul guvern. Era nevoie, deci, de o coaliţie de partide care să formeze majoritatea necesară. „Dar o coaliţie - nota presa vremii - însemna tratative îndelungi, cu târguieli de program şi portofolii ministeriale, de prefecţi şi primari, de comisii şi comitete etc.”. Se spune că, pentru a „rezolva chestiunea într-un timp rezonabil”, regele Ferdinand a apelat la serviciile profesorului Iorga socotit, la vremea respectivă „ca unul dintre cei mai buni şi mai abili negociatori politici”. „Tratativele şi târguielile” nu au durat prea mult. În doar câteva săptămâni s-a şi „închegat majoritatea constituţională necesară formării guvernului”.. Majoritate din care nu putea să lipsească cei 169 de parlamentari ai Partidului Naţional din Transilvania. Au mai fost cooptaţi în coaliţie parlamentarii Partidului Ţărănesc al lui Ion Mihalache, ai grupurilor conduse de Nicolae Iorga şi, respectiv, Dr. Lupu.

Aşa se face că pe la jumătatea lunii decembrie primul guvern al României Mari era constituit. Cu transilvăneanul Alexandru Vaida-Voevod în postura de prim-ministru. (între timp Nicolae Iorga fusese ales la preşedinţia Camerei întrucât Alexandru Vaida-Voevod nu putea fi în acelaşi timp şi preşedinte al legislativului şi premier). Din acel prim guvern au făcut parte şi alţi transilvăneni printre care Octavian Goga, titular al portofoliului Lucrărilor Publice. Datorită faptului că Alexandru Vaida-Voevod a făcut parte din numeroasa delegaţie plecată la Paris pentru conferinţa de pace, „a fost ales interimar la şefia guvernului” tot un transilvănean: Ştefan Ciceo Pop.

Mai trebuie adăugat că în primii ani de după Marea Unire Partidul Naţional din Transilvania a jucat un rol important pe scena politică a ţării, aureolat de „activitatea patriotică şi deosebit de fructuoasă în Ardeal până la unirea cu ţara”. Acum, după întregirea României, partidul se găsea în altă postură. Şi nu îşi mai permitea, spuneau unii dintre fruntaşii partidului, să rămână „un partid regional”. Reprezentantul cel mai vehement al acestui curent era - în calitate de om politic - poetul Octavian Goga. „Legitimitatea istorică a Partidului Naţional din Transilvania - scria el în presa vremii - s-a încheiat în ziua unirii de la Alba Iulia aflându-se în prezent în pragul pulverizării sale”. Exista şi un puternic curent conservator în frunte cu Vasile Goldiş, A. Vlad, Lapedatu etc. „Considerăm - susţineau aceştia - oportună rămânerea vreme de cel puţin două decenii a partidului în postura de sine stătător. Să participe permanent la conducerea ţării într-un guvern sau altul indiferent de partidul care îl formează. România - mai spuneau ei - nu poate fi guvernată fără participarea politică a Transilvaniei”. A învins până la urmă, cum era firesc, curentul reformiştilor. Şi, în 1926, partidele conduse de Iuliu Maniu (Partidul Naţional) şi, respectiv, Ion Mihalache (Partidul Ţărănesc) şi-au dat mâna şi au creat Partidul Naţional Ţărănesc care, ştim, a devenit unul din principalele aşa zise partide istorice ale ţării. Reînviat după perioada comunistă, de eminentul om politic, George Coposu. Din păcate, pentru PNŢ- işti, partidul lui Maniu şi Coposu nu prea mai contează în prezent în viaţa politică a ţării. Dar asta e altă poveste.

Grigore TOLOACĂ