150 de ani de la naşterea poetului George Coşbuc
Marele
poet, George Coşbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în localitatea
Hordou. Satul Hordou este aşezat pe Valea Sălăuţii la cinci kilometri de
vărsarea acestuia în Someşul Mare, la Salva. Tatăl său, Sebastian Coşbuc
s-a născut la Hordou la 23 aprilie / 5 mai 1818, a trecut prin Şcoala
Normală din Năsăud de unde a plecat să studieze la Blaj, devenind preot.
Maria, mama poetului s-a născut la 14 februarie 1828. Absolvind Şcoala
Germană de fete din Năsăud, Maria Avram devine prima femeie din familia
coşbucenilor, trecută printr-o instruire superioară. La 15 ani, Maria se
mărită cu Sebastian Coşbuc, din căsătoria lor vor rezulta 12 copii,
dintre care ajung maturi şi întemeiază familii doar 6: Raveca, Saveta,
Angelina, Leon, George şi Aurel. Casa în care s-a născut şi a crescut
George Coşbuc reprezintă întruchiparea unui model arhaic, „o căsuţă cu
acoperişul de paie, cu umerii gârbovi, cu gard de nuiele împrejurul
ogrăzii scunde şi cu grădiniţă în faţă”.
Poetul şi-a început studiile în Hordou, la
şcoala elementară în toamna anului 1871, la vârsta de 5 ani. În anul
şcolar următor, George Coşbuc se îmbolnăveşte şi nu mai poate merge la
şcoală. Tatăl său îi comandă o bancă specială cu pupitru la mijloc şi
învaţă acasă. De atunci a început să înveţe şi limba germană având
profesor un neamţ. În toamna anului 1873 George este înscris la Şcoala
Trivială din Telciu, tatăl său fiind convins că schimbarea locului va
contribui în mod sigur şi la ameliorarea sănătăţii lui. Telciu, comună
mare pe Valea Sălăuţii, la aproximativ 10 kilometri mai sus de Hordou,
cu peste 2000 de suflete, avea în anii aceia şcoală de piatră în care
învăţau aproape 200 de elevi. Printre învăţători se număra şi Ion
Ionaşcu, un unchi de-al său. La Telciu, George urmează clasele a II-a şi
a III-a fiind notat la toate obiectele cu e = eminenţă mică. Şcolile
triviale şi-au luat numele din Evul Mediu în care se studiau trei
materii de învăţământ: gramatica, dialectica şi retorica. Respectând
modelul şi în programa lor figurau tot trei obiecte: citirea, scrierea
şi calculul matematic. Deşi nu era un obiect obligatoriu, din 1864,
germana continuă să le fie predată elevilor de învăţătorul Ionaşcu în
semn de respect pentru tradiţiile grănicereşti.
În toamna anului 1875, George este înscris în
clasa a IV-a la Şcoala Normală din Năsăud. La sfârşitul anului şcolar,
pe data de 21 iunie 1876, şcoala din Năsăud va elibera un Testimoniu
Scolasticu, în baza căruia elevul George Coşbuc se va înscrie la
gimnaziu. Coşbuc a avut şansa de-a locui, de la început la învăţătorul
Teodor Rotariu, într-un spaţiu de cultură, oricât ar fi fost de modest
şi oricât de multe asemănări va fi avut cu cel ţărănesc. La sfârşitul
anului şcolar, elevul George Coşbuc s-a clasificat printre premianţii
clasei „a I-a gimnaziale”, alături de Emilian Popescu şi Basiliu
Rebreanu, tatăl viitorului romancier. În toamna anului 1877, năsăudenii
urmăreau cu sufletul la gură luptele pentru cucerirea Independenţei de
Stat a României. Exultând de bucurie la căderea Griviţei, Rahovei,
Plevnei, gimnaziştii sărbătoresc prin cuvântări naţionale înflăcărate şi
prin cântările orchestrei gimnaziului.
În toamna anului 1880 se produce evenimentul
ce avea să marcheze în existenţa gimnazistului George Coşbuc începutul
unui nou destin: primirea în rândurile Societăţii de lectură a elevilor
„Virtus Romana Rediviva”. Aici are ocazia să-şi citească primele sale
poezii, iar în „Muza someşană” îi apar primele poezii, versuri originale
şi traduceri. Profesorul Grigore Pletosu, care îşi făcuse studiile la
Universitatea din Lipsca îi apreciază talentul, fiind considerat cel
dintâi critic al poeziei lui George Coşbuc. Debutul la societatea de
lectură îi determină conştiinţa existenţei valorii artistice. Al doilea
eveniment important din acel an şcolar îl constituie întâlnirea cu
profesorul de matematică dr. Paul Tanco, unul din conducătorii
Societăţii de lectură în anii ei de început. Viaţa elevilor la gimnaziul
din Năsăud va fi considerată de critici şi cercetători, din cauza
simplităţii ei rustice, ca foarte poetică. Debutul literar al poetului
are loc în 1881, când George a publicat o poezie în foaia pedagogică
„Şcoala practică”, fiind vorba de traducerea „Cuvintele Coranului”. La
24 septembrie 1882 sub preşedenţia profesorului dr. Constantin Moisil,
George Coşbuc este ales vicepreşedinte al Societăţii de lectură, iar la
20 decembrie 1883, prin aclamaţii generale devine preşedintele
societăţii. În timpul gimnaziului, George Coşbuc a învăţat să cânte la
pian şi a început studiul limbii maghiare. Nivelul scăzut al
cunoştinţelor sale la acest obiect trebuie pus pe seama atitudinii
generale a ardelenilor, dar mai ales a năsăudenilor, hărţuiţi în toate
felurile de stăpânirea maghiară.
Gimnaziştii, majoritatea covârşitoare fii de
ţărani, considerau folclorul o componentă a patriotismului, formă de
luptă naţională şi factor constructiv al limbii române şi foarte puţin
un mod estetic de existenţă a culturii. Gimnazistul George Coşbuc a
studiat „Elementele de limbă română” şi „Elemente de poetică metrică” de
Timotei Cipariu, a făcut lectură din „Lepturariul” lui Aron Pumnul şi a
audiat un curs de „Istoria limbii şi literaturii române până în timpul
prezent”.
La 14 mai 1884 începe examenul de bacalaureat
pe care îl termină în ziua de 26 iunie 1884. În perioada pionieratului
poetic năsăudean, Onisim Filipoi aprecia la 200 numărul poeziilor scrise
de George Coşbuc.
Viitorul lui George fusese fixat de mult,
încă din copilăria precoce, avea să devină preot ca şi tatăl său, ca şi
străbunicii lui, generaţii la rând. Tatăl său avea să-şi aducă feciorul
la Gherla, să-l înscrie la Seminarul Teologic, dar tânărul George a
încurcat lucrurile rău de tot şi nu a putut fi înscris. Întorşi acasă,
mama ghicind ce se întâmplase, şi-a înduplecat soţul să-i facă pe voie
băiatului şi să-l lase să se ducă la Cluj să studieze după pofta inimii.
În câteva zile bătălia va fi câştigată. Pe
data de 13 august 1884, absolventul George Coşbuc va trimite o cerere
către administraţia fondurilor grănicereşti, pentru a-i asigura un
ajutor financiar ca să poată studia facultatea filozofică. Comitetul
administrativ al fondurilor îi va aproba, pentru anul şcolar 1884-1885
suma de 200 de florini.
George Coşbuc se prezintă în septembrie 1884
la Universitatea maghiară din Cluj şi completează formularul cererii de
înscriere, devenind astfel student al Facultăţii de Filozofie şi Litere.
Aflând apoi că scrie, de la Leon Scridon, student în anul doi la drept,
cei de la Societatea literară înfiinţată de profesorul Grigore Silaşi şi
botezată „Iulia”, ca un omagiu voievodului transilvănean Gelu, îl vor
invita în rândurile lor, iar la 27 septembrie 1884 va fi ales ca „membru
de încredere” şi George Coşbuc, student la litere.
Încă din iarna lui 1884-1885, Coşbuc se va
face repede cunoscut în lumea „inteligenţei româneşti” din Cluj, fiind
invitat de însuşi protopopul Tulliu Rozescu în familia căruia citeşte
cele dintâi versuri pe care le semnase cu pseudonimul C. Boşcu. În
„Tribuna” din Sibiu, în decembrie 1884 îi apare poezia „Filosofii şi
plugarii”, după o poveste poporală, semnată C. Boşcu, pseudonim
determinat de conjunctura nevaforabilă prin care treceau atunci
studenţii români la Universitatea maghiară din Cluj. Un cercetător
orădean, Vasile Vartolomei, a arătat că C. Boşcu ia legătura cu
„Familia”, în octombrie 1884, cu mult înainte de a se adresa „Tribunei”.
Rămâne surprins, când la 3/15 mai 1885 studenţii maghiari ard pe Feleac
ziarele româneşti „Tribuna”, „Gazeta Transilvaniei”, „Luminătorul” şi
„Observatorul”, produc dezordine la cursul profesorului Silaşi şi
organizează demonstraţii la locuinţa acestuia şi a altor fruntaşi
români. Profesorul izbuteşte să fugă, dar huliganii îi devastează
biblioteca şi o incendează.
În condiţii de tensiune întră în sesiunea de
examene de la sfârşitul anului întâi a facultăţii. Afirmaţia că „a urmat
cursurile luându-şi toate examenele” nu se confirmă. Din cele 6
discipline la care se înscrisese, nu se prezintă decât la 3, obţinând
note de promovare. Un eveniment important îl constituie apariţia în
„Tribuna” la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1885 a poemului
„Zlatna” de Martin Opitz, în traducerea lui George Coşbuc. În vara
anului 1885, Coşbuc se adresează din nou autorităţilor pentru a primi
sprijin financiar, iar cererea se aprobă, în rate lunare, la 26
septembrie 1885.
Printre studenţii cei noi din anul întâi îi
venise un prieten de la Năsăud, Virgil Şotropa. Acum începe pentru
studentul George Coşbuc criza financiară. Se adresează rudelor şi îi
trimite o scrisoare lui Ioan Slavici la redacţia „Tribunei” din Sibiu
pentru a primi ajutor financiar. Slavici îi răspunde şi-l încurajează să
scrie, să trimită în continuare poezii la „Tribuna” promiţându-i că îl
va căuta la Cluj. Se ţine de cuvânt, se duce la Cluj, fiind citat „în
faţa curţii cu juri” îl caută pe Coşbuc la Universitate în 11-12 mai
1866, dar studentul Coşbuc lipsea din Cluj, era plecat la Hordou,
fiindcă se îmbolnăvise de friguri.
Spre sfârşitul primăverii anului 1886, poetul
student „îşi pierduse într-o oarecare măsură sfiala”, devenind favoritul
Societăţii de lectură. În septembrie 1886, pe la jumătatea lunii,
studentul George Coşbuc apare din nou pe culoarele facultăţii şi se
înscrie în anul trei fără a mai putea prezenta aprobarea de stipendiu
din partea Fondurilor grănicereşti. În toamna anului 1886 urmăreşte cel
puţin la început cursurile, după care se lasă tot mai mult furat de
biblieotecă şi de scris. Apoi se îmbolnăveşte de „aprindere de plămâni”,
situaţie în care Crăciunul şi Anul Nou 1887 le petrece acasă, bolnav şi
necăjit, tânjind după colindat şi mersul cu steaua. Prin martie mai
încearcă încă o dată la Cluj, la facultate, dar nu rezistă şi se
întoarce la Hordou. După câteva zile începe peregrinările sale în Munţii
Rodnei şi la Herina, la sora sa Angelina. De aici îi scrie lui Slavici,
îi explică situaţia sa, care îl invită la redaţia „Tribunei” din Sibiu.
Deşi, scurtă ca durată, venise la facultate în toamna anului 1884 şi-o
părăsea în pragul toamnei anului 1887, perioada clujeană e importantă
pentru contactul cu Universitatea, care era o cu totul altfel de şcoală,
şi ca atmosferă şi ca nivel decât fusese gimnaziul. Faptul că în oraş,
mare parte din populaţie era maghiară va determina mai mult decât la
Năsăud, o înţelegere majoră a tragediei prin care trecea neamul său,
românii din Transilvania.
Prima întâlnire a lui George Coşbuc cu
redacţia „Tribunei” are loc pe 5 septembrie 1887. Tribuniştii îl primesc
pe Coşbuc cu braţele deschise, sperând că vor rezolva cu el delicata
chestiune a redactorului responsabil. Dar cum legea presei preciza că
acesta trebuie să aibă vârsta de 24 de ani împliniţi, iar Coşbuc urma să
împlinească abia 21 de ani peste câteva zile, vor fi fost desigur
decepţionaţi. Trebuiau să aştepte întoarcerea lui Slavici plecat la băi,
până atunci, Coşbuc intră în ceea ce s-ar numi săptămâna de probă. Lui
Slavici, întânirea cu poetul îi făcu mare plăcere. Adolescentul, blond,
cu priviri deschise şi c-o mustaţă care dădea figurii sale un aer
ştrengăresc, inspira încredere. Aşa că Slavici îşi ţine promisiunea, îl
păstrează la „Tribuna”, dar situaţia lui Coşbuc din punct de vedere
financiar era încurcată. La rândul său Slavici solicită sprijin material
de la I. Bianu pentru ca George să rămână în Sibiu. Aici are
posibilitatea să-l întâlnească şi să-l cunoască pe George Bariţiu.
Tânărului Coşbuc îi place Sibiul, al doilea oraş din Europa cu tramvai,
care atunci avea 22.000 locuitori. În această perioadă va publica multe
din poeziile sale în „Tribuna”, iar Slavici va trimite din aceste poezii
la Bucureşti, lui B.P. Haşdeu şi lui T. Maiorescu, trăind în atmosfera
tribunistă cel mai rodnic moment al vieţii sale. La Sibiu, George
primeşte şi sarcini politice fiind trimis în diferite localităţi din
Ardeal. Aşa ajunge în Alba Iulia de câteva ori, se deplasează la Blaj,
Abrud, de aici se duce la Târgul de fete de pe Muntele Găina, la Deva,
Braşov cu diferite scrisori. După condamnarea lui Slavici pentru „delict
de agitaţie” la un an închisoare, la Vacz, Coşbuc are din nou probleme
în legătură cu serviciul său. În această perioadă îi cunoaşte pe Bogdan
Duică, Septimiu Albini, Alexandru Hodoş şi începe să-i încolţească în
cap ideea plecării la Bucureşti.
Istoricii literari consideră luna mai a
anului 1889 piatră de hotar în evoluţia creaţiei coşbuciene. Acum îi
apărea capodopera „Nunta Zamfirei”. Era poezia prin care un nou poet îşi
anunţa mesajul său, după dispariţia în acelaşi an a poetului Mihai
Eminescu. Locul lăsat de Eminescu n-a rămas gol. Din rezervorul de
creaţie artistică a poporului a ţâşnit o altă lumină cu un alt colorit,
o altă faţă a aceluiaşi suflet, sufletul poporului român. La sfârşitul
lunii august 1889 se întoarce Slavici la Sibiu, îi scrie lui Maiorescu
şi aranjează plecarea lui Coşbuc la Bucureşti.
George Coşbuc va trece în curând Carpaţii,
fără paşaport, urmând un drum de glorie literară. Soseşte la Bucureşti
în decembrie 1889, se întâlneşte cu Bogdan Duică şi cu Ion Rusu Şirianu,
care-i înlesnesc întâlnirea cu Titu Maiorescu. Când îl vede pe Coşbuc,
Maiorescu declară: „dumneata trebuie să fi tânăr, căci numai tinereţea
are orizonturi în care imaginaţia se proiectează ca-ntr-un cadru de
timpurie primăvară. Bucuria mea ar creşte dacă Ardealul înstrăinat ne-ar
trimite des astfel de raze în România liberă”. La intervenţia lui
Maiorescu, G. Coşbuc a fost numit desenator calculator la Serviciul
arhitectonic din Ministerul Instrucţiunii. La Bucureşti, G. Coşbuc îşi
publică poeziile în „Convorbiri literare” şi „Românul”, contribuie la
elaborarea manualelor şcolare, colaborează cu Barbu Constantinescu, I.
Manoliu. La sărbătorile jubilare, 25 de ani de domnie a Regelui Carol I,
din mai 1891, participă din Transilvania o delegaţie a Partidului
Naţional în frunte cu V. Babeş, Vasile Lucaciu şi I. Coroianu.
Cunoscându-l pe Vasile Lucaciu, care-l aprecia foarte mult pe Coşbuc,
aceştia rămân prieteni apropiaţi toată viaţa. Răcindu-se relaţia cu
Maiorescu, Coşbuc descoperă casa lui Al. Vlahuţă, „mic cuib literar”,
unde se împrieteneşte cu B. Şt. Delavrancea, I.L. Caragiale, Spiru
Haret, V.A. Urechia.
În primăvara anului 1892 e gata de tipar
prima variantă a volumului „Balade şi idile”. Poetul călătoreşte în
Germania, iar la întoarcere în iunie 1892 îşi găseşte cartea tipărită.
În „Moftul român” Caragiale arată că volumul lui Coşbuc „este fala
limbii noastre româneşti”. Poeziile lui Coşbuc sunt foarte bine primite
de critici şi presă, dar în mod asemănător cu apariţia „Năpastei” lui
Caragiale şi Coşbuc a fost atacat în presă de plagiat de un obscur
scriitor, Nicu Lazu, care iubea mai mult scandalul decât scrisul, la
care se asociază şi Alexandru Macedonski, Anton Bacalbaşa. Coşbuc refuză
să le răspundă în presă imediat, dar mai târziu în scrierile sale
fiecare îşi primeşte replica. G. Coşbuc devenise un nume cunoscut în
literatura română, atât scriitorii contemporani cu el, cât şi criticii
îl considerau cel mai mare artist al naţiei începând cu divinii noştri
cronicari.
În octombrie 1893 poetul intră în casa lui
Constantin Sfetea, unde o cunoaşte pe sora acestuia Elena.În iunie 1895
George se căsătoreşte cu Elena, evenimentul are loc la Câmpina, naş
fiindu-le Gustav Pecici, un prieten al poetului. Bucuria n-a fost
deplină deoarece de la Hordou n-a participat nimeni. În 13/25 august
1895 la Craiova s-a născut Alexandru, singurul fiu al poetului. În
martie 1896 îi apare volumul lui G. Coşbuc „Fire de tort”, ce a avut un
succes de librărie deosebit, ce se datora în aceeaşi măsură şi poeziilor
cuprinse în volum, dar şi notelor, cu care autorul îşi însoţise cartea
şi care constituiau de fapt, exprimarea atitudinii sale faţă de acuzaţia
de plagiat.
În 1897 munca şi opera lui Coşbuc sunt
răsplătite cu premiul cel mare al Academiei Române, pe care „până acum
nu l-a obţinut decât două figuri mari ale literaturii române: V.
Alecsandri şi Al. Odobescu”. Dezvăluirile privind metoda sa de creaţie
îi vor surprinde pe mulţi: „Poeziile mele le compun cântându-le şi am
atâtea melodii în cap câte poezii am scris. Ca să le pot cânta, ori mă
închid într-o odaie, ori plec pe câmp, dar cu voie compun când
călătoresc cu trenul”. În aprilie 1897 „Foaia interesantă” consemna un
eveniment considerat o premieră absolută pe malurile Dâmboviţei, prima
serată oferită de un ministru român, Spiru Haret, în cinstea unui
literat român, George Coşbuc, prilejul festiv constitu-indu-l premiera
academică a „Eneidei”. Boala declanşată în primăvară îl chinuie rău de
tot, iar la insistenţele Elenei şi ale cumnatului său, Sfetea, se
hotărăşte să plece la Karlsbad pentru a-şi îngriji sănătatea.
La sugestia ministrului S. Haret, în 1899, G.
Coşbuc publică volumele: „Fapte şi vorbe româneşti. Carte de citire
pentru toţi românii”, „Războiul nostru pentru neatârnare” şi „Povestea
unei coroane de oţel”. Scrierile lui Coşbuc sunt controversate, dar
succesul cărţilor l-au determinat pe Iosif Vulcan să-l propună pe Coşbuc
membru activ al Academiei Române, primind decoraţiile „Bene Merenti” şi
„Steaua României” în grad de cavaler. La 25 martie 1900 Coşbuc devine
membru corespondent al Academiei Române.
În ziua de 7 iunie 1900 a încetat din viaţă
Sebastian Coşbuc, tatăl poetului, în vârstă de 82 de ani. G. Coşbuc n-a
putut participa la înmormântarea tatălui său din motive politice. La 23
februarie 1901 participă la sărbătorirea lui Caragiale, numit „Moliere
al României”, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate. În această
perioadă publică volumul „Din Ţara Basarabilor”, scoate revista
„Sămănătorul” împreună cu Alex. Vlahuţă şi termină traducerea
„Infernului” lui Dante. Călătoreşte în Italia, apoi la Karlsbad, unde
urmează o cură de ape minerale. Anul 1902, pentru Coşbuc, se încheie cu
un remarcabil eveniment poetic, apariţia volumului „Ziarul unui
pierde-vară”. Numit Şef al Biroului Administrativ şi de corespondenţă
din Administraţia Casei Şcoalelor, G. Coşbuc se deplasează prin judeţele
ţării, ţine conferinţe, participă la cercurile şcolare, scrie articole,
cărţi, având o activitate prolifică. Volumul „Conferinţe ţinute de
învăţătorii rurali” a lui Coşbuc a întrunit aprecierea tuturora. După
opt ani de la moartea tatălui său, pe 19 septembrie 1908, a încetat din
viaţă şi preoteasa Maria, mama poetului. Nici de această dată n-a putut
participa la înmormântarea mamei sale, din aceleaşi motive. „Viaţa
literară” ce apare în ianuarie 1906, avându-i ca directori pe G. Coşbuc
şi Ion Gorun, secretar de redacţie pe Ilarie Chendi, a fost ultima
revistă condusă de Coşbuc. Tot acum îi apăruse volumul „Cântece de
vitejie”, cea de-a patra carte de versuri originale. Anul 1906 era an
jubilar, 40 de ani de domnie a Regelui Carol. Participă la acest
eveniment, unde are ocazia să se întâlnească cu Ion Agârbiceanu şi să-i
cunoască mai bine pe Octavian Goga, Nicolae Iorga, M. Sadoveanu, precum
şi cu prietenul din copilărie Virgil Şotropa.
Momentul din 1907 coincide cu terminarea
„Divinei Comedii”. Mărturia prietenului său Ramiro Ortiz este
revelatoare, „Coşbuc ştia toată „Divina Comedia” pe dinafară în
italieneşte”. Capodopera sa „Noi vrem pământ” este numită o „Marseillesă
română”.
După 20 de ani, poetul G. Coşbuc reuşeşte să
se întoarcă acasă. Copleşit de emoţie, de amintirile tinereţii se duce
în vizite la toate rudele sale, iar voluptatea revederii îl durea.
Primit de prietenii săi ardeleni, pe unde mergea într-o clipă femei,
bărbaţi, copii se asociază şi toată lumea cântă, cântă şi el plângând
„Pe umeri pletele-i curg râu”. Acum îl cunoaşte mai bine pe Liviu
Rebreanu, între cei doi se înfiripă o prietenie pe viaţă.
După întoarcerea la Bucureşti publică
lucrarea „Superstiţii păgubitoare ale poporului nostru”. La aniversarea
a 25 de ani de la absolvirea liceului, în august 1909, poetul vine din
nou la Năsăud, însoţit de Elena şi de Alexandru. Participă în august
1911 la Blaj la semicentenarul ASTREI, alături de Caragiale, Iorga,
Aurel Vlaicu, O. Goga, Ion Agârbiceanu, Şt.O.Iosif, Sextil Puşcariu, S.
Mehedinţi şi mulţi alţii. Vestea sosirii „poetului neamului” se răspândi
ca fulgerul în tot Blajul şi prin împrejurimi, toată lumea voia să-l
vadă, să-l cunoască, atât era de îndrăgit.
Când fiul său Alexandru a împlinit 16 ani, îi
spunea lui A.P.Bănuţ, „citeşte cărţi în câteva limbi, ştie literatură,
artă, mai ales istorie, e de pe acum istoric format, are să-l întreacă
pe Iorga”. Era mândru de el şi-l iubea foarte mult.
La începutul lui octombrie 1913 participă la
jubileul de 50 de ani de la înfiinţarea gimnaziului din Năsăud, apoi
invitat de Al. Ciurea se opreşte la Blaj. Ultimul drum acasă pentru G.
Coşbuc a fost în vara anului 1915, în plin război. Toate călătoriile lui
Coşbuc în Transilvania ne apar aureolate de legendă. Luna august 1915 a
fost cea mai tragică pentru poet. Aflat la Tismana cu familia sa, fiul
său Alexandru are un grav accident de maşină în ziua de 26 august, în
urma căruia îşi pierde viaţa. Dispariţia lui Alexandru răsturnă
întreaga existenţă a celor doi părinţi, George şi Elena. G. Coşbuc îşi
pierduse băiatul, dar îi mai rămăsese speranţa dobândirii patriei
pierdute.
În mai 1916 G. Coşbuc devine membru titular
al Academiei Române. Duiliu Zamfirescu în expunerea sa arăta: „G. Coşbuc
a fost destul de cuminte să nu se amestece în luptele politice şi nici
chiar în polemicile literare ale diferitelor biserici şi bisericuţe de
pe timpuri, ci, preocupat numai de a crea, a dat la lumină o serie de
opere monumentale”. Lucrează la traducerea câtorva capodopere ale
literaturii universale, „Odiseea”, „Sacontala”, iar „Divina Comedia”
este lucrarea sa capitală, care a îmbogăţit literatura românească cu cea
mai perfectă versiune.
La 4/17 august 1916 România semna tratatul de
alianţă cu puterile Antantei, iar la 15/28 august România declara război
Austro-Ungariei. În urma acestor evenimente, Coşbuc a declarat: „Mă simt
întinerit, plec ca voluntar în Ardeal. În sfârşit, văd visul copilăriei
mele”. Dar după primele succese, urmară înfrângerile prevestind
dezastrul. Coşbuc acceptă numai cu greu noua realitate. Are insomnii, nu
poate citi, nu poate lucra. În ziua de 6 decembrie 1916 trupele germane
au ocupat Bucureştiul. Un număr mare de intelectuali s-au refugiat la
Iaşi. În ce-l priveşte pe poet, el rămâne sub ocupaţie dintr-un
sentiment de solidaritate cu cei care n-aveau unde să fugă, dar nici nu
putea părăsi mormântul lui Alexandru. La 18 iunie 1917 a murit Titu
Maiorescu. Înmormântarea a fost de o simplitate absolută. Este martor
cum ofiţerii armatelor germane şi bulgare, iau cu de-a sila de la
Academia Română documente pe care le transportă cu maşinile. La 7 mai
1918 guvernul lui Al. Marghiloman se văzu silit să încheie umilitoarea
pace dintre România şi Puterile Centrale. Cu ziarul „Steagul” în mână, a
doua zi, rămâne împietrit, nu-i venea să creadă, a schimbat câteva vorbe
cu Iuliu Moisil şi Cornel Roman. Palid la faţă, îmbătrânit, era torturat
mult de situaţia tristă în care ne găseam, aşa ajunge cu greu acasă.
Noaptea de 8 spre 9 mai 1918 a fost cea mai cumplită noapte din viaţa
lui Coşbuc, comparabilă numai cu cea petrecută la Tismana, când a murit
Alexandru. G. Coşbuc a murit în ziua de 9 mai 1918, medicii declarând
cauza morţii, congestie cerebrală. Şocul ultim, cel care l-a doborât, a
fost însă, pacea semnată cu Austro-Ungaria. După ce destinul îi răpise
băiatul, venea acum istoria să-i năruiască visul său cel mai scump. A
fost înmormântat în ziua de 11 mai în Cimitirul Bellu.
Liviu Rebreanu l-a numit pe George Coşbuc
„poetul sufletului românesc”, iar George Călinescu arăta că: „Biografia
lui G. Coşbuc începe nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii. Cine nu
trăieşte postmortem crescând după aceea mereu, nu-i obiect de
biografie”.
Poetul George Coşbuc a devenit poetul
conştiinţei naţionale, opera sa de o valoare artistică nepieritoare ne
înalţă sufletul şi ne inspiră curaj.
Ioan GALDEA
|
|