|
537 de ani de când a
avut loc bătălia de la Câmpul Pâinii (Şibot) 13 octombrie 1479
– 13 octombrie 2016
Moto: „Acesta este Câmpul Pâinii! Se pare că natura a făcut anume
acest areal pentru lupte – şi lupte nu de oameni ci de giganţi”
(Aron Densuşianu – 1864)
Această mare bătălie a avut loc pe un şes întins a luncii râului Mureş
între localitatea Şibot (Alba) şi municipiul Orăştie (Hunedoara) pe data
de 13 octombrie 1479. O bătălie care a reprezentat modelul unităţii
creştinilor împotriva invaziei otomane, tăria unor caractere,
sacrificiul în lupta şi eroismul unor elite, fiind un moment de cotitură
în ducerea acţiunilor de luptă împotriva tăvălugului otoman din ultima
parte a sec. XV din Transilvania şi Regatul Ungar.
Urmaşul voievodului Transilvaniei Ioan de Hunedoara (1407-1456), fiul
său mai mic Matei Corvin (1443-1490) rege al Ungariei în perioada anilor
1458-1490 nu a reuşit să se ridice la nivelul tatălui său din punct de
vedere militar şi strategic, iar perioada anilor 1456-1478 nu a fost
lipsită de confruntări militare între Imperiul Otoman şi Regatul
Maghiar.
Intenţiile turcilor fiind bine cunoscute transilvănenilor deoarece cu
câteva luni înaintea bătăliei, atât prin intermediul spionilor negustori
saşi, cât şi prin intermediul domnitorilor din Ţara Românească şi
Moldova, se cunoştea despre pregătirile otomanilor în vederea executării
unei expediţii de cucerire în Transilvania de o mai mare amploare.
 Bătălia de
la Câmpul Pâinii, tablou de Ion Osolsobie
Pe data de 20 aprilie 1479 domnitorul Moldovei, voievodul Ştefan III
„Cel Mare” (1433-1504) îi informa pe braşoveni de intenţiile turcilor.
Pe data de 3 iulie 1479 voievodul Transilvaniei Ştefan V Bathory de
Ecsed (1430-1493) (1479-1493) îi anunţa pe braşoveni că turcii au ajuns
în Ţara Românească iar domnitorul acestei ţări Basarab IV cel Tânăr
(Ţepeluş) (+1482)se pregătea să atace Făgăraşul pentru a pune mâna pe
Laiotă Basarab (+1480) fostul domn al Ţării Româneşti şi rivalul său la
domnie.
Pe data de 14 august 1479 voievodul Bathory se afla cu o lună înainte de
bătălie în Cetatea oraşului Sebeş, unde aştepta informaţii despre
numărul efectivelor otomane precum şi a oştii lui „Ţepeluş” Vodă.
Armatele otomane se puseseră deja în marş îndreptându-se spre
Transilvania luând ca itinerar de înaintare varianta Olteniei, pe
direcţia Jiu, Gilort, Novaci de unde se făcea trecerea peste Munţii
Carpaţi prin obârşia Lotrului după care se cobora pe valea râului Sebeş.
Oştirile otomane odată ajunse în Transilvania au început o amplă
campanie de jaf în zonele şi localităţile pe care le străbăteau.
Primele acţiuni de jaf şi cotropire au aparţinut oştilor
paşei Isa-Bei, urmate a doua zi de cele ale paşei Ali-Bei.
Se spune că în acţiunile celor două oştiri au fost trecute prin foc şi
sabie 200 de localităţi, turcii înaintând până dincolo de capitala
Transilvaniei Alba Iulia. Luând cu ei în robie foarte mulţi locuitori
ale oraşelor şi satelor pe care le-au cucerit, aceştia au luat ostatice
foarte multe femei pentru haremurile lor şi copii pentru a-i pregăti ca
viitori ieniceri.
Zona dintre localităţile Orăştie şi Sebeş a reprezentat centrul de
acţiune a paşei Mihaloglu Iskender-Bei, în a treia zi pe data de 11
octombrie 1479, în acest perimetru otomanii au creat mari distrugeri
luând şi multe vieţi omeneşti nevinovate.
Aceste incursiuni din anul 1479 au fost de o amploare mult mai mare
decât cele din anul 1420 cel mai mult de suferit au avut aşezările
săseşti.
Oraşul Sebeş, după ce a fost asediat şi cucerit, a suferit pierderi
importante, cu toate că în urmă cu câteva zile în oraş fusese voievodul
Bathory care i-a avertizat pe locuitorii din zonă să se refugieze în
munţi şi pădurile din apropiere.
În zilele care au urmat înaintea bătăliei, otomanii care se comasaseră
într-un raion în zona Orăştiei au pus la cale un nou itinerar de
întoarcere în Ţara Românească, stabilindu-se acelaşi itinerar pe care au
şi venit în Transilvania.
Despre aceste evenimente a fost informat şi regele Matei Corvin al
Ungariei (1443-1490) încă din prima jumătate a lunii august 1479.
Voievodul Ştefan V Bathory, în situaţia creată, îşi concentrează trupele
în Cetatea Alba Iulia, de unde printr-un mesager va cere şi sprijin
militar comitelui Paul Chinezu (1432-1494) Ban al Timişoarei.
După ce otomanii ş-au pus în mişcare oştile pe direcţia localităţii
Sebeş (Alba) din raionul de concentrare al localităţii Orăştie, Bathory
în fruntea oştilor sale îi va urmări pe otomani până în zona localităţii
Şibot (Alba) unde îşi va ridica şi tabăra într-o zonă mai deluroasă care
mărginea lunca râului Mureş, un şes neted numit „Câmpul Pâinii” (locul
unde voievodul şi-a aşezat tabăra se numeşte şi în prezent „Tăbărâşte”).
Oastea otomană aflată în retragere spre Ţara Românească prin elementele
proprii de cercetare află de intenţiile voievodului oprindu-se la Şibot
unde vor ocupa un dispozitiv de luptă.
Bătălia care urma să se desfăşoare, a pus faţă în faţă armata
transilvană cu aliaţii ei creştini, pe o parte, iar pe cealaltă, armata
otomană împreună cu cea a Ţării Româneşti, care pătrunsese în
Transilvania într-o expediţie de intimidare, jaf şi cotropire.
Confruntarea dintre cele două forţe a reprezentat actul final al acestei
expediţii care la început a fost îndreptată pentru a asedia şi cuceri
oraşul fortificat Sibiu, evitat din motive necunoscute în ultimul
moment.
În subordinea comenzii unice a voievodului Transilvaniei se mai aflau,
oastea secuilor călări condusă de Anton Kendy; alături de oastea
săsească condusă de judele şi primarul Sibiului Georg Hecht. O parte din
nobilimea transilvană; un corp de 900 husari conduşi de despotul Demeter
Jakšic, cunoscut pentru cruzimea lui în luptă; un corp de oaste muntean
în armuri condus de fostul domn al Ţării Româneşti Laiotă Basarab care
era refugiat în Transilvania şi în final o armată comandată de comitele
Banatului Paul Chinezu.
În armata otomană elita militară era formată din fraţii Mihaloglu, Ali
Bei şi Iskender-Bei, Malcocioglu Bali-Bei, Evrenos-Bei, Hasan Bei;
Evronosbeioglu Isa-Bei şi câteva paşale. În fruntea tuturor se afla Paşa
Isa.Bei, care în acea perioadă juca un rol cheie în destinele
imperiului, se presupune că era al doilea om în stat ca sfetnic al
sultanului. Acesta fiind principalul coordonator al executării
expediţiei otomane în Transilvania, i-a sugerat sultanului Mahomed II
să-i aprobe aducerea peste munţi a artileriei, fapt care arată că
otomanii erau pregătiţi pentru a purta orice tip de luptă şi nu doar un
simplu raid de jaf.
Efectivele militare ale celor două tabere beligerante au fost redate de
cronicarii timpului respectiv în cifre diferite cuprinse de la 15.000 la
60.000 de ostaşi. După documentele vremii a reieşit un număr
mai redus de oşteni aliaţi creştini astfel:
- corpul secuilor călări 16.000 luptători;
- nobilimea comitatelor 10.000 luptători;
- detaşamentele săseşti recrutate din oraşele Transilvaniei de Sud între
5.000-10.000 de luptători;
- corpul românesc 2000 de luptători.
La aceste forţe se mai adăugau luptători aduşi din Comitatele Bihor şi
Maramureş, formate în cea mai mare sub cnezi români.
- 900 de husari sârbi.
În urma unor analize contemporane, şi acest număr de peste 40.000 de
luptători combatanţi ai armatelor creştine a fost unul exagerat de
cronicarii vremii, pentru a impresiona, grandoarea forţelor care
participau la această bătălie. Realitatea fiind alta, cele două armate
aflate gata de luptă dispuneau de: 10.000-25.000 de luptători de partea
turcă iar de partea creştină între 25.000-30.000 de luptători.
Din punct de vedere strategic alegerea desfăşurării acţiunilor de luptă
a fost una foarte bună, deoarece în zona hotarului estic al localităţii
Şibot, culoarul râului Mureş se îngusta brusc, în apropiere de malul
drept al pârâului Cugir.
Trupele creştine aveau spatele protejat de cursurile celor două ape şi
care impuneau inamicului un câmp limitat de acţiune şi de desfăşurare a
trupelor.
Partea nordică a Luncii Mureşului era acoperită cu vegetaţie deasă de
sălcii, care forma o pavăză de apărare pentru armatele Voievodului
Bathory şi a Comitelui Paul Chinezu, iar sub camuflajul oferit de
vegetaţie ei şi-au putut organiza atacul împotriva otomanilor, cei doi
ţinând cont în dispunerea trupelor la teren, de specificul armelor şi
specialităţilor militare.
Cronicarul turc Semse Ddin relata acest aspect astfel:
„În faţa oastei otomane aflată în aşteptare de luptă a apărut deodată
armata creştină formată din trei grupuri de oaste”.
Prima linie a frontului creştin avea aripa stângă a dispozitivului
oştilor transilvane apărată de o zonă de mlaştină şi bălţi, iar aripa
dreaptă de râul Mureş, şi spatele era asigurat de pârâul Cugirului, în
faţă spre localitatea Orăştie, între cele două tabere adverse se afla o
zonă mlăştinoasă numită de localnici „La Baltă”.
Locul de amplasare a trupelor a fost un loc favorabil pentru o oaste cu
efective puţine faţă de un inamic superior numeric, la toată aceasta
adăugându-se şi ploile care au căzut în acea perioadă de dinaintea
luptei care au afectat mult înaintarea spre locul de conflict al
trupelor bănăţene conduse de Paul Chinezu.
Flancul drept din apropiere de malul râului Mureş a fost ocupat de
oştile săseşti comandate de judele Georg Hecht în număr de circa 5000 de
luptători din care în jur de 700 constituiau cavaleria uşoară. Tot în
acest loc se afla amplasată şi cavaleria uşoară a despotului sârb
Demeter Jakšic.
În zona dintre cele două aripi într-o poziţie mai retrasă se afla
dispusă cavaleria formată din nobilii voievodului Transilvaniei aflată
sub comanda personală a acestuia.
În flancul stâng se afla cavaleria secuilor comandată de Anton Kandy.
Cronica lui Semseddin descrie că existau în acea zonă trei corpuri de
luptă creştine iar primul corp era cel condus de comitele Paul Chinezu.
Ostaşii acestuia erau comparaţi cu un munte uriaş compus din 10.000 de
luptători „draci îmbrăcaţi în platoşe de oţel” cu săbii în mâini. Acest
corp era format din oastea comitelui, oastea Banului de Severin, nobili
ai comitatului Timiş, precum şi oştile districtelor şi comitatelor din
sudul Regatului Ungar.
Corpul de ostaşi comandat de voievodul Ştefan V Bathory era compus din
7-8000 de călăreţi în cămăşi de zale. Al treilea corp de oaste era
format din pedestrimea bine echipată a fostului domn al Ţării Româneşti
Laiotă Basarab. Linia a doua a frontului creştin dispusă pe flancul
stâng în spatele oştilor secuieşti se aflau trupe maghiare, iar pe
flancul drept în spatele oştilor săseşti se afla un grup de circa 2.000
de ostaşi români.
Partea otomană şi-a concentrat dispozitivul de luptă pe două linii
dispuse aproximativ paralel. Capetele flancului stâng se sprijineau pe
malul râului Mureş, iar flancul drept pe ramificaţiile dealurilor din
zona Orăştie-Vinerea.
Prima linie a frontului otoman era ocupată de oştile de elită otomane
comandate de Ali-Bei, Isa-Bei şi Bali-Bei.
Dispunerea în teren a celor două armate în conflict a avut loc în
primele ore ale dimineţii de 13 octombrie 1479.
Conform cronicarului turc Semseddin, comitelui Paul Chinezu i-a revenit
sarcina de a lupta împotriva paşei Ali-Bei, voievodul Transilvaniei
Ştefan V Bathory urma să se confrunte cu experimentatul paşă Isa-Bei,
iar fostului domn al Ţării Româneşti Laiotă Basarab i s-a decis
confruntarea cu Malkocioglu Bali-Bei.
În tabăra forţelor creştine a fost oficiată slujba religioasă urmată de
un îndemn al voievodului Transilvaniei Ştefan V Bathory faţă de oştile
comandate de el pentru ridicarea moralului pentru lupta care va urma,
iar în final acesta a spus: „cei care vor muri pentru acest scop sfânt
câştigă într-o clipă ceea ce alţii de o viaţă întreagă încearcă să o
câştige prin post şi abţinere: viaţa veşnică şi mărturie în cer”. La
auzul acestui îndemn înălţător oastea creştină a început să ovaţioneze
numele lui Dumnezeu şi a sfântului Lazăr. În tabăra otomană se auzeau şi
aici îndemnuri şi strigăte de îmbărbătare din partea muezinilor, iar
fanfara otomană cânta imnuri de slavă pentru „Alah”.
Potrivit martorului sas, atacul a început printr-un moment bizar, din
rândul oştirii otomane ar fi ieşit un soldat călare care a ajuns în faţa
comitelui Paul Chinezu scuipând în faţa acestuia sfidător, acest gest
călăreţul turc l-a făcut şi în faţa voievodului Transilvaniei Ştefan V
Bathory şi a despotului sârb Jakšic, ajuns în faţa judelui sas Georg
Hecht, acesta nu a mai apucat să facă acelaşi gest de umilire deoarece
un războinic sas a pornit în urmărirea călăreţului turc, ajungându-l s-a
iscat o luptă scurtă, sasul mai voinic cu sabia i-a tăiat turcului
capul, pe care l-a ridicat în sabie, iar acest episod marcând
dezlănţuirea luptei între cele două tabere.
O altă versiune despre începerea atacului şi modul cum s-a declanşat, a
fost faptul că saşii, puternic motivaţi de distrugerile suferite din
partea otomanilor pe timpul acestei expediţii din Transilvania, au
hotărât ca ei să deschidă lupta.
După un succes asupra aripii stângi a primei linii otomane, saşii sunt
nevoiţi să bată în retragere, în sprijinul acestora vor veni cu un
contraatac fulgerător corpul de oaste român, moment care va deschide
declanşarea generală a luptei pe toate liniile frontului. Nereuşind să
opună rezistenţă nici aripa formată din secui, întregul dispozitiv
creştin începe să se retragă treptat. În situaţia creată, voievodul
Transilvaniei Ştefan V Bathory ia iniţiativa în luptă declanşând un nou
contraatac cu cavaleria grea, străpungând liniile otomane şi având ca
succes imediat, eliminarea din luptă a trupelor Ţării Româneşti
comandate de domnitorul „Ţepeluş” Vodă şi înaintarea spre linia a doua a
frontului otoman. Aici va avea de înfruntat o aprigă rezistenţă a
otomanilor conduşi de Isa-Bei care va da naştere unei bătălii corp la
corp, moment în care voievodul Bathory îşi pierde calul căzând la
pământ. Confruntarea începe să aibă un caracter dramatic pentru creştini
şi extrem de sângeroasă. În aceste clipe critice, oastea transilvană
intră în panică, iar nobilimea, nemaivăzându-l pe domnitor în luptă, a
început să strige ca oştile să înceapă să se retragă în cetatea
Sebeşului.
Rănit grav la coapsă, voievodul a luat un alt cal de la un luptător de
al său şi prezentându-se în faţa soldaţilor săi le-a poruncit să-l
urmeze spunându-le: „mai bine să mor, decât să fug”. Soldatul care i-a
dat calul pe nume Antal a fost alături de comandantul său luptând pentru
el şi apărându-l. Soldaţii săi, văzându-i curajul, s-au încurajat
pornind lupta alături de voievodul lor, reuşind să-i învingă în scurt
timp pe ostaşii otomani conduşi de Ali-Bei.
Disperaţi de întorsătura luată, turcii şi-au aruncat în luptă rezervele
conduse de Bali-Bei pe aripa dreaptă de atac a trupelor proprii. În
situaţia nou creată, raportul de forţe a revenit în favoarea otomanilor.
Printr-o manevră iscusită, otomanii cu rezervele şi cu trupele în
contact, reuşesc să execute o învăluire prinzând ca într-un cleşte
oastea transilvană conturându-se prin aceasta o victorie otomană. În
acest moment decisiv al acestei bătălii intră în luptă comitele Paul
Chinezu cu oastea sa.
Pe timpul luptelor dintre otomani şi armata transilvană, Isa-Bei este
rănit în luptă, căzând de pe cal este străpuns imediat de săbiile
soldaţilor creştini. După moartea celui mai important conducător al
oştilor otomane, moralul trupelor sale s-a prăbuşit iar „slugile şi
oamenii săi s-au împrăştiat”. Din acel moment, cavaleria otomană a
intrat în cumpănă, din nou raportul de forţe era acum de partea
armatelor creştine cu un avantaj moral. Bathory a fost salvat de la
moarte, iar Isa-Bei a primit lovitura mortală.
De acum încolo lupta nu se va mai da pe segmentul central al forţelor în
contact, ea luând aspectul unei lupte de apărare şi retragere din partea
otomană şi urmărire din partea armatelor creştine. Otomanilor le-a surâs
un moment favorabil în luptă pe timpul desfăşurării unei acţiuni între
oştile fostului domn al Ţării Româneşti Laiotă Basarab şi oştile otomane
conduse de Malkocioglu Bali-Bei primul recunoascându-se învins şi care a
bătut în retragere.
Sarcina decisivă a otomanilor a căzut pe atacul lui Ali-Bei cu akingiii
săi, dar acesta a rămas neputincios în faţa tăvălugului ca un munte de
fier a oştilor conduse de comitele Banatului Paul Chinezu. Turcii,
epuizaţi de acţiunile desfăşurate până atunci şi derutaţi de evenimente,
nu mai aveau curajul să-l atace pe comite şi oastea acestuia care era
„îmbrăcată în oţel”.
În această situaţie, Ali-Bei, intrat în panică şi cuprins de teamă, a
început retragerea de pe câmpul de luptă într-un gest de laşitate, în
timp ce confraţii său erau în plină desfăşurare a luptei. Fuga acestuia
i-a fost facilitată şi de avantajul că acesta cunoştea limba română, şi
a aranjat cu un cioban din părţile locului contra unei sume de bani să
fie adăpostit atât el cât şi oamenii apropiaţi lui. Mai târziu Ali-Bei
va motiva abandonul ca o strategie de a atrage adversarul spre locul
unde se adăpostea pentru a-i fragmenta rândurile.
Comanda oastei otomane a fost preluată de Malkocioglu Bali-Bei care va
încerca o regrupare disperată a forţelor în vederea executării unui
contraatac în forţă cu care să rupă zidul viu realizat de creştini.
Retragerea lui Ali-Bei a permis oştilor conduse de Paul Chinezu să intre
în luptă atacând din flanc şi spate oştile otomane care îl încercuiseră
pe voievodul Bathory.
Această turnură neaşteptată a declanşat momentul surpriză al bătăliei
dând posibilitatea cronicarilor de a descrie momentul „coborârii”
oştilor comitelui de pe dealurile din jur, fapt inexact deoarece trupele
sale se găseau deja în contact cu adversarul.
Potrivit cronicarului sas, numai intervenţia lui Paul Chinezu a avut un
rol decisiv, altfel voievodul Ştefan V Bathory ar fi fost învins de
otomani.
Cronicarul turc Semseddin relata că în faţa acestui mare dezastru,
Bali-Bei împreună cu oastea sa s-au lepădat de toate prăzile
achiziţionate pe timpul jafurilor întreprinse în Transilvania şi au
fugit „unde au văzut cu ochii”.
Ultima rezistenţă a venit din partea pedestraşilor Ţării Româneşti, care
părăsită de cavaleria turcă a fost nevoită să-şi formeze o adevărată
„falangă” formată din suliţe lungi şi scuturi din spatele cărora aruncau
cu suliţe scurte ucigătoare.
Pentru anihilarea lor a fost nevoie de cavaleria grea şi de soldaţi
îmbrăcaţi în armuri pentru a-i străpunge şi nimici prin luptă corp la
corp, aceştia fiind masacraţi de trupele creştine până la ultimul. Tot
cronicarul sas a relatat că lupta pentru neutralizarea acestei falange a
durat aproape 4 ore, de la 1 la 5 după-amiază.
Înainte de lăsarea întunericului luptele au devenit sporadice deoarece
otomanii o parte au fugit iar alţii au murit în luptă sau au fost grav
răniţi. Trupele creştine au trecut la prădarea taberei otomane şi la
eliberarea robilor.
Otomanii care au reuşit să fugă, au fost urmăriţi de cavaleria creştină
fiind măcelăriţi până la ultimul.
Au reuşit să scape câţiva din conducătorii otomani Ali-Bei (scăpat de
ciobani) Iskender-Bei; Ezeberg-Bei şi Bali-Bei, ajunşi în scurt timp în
Imperiul Otoman după ce au traversat Ţara Românească.
Printre luptele purtate între armatele creştine şi cele otomane se
numără şi cele purtate în hotarul Romosului în locul numit „Făgădău”,
unde turcii au fost aruncaţi într-o vale numită azi „Părăul Turcului”.
Nu au fost ucişi turcii foarte bogaţi care urmau să fie răscumpăraţi de
familiile lor contra unor sume mari de bani, aceştia fiind în număr de
50 de otomani, printre ei aflându-se şi fiul lui Isa-Bei.
Preţul robilor turci scăzuse în schimb foarte mult astfel un ţăran şi-a
cumpărat trei robi turci cu suma de 1/2 guldeni pe care apoi i-a plimbat
prin toată tabăra „să le aducă aminte tuturor că pe vremea regelui Matei
Corvin pentru o jumătate de gulden se putea cumpăra de oricine trei
turci”, după care tot ţăranul neavând ce să facă cu ei le-a tăiat
capetele.
După strângerea răniţilor printre care era şi voievodul Transilvaniei
Ştefan V Bathory, acesta, după finalul luptelor, a fost scos dintr-un
morman de cadavre turceşti aproape mort de Paul Chinezu personal (un
adevărat Hercule român aşa cum îl numea Aron Dunsuşeanu).
Victoria acestei bătălii de seamă s-a sărbătorit direct pe câmpul de
luptă, ostaşii întrecându-se în a improviza versuri prin care să
elogieze vitejia unora dintre ei şi a comandanţilor lor. În centrul
atenţiei a fost desigur comitele Paul Chinezu Banul
Timişoarei, pe care istoria îl consemnează nu numai a fi artizanul
principal al succesului creştinilor, ci şi autorul unui dans
nemaiântâlnit până atunci.
Se spune că acesta a dansat ţinând în gură cadavrul unui turc în timp ce
la subsuoară şi pe umeri se mai aflau alte două corpuri de turci ucişi.
Pierderile în vieţi omeneşti de ambele părţi au fost substanţiale,
totuşi în raport cu forţele participante nu s-au ridicat la efective
foarte mari. Astfel turcii au avut pierderi în jur de 5000-6000,
pierderile cele mai multe fiind de partea pedestrimii Ţării Româneşti
care a căzut în număr mare pe câmpul de luptă.
Trupele armatei transilvane au avut pierderi în jur de 3000 de
luptători.
Pe data de 14 octombrie 1479 a doua zi după crâncena confruntare de pe
Câmpul Pâinii trupele armatei transilvane învingătoare vor intra în
Cetatea Medievală de la Alba Iulia pentru a sărbători succesul.
Mesajul răsunătoarei victorii a ajuns în scurt timp şi la regele Matei
Corvin al Ungariei care, la rându-i, îi va transmite Papei de la Roma
despre marea victorie a armatelor creştine asupra otomanilor.
Bătălia de la Câmpul Pâinii va intra definitiv în istoria luptei
creştinătăţii împotriva Imperiului Otoman şi care a reprezentat cea mai
mare victorie a acestora după marea bătălie antiotomană de la Belgrad
din anul 1456 a voievodului Ioan de Hunedoara şi după succesul
remarcabil al domnitorului Ştefan III „Cel Mare” din anul 1475 în
bătălia de la Vaslui.
Pe câmpul unde a avut loc această bătălie răsunătoare, regele Matrei
Corvin a ridicat un mausoleu iar voievodul Ştefan V Bathory a construit
o capelă. Despre aceste monumente se ştiu foarte puţine lucruri.
În locul unde a avut loc bătălia, s-a înălţat o movilă care reprezenta
cel mai impunător mormânt colectiv legat de acest eveniment din anul
1479, prin dimensiunile ei, movila ilustrează faptul că aici a căzut în
luptă un număr foarte mare de luptători, ale căror corpuri au fost
înhumate prin ridicarea în acel loc a unui mormânt colectiv.
Capela ridicată pe Câmpul Pâinii în locul unde a
avut loc
bătălia creștinilor contra otomanilor pe data de 13 oct. 1479
Pe câmpul din jur se întind şi alte movile dintre care câteva se află la
hotarul localităţii Aurel Vlaicu.
Pentru comemorarea strălucitei izbânzi, din dispoziţia regelui Matei
Corvin al Ungariei, a fost construită din banii visteriei regale o
capelă deasupra uneia din movile în care se aflau îngropaţi o parte a
celor căzuţi pe câmpul de luptă.
Anual aici se oficiau slujbe din ordinul aceluiaşi rege, iar de
întreţinerea edificiului se îngrijea magistrul localităţii Orăştie care
aloca în fiecare an suma de 100 de florini pentru întreţinerea ei.
Cu timpul, această capelă construită din porunca regelui Matei Corvin, a
început să se degradeze datorită şi faptului că a început să fie
neglijată atât de autorităţile locale cât şi de locuitorii oraşului
Orăştie.
Pe data de 9 mai 1696 trezorierul Apor Ştefan remarca starea deplorabilă
în care ajunsese capela fapt consemnat într-o scrisoare adresată
conducerii oraşului Orăştie cerând în termeni imperativi restaurarea
acesteia. Capela a fost refăcută în totalitate supravieţuind încă un
veac. În anul 1780 clădirea capelei ajunge din cauza nepăsării
autorităţilor în ruină, în această situaţie judele regal al oraşului
Orăştie Eperjesi Gergely dispune demolarea acesteia iar din materialele
rezultate a fost construit podul peste apa pârâului Cugir şi a hanului
din localitatea Şibot.
Pe locul unde a existat capela demolată, în anu 1818, prin strădania
preotului reformat al oraşului Orăştie Nagy Şandor şi a unor
intelectuali locali, a fost construit un nou monument din piatră având
dimensiuni modeste despre care se spune că ar fi avut înălţimea de 3
stânjeni aproximativ 5,91-6,09 m (1 stânjen = 1,97-2,03 m), pe acesta a
fost fixată o placă pe care era scris în limba latină „locul cladis
Sthephani Bathory et Pauli Kinisi turcis datae” în partea de jos a
acestei plăci au fost gravate numele împăratului Imperiului Austriac
Francisc I de Habsburg Lorraine (1768-1835) (1806-1835) şi a contelui
Gheorghe Banffy II de Losoncz (1747-1822) (1787-1822) guvernatorul
Marelui Principat al Transilvaniei precum şi anul 1819.
Pentru realizarea acestui monument, preotul reformat Nagy Şandor a
trimis o primă scrisoare datată 6 februarie 1818 adresată guvernatorului
Transilvaniei de la acea dată Gheorghe Banffy II pentru a-i solicita
aprobările de rigoare construirii acestui monument. Pe data de 12 martie
1818, guvernatorul aprobă iniţiativa preotului, asigurându-l de tot
sprijinul său.
Pe data de 22 februarie 1820 preotul trimite o a doua scrisoare
împăratului Francisc I de Habsburg Lorraine în legătură cu aceeaşi
problemă obţinând consimţământul acestuia în scris pe data de 19 mai
1820.
Viaţa noului monument construit a fost una scurtă, el fiind distrus de
insurgenţii maghiari odată cu evenimentele revoluţiei din Transilvania
dintre anii 1848-1849.
Maghiarii, pe timpul acţiunilor militare în zonă, l-au distrus în
totalitate, motivul fiind că pe soclul acestuia exista o inscripţie
trilingva (maghiară, germană, latină).
După anul 1849, prin subscripţie publică în anul 1862, la iniţiativa
avocatului şi istoricului Leopold Nagy (născut în anul 1816 la Orăştie)
se solicită construirea unui alt monument pe locul celui vechi „care să
reprezinte fraternitatea dintre fraţii români, fraţii maghiari şi fraţii
saşi, care strâns uniţi vor avea gloria înaintea lor”.
Avocatul din bugetul său va dona 10 florini solicitând şi ajutorul
auditorilor săi pentru strângerea de fonduri în vederea ridicării noului
monument, însă planul său nu a avut nici un ecou în rândul locuitorilor
ardeleni.
La sfârşitul sec. XIX în anul 1890, Asociaţia Arheologilor şi
Istoricilor din Transilvania va ridica în gara din localitatea Şibot un
monument comemorativ. În anul 1919 acest onument este descris ca fiind
„o columnă în apropierea gării din Şibot (Alkenyer) în vârful căreia
stau amintiri vitejeşti de bronz în memoria biruinţei Regelui Matei
Corvin şi al Comitelui Banatului Paul Chinezu asupra turcilor”.
Monumentul ridicat în
memoria bătăliei de la
Câmpul Pâinii ridicat
în anul 1818
Grup statuar - Cluj Napoca. 1 - Regele Matei Corvin al Ungariei
(1443-1490); 2 - Blasius Maghiar (+1490);
3 - Paul Chinezu (1432-1494); 4 - Ștefan Zapolya (1445-1499); 5 - Ștefan
Bathory V de csed (1430-1493)Istoricul Nicolae Iorga descrie în anul
1906 acest monument astfel: „lângă o staţie mărunţică deabea se vede un
monument sărăcăcios din care se înalţă trofee aurite”.
Un nou monument va fi ridicat în anul 1929, acesta este aşezat pe un
soclu înalt, la baza căruia se aflau construite câteva trepte,
monumentul având înălţimea totală de 5 m, în vârful acestuia se află
confecţionat din bronz un bust de cavaler medieval în armură având
vizeta trasă pe faţă gata de luptă, sub acest bust sunt
reprezentate trofee de luptă şi arme medievale ale cavalerilor. Întregul
monument are un simţ estetic foarte bine realizat.
La centru monumentului din piatră se află
montată o placă din marmură pe care stă scris cu litere aurite:
„Acest monument a fost aşezat în amintirea
strălucitei biruinţe repurtate de armatele ardelene sub conducerea
voievodului Ştefan Bathory asupra turcilor în bătălia de pe Câmpul
Pâinii la 13 octombrie 1479, cu ajutorul eroului român, comite de
Timişoara Paul Chinezu care sosind pe câmpul de luptă în clipa
hotărâtoare, prin vitejia sa extraordinară a însufleţit pe luptătorii
ardeleni obosiţi, le-a înlesnit biruinţa desăvârşită şi a mântuit de
o jumătate de veac Ardealul de primejdia represiunilor
turceşti”.
Nicolae PARASCHIVESCU
Bibliografie
Ioan Haţegan, Apulum,
XVI, 1978, p. 261-273.
Cristian Ioan Popa,
Lupta de la Câmpul Pâinii, p. 269-301.
Gheorghe Pavelescu,
Bătălia de la Câmpul Pâinii reflectată în tradiţia orală,
Corviniana, III, 1997, p. 85-91.
Ioan Horea Ursu,
Descrierea bătăliei de pe Câmpul Pâinii de lângă Orăştie (1497),
Revista pentru istorie, Arheologie şi filologie, IV, 1, Bucureşti 1913
(1914), p. 147-150.
|
