România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

537 de ani de când a avut loc bătălia de la Câmpul Pâinii (Şibot)           13 octombrie 1479 – 13 octombrie 2016

 

Moto: „Acesta este Câmpul Pâinii! Se pare că natura a făcut anume acest areal pentru lupte – şi lupte nu de oameni ci de giganţi” (Aron Densuşianu – 1864)

 

Această mare bătălie a avut loc pe un şes întins a luncii râului Mureş între localitatea Şibot (Alba) şi municipiul Orăştie (Hunedoara) pe data de 13 octombrie 1479. O bătălie care a reprezentat modelul unităţii creştinilor împotriva invaziei otomane, tăria unor caractere, sacrificiul în lupta şi eroismul unor elite, fiind un moment de cotitură în ducerea acţiunilor de luptă împotriva tăvălugului otoman din ultima parte a sec. XV din Transilvania şi Regatul Ungar.

Urmaşul voievodului Transilvaniei Ioan de Hunedoara (1407-1456), fiul său mai mic Matei Corvin (1443-1490) rege al Ungariei în perioada anilor 1458-1490 nu a reuşit să se ridice la nivelul tatălui său din punct de vedere militar şi strategic, iar perioada anilor 1456-1478 nu a fost lipsită de confruntări militare între Imperiul Otoman şi Regatul Maghiar.

Intenţiile turcilor fiind bine cunoscute transilvănenilor deoarece cu câteva luni înaintea bătăliei, atât prin intermediul spionilor negustori saşi, cât şi prin intermediul domnitorilor din Ţara Românească şi Moldova, se cunoştea despre pregătirile otomanilor în vederea executării unei expediţii de cucerire în Transilvania de o mai mare amploare.

Bătălia de la Câmpul Pâinii, tablou de Ion Osolsobie

Pe data de 20 aprilie 1479 domnitorul Moldovei, voievodul Ştefan III  „Cel Mare” (1433-1504) îi informa pe braşoveni de intenţiile turcilor. Pe data de 3 iulie 1479 voievodul Transilvaniei Ştefan V Bathory de Ecsed (1430-1493) (1479-1493) îi anunţa pe braşoveni că turcii au ajuns în Ţara Românească iar domnitorul acestei ţări Basarab IV cel Tânăr (Ţepeluş) (+1482)se pregătea să atace Făgăraşul pentru a pune mâna pe Laiotă Basarab (+1480) fostul domn al Ţării Româneşti şi rivalul său la domnie.

Pe data de 14 august 1479 voievodul Bathory se afla cu o lună înainte de bătălie în Cetatea oraşului Sebeş, unde aştepta informaţii despre numărul efectivelor otomane precum şi a oştii lui „Ţepeluş” Vodă.

Armatele otomane se puseseră deja în marş îndreptându-se spre Transilvania luând ca itinerar de înaintare varianta Olteniei, pe direcţia Jiu, Gilort, Novaci de unde se făcea trecerea peste Munţii Carpaţi prin obârşia Lotrului după care se cobora pe valea râului Sebeş.

Oştirile otomane odată ajunse în Transilvania au început o amplă campanie de jaf în zonele şi localităţile pe care le străbăteau.

Primele acţiuni de jaf şi cotropire au aparţinut            oştilor paşei Isa-Bei, urmate a doua zi de cele ale paşei Ali-Bei.

Se spune că în acţiunile celor două oştiri au fost trecute prin foc şi sabie 200 de localităţi, turcii înaintând până dincolo de capitala Transilvaniei Alba Iulia. Luând cu ei în robie foarte mulţi locuitori ale oraşelor şi satelor pe care le-au  cucerit, aceştia au luat ostatice foarte multe femei pentru haremurile lor şi copii pentru a-i pregăti ca viitori ieniceri.

Zona dintre localităţile Orăştie şi Sebeş a reprezentat centrul de acţiune a paşei Mihaloglu Iskender-Bei, în a treia zi pe data de 11 octombrie 1479, în acest perimetru otomanii au creat mari distrugeri luând şi multe vieţi omeneşti nevinovate.

Aceste incursiuni din anul 1479 au fost de o amploare mult mai mare decât cele din anul 1420 cel mai mult de suferit au avut aşezările săseşti.

Oraşul Sebeş, după ce a fost asediat şi cucerit, a suferit pierderi importante, cu toate că în urmă cu câteva zile în oraş fusese voievodul Bathory care i-a avertizat pe locuitorii din zonă să se refugieze în munţi şi pădurile din apropiere.

În zilele care au urmat înaintea bătăliei, otomanii care se comasaseră într-un raion în zona Orăştiei au pus la cale un nou itinerar de întoarcere în Ţara Românească, stabilindu-se acelaşi itinerar pe care au şi venit în Transilvania.

Despre aceste evenimente a fost informat şi regele Matei Corvin al Ungariei (1443-1490) încă din prima jumătate a lunii august 1479.

Voievodul Ştefan V Bathory, în situaţia creată, îşi concentrează trupele în Cetatea Alba Iulia, de unde printr-un mesager va cere şi sprijin militar comitelui Paul Chinezu (1432-1494) Ban al Timişoarei.

După ce otomanii ş-au pus în mişcare oştile pe direcţia localităţii Sebeş (Alba) din raionul de concentrare al localităţii Orăştie, Bathory în fruntea oştilor sale îi va urmări pe otomani până în zona localităţii Şibot (Alba) unde îşi va ridica şi tabăra într-o zonă mai deluroasă care mărginea lunca râului Mureş, un şes neted numit „Câmpul Pâinii” (locul unde voievodul şi-a aşezat tabăra se numeşte şi în prezent „Tăbărâşte”).

Oastea otomană aflată în retragere spre Ţara Românească prin elementele proprii de cercetare află de intenţiile voievodului oprindu-se la Şibot unde vor ocupa un dispozitiv de luptă.

Bătălia care urma să se desfăşoare, a pus faţă în faţă armata transilvană cu aliaţii ei creştini, pe o parte, iar pe cealaltă, armata otomană împreună cu cea a Ţării Româneşti, care pătrunsese în Transilvania într-o expediţie de intimidare, jaf şi cotropire. Confruntarea dintre cele două forţe a reprezentat actul final al acestei expediţii care la început a fost îndreptată pentru a asedia şi cuceri oraşul fortificat Sibiu, evitat din motive necunoscute în ultimul moment.

În subordinea comenzii unice a voievodului Transilvaniei se mai aflau, oastea secuilor călări condusă de Anton Kendy; alături de oastea săsească condusă de judele şi primarul Sibiului Georg Hecht. O parte din nobilimea transilvană; un corp de 900 husari conduşi de despotul Demeter Jakšic, cunoscut pentru cruzimea lui în luptă; un corp de oaste muntean în armuri condus de fostul domn al Ţării Româneşti Laiotă Basarab care era refugiat în Transilvania şi în final o armată comandată de comitele Banatului Paul Chinezu.

În armata otomană elita militară era formată din fraţii Mihaloglu, Ali Bei şi Iskender-Bei, Malcocioglu Bali-Bei, Evrenos-Bei, Hasan Bei; Evronosbeioglu Isa-Bei şi câteva paşale. În fruntea tuturor se afla Paşa Isa.Bei, care în acea perioadă juca un rol cheie în destinele imperiului, se presupune că era al doilea om în stat ca sfetnic al sultanului. Acesta fiind principalul coordonator al executării expediţiei otomane în Transilvania, i-a sugerat sultanului Mahomed II să-i aprobe aducerea peste munţi a artileriei, fapt care arată că otomanii erau pregătiţi pentru a purta orice tip de luptă şi nu doar un simplu raid de jaf.

Efectivele militare ale celor două tabere beligerante au fost redate de cronicarii timpului respectiv în cifre diferite cuprinse de la 15.000 la 60.000 de ostaşi.           După documentele vremii a reieşit un număr mai redus de oşteni aliaţi creştini astfel:

- corpul secuilor călări 16.000 luptători;

- nobilimea comitatelor 10.000 luptători;

- detaşamentele săseşti recrutate din oraşele Transilvaniei de Sud între 5.000-10.000 de luptători;

- corpul românesc 2000 de luptători.

La aceste forţe se mai adăugau luptători aduşi din Comitatele Bihor şi Maramureş, formate în cea mai mare sub cnezi români.

- 900 de husari sârbi.

În urma unor analize contemporane, şi acest număr de peste 40.000 de luptători combatanţi ai armatelor creştine a fost unul exagerat de cronicarii vremii, pentru a impresiona, grandoarea forţelor care participau la această bătălie. Realitatea fiind alta, cele două armate aflate gata de luptă dispuneau de: 10.000-25.000 de luptători de partea turcă iar de partea creştină între 25.000-30.000 de luptători.

Din punct de vedere strategic alegerea desfăşurării acţiunilor de luptă a fost una foarte bună, deoarece în zona hotarului estic al localităţii Şibot, culoarul râului Mureş se îngusta brusc, în apropiere de malul drept al pârâului Cugir.

Trupele creştine aveau spatele protejat de cursurile celor două ape şi care impuneau inamicului un câmp limitat de acţiune şi de desfăşurare a trupelor.

Partea nordică a Luncii Mureşului era acoperită cu vegetaţie deasă de sălcii, care forma o pavăză de apărare pentru armatele Voievodului Bathory şi a Comitelui Paul Chinezu, iar sub camuflajul oferit de vegetaţie ei şi-au putut organiza atacul împotriva otomanilor, cei doi ţinând cont în dispunerea trupelor la teren, de specificul armelor şi specialităţilor militare.

Cronicarul turc Semse Ddin relata acest aspect         astfel:

„În faţa oastei otomane aflată în aşteptare de luptă a apărut deodată armata creştină formată din trei grupuri de oaste”.

Prima linie a frontului creştin avea aripa stângă a dispozitivului oştilor transilvane apărată de o zonă de mlaştină şi bălţi, iar aripa dreaptă de râul Mureş, şi spatele era asigurat de pârâul Cugirului, în faţă spre localitatea Orăştie, între cele două tabere adverse se afla o zonă mlăştinoasă numită de localnici „La Baltă”.

Locul de amplasare a trupelor a fost un loc favorabil pentru o oaste cu efective puţine faţă de un inamic superior numeric, la toată aceasta adăugându-se şi ploile care au căzut în acea perioadă de dinaintea luptei care au afectat mult înaintarea spre locul de conflict al trupelor bănăţene conduse de Paul Chinezu.

Flancul drept din apropiere de malul râului Mureş a fost ocupat de oştile săseşti comandate de judele Georg Hecht în număr de circa 5000 de luptători din care în jur de 700 constituiau cavaleria uşoară. Tot în acest loc se afla amplasată şi cavaleria uşoară a despotului sârb Demeter Jakšic.

În zona dintre cele două aripi într-o poziţie mai retrasă se afla dispusă cavaleria formată din nobilii voievodului Transilvaniei aflată sub comanda personală a acestuia.

În flancul stâng se afla cavaleria secuilor comandată de Anton Kandy. Cronica lui Semseddin descrie că existau în acea zonă trei corpuri de luptă creştine iar primul corp era cel condus de comitele Paul Chinezu. Ostaşii acestuia erau comparaţi cu un munte uriaş compus din 10.000 de luptători „draci îmbrăcaţi în platoşe de oţel” cu săbii în mâini. Acest corp era format din oastea comitelui, oastea Banului de Severin, nobili ai comitatului Timiş, precum şi oştile districtelor şi comitatelor din sudul Regatului Ungar.

Corpul de ostaşi comandat de voievodul Ştefan V Bathory era compus din 7-8000 de călăreţi în cămăşi de zale. Al treilea corp de oaste era format din pedestrimea bine echipată a fostului domn al Ţării Româneşti Laiotă Basarab. Linia a doua a frontului creştin dispusă pe flancul stâng în spatele oştilor secuieşti se aflau trupe maghiare, iar pe flancul drept în spatele oştilor săseşti se afla un grup de circa 2.000 de ostaşi români.

Partea otomană şi-a concentrat dispozitivul de luptă pe două linii dispuse aproximativ paralel. Capetele flancului stâng se sprijineau pe malul râului Mureş, iar flancul drept pe ramificaţiile dealurilor din zona Orăştie-Vinerea.

Prima linie a frontului otoman era ocupată de oştile de elită otomane comandate de Ali-Bei, Isa-Bei şi Bali-Bei.

Dispunerea în teren a celor două armate în conflict a avut loc în primele ore ale dimineţii de 13 octombrie 1479.

Conform cronicarului turc Semseddin, comitelui Paul Chinezu i-a revenit sarcina de a lupta împotriva paşei Ali-Bei, voievodul Transilvaniei Ştefan V Bathory urma să se confrunte cu experimentatul paşă Isa-Bei, iar fostului domn al Ţării Româneşti Laiotă Basarab i s-a decis confruntarea cu Malkocioglu Bali-Bei.

În tabăra forţelor creştine a fost oficiată slujba religioasă urmată de un îndemn al voievodului Transilvaniei Ştefan V Bathory faţă de oştile comandate de el pentru ridicarea moralului pentru lupta care va urma, iar în final acesta a spus: „cei care vor muri pentru acest scop sfânt câştigă într-o clipă ceea ce alţii de o viaţă întreagă încearcă să o câştige prin post şi abţinere: viaţa veşnică şi mărturie în cer”. La auzul acestui îndemn înălţător oastea creştină a început să ovaţioneze numele lui Dumnezeu şi a sfântului Lazăr. În tabăra otomană se auzeau şi aici îndemnuri şi strigăte de îmbărbătare din partea muezinilor, iar fanfara otomană cânta imnuri de slavă pentru „Alah”.

Potrivit martorului sas, atacul a început printr-un moment bizar, din rândul oştirii otomane ar fi ieşit un soldat călare care a ajuns în faţa comitelui Paul Chinezu scuipând în faţa acestuia sfidător, acest gest călăreţul turc l-a făcut şi în faţa voievodului Transilvaniei Ştefan V Bathory şi a despotului sârb Jakšic, ajuns în faţa judelui sas Georg Hecht, acesta nu a mai apucat să facă acelaşi gest de umilire deoarece un războinic sas a pornit în urmărirea călăreţului turc, ajungându-l s-a iscat o luptă scurtă, sasul mai voinic cu sabia i-a tăiat turcului capul, pe care l-a ridicat în sabie, iar acest episod marcând dezlănţuirea luptei între cele două tabere.

O altă versiune despre începerea atacului şi modul cum s-a declanşat, a fost faptul că saşii, puternic motivaţi de distrugerile suferite din partea otomanilor pe timpul acestei expediţii din Transilvania, au hotărât ca ei să deschidă lupta.

După un succes asupra aripii stângi a primei linii otomane, saşii sunt nevoiţi să bată în retragere, în sprijinul acestora vor veni cu un contraatac fulgerător corpul de oaste român, moment care va deschide declanşarea generală a luptei pe toate liniile frontului. Nereuşind să opună rezistenţă nici aripa formată din secui, întregul dispozitiv creştin începe să se retragă treptat. În situaţia creată, voievodul Transilvaniei Ştefan V Bathory ia iniţiativa în luptă declanşând un nou contraatac cu cavaleria grea, străpungând liniile otomane şi având ca succes imediat, eliminarea din luptă a trupelor Ţării Româneşti comandate de domnitorul „Ţepeluş” Vodă şi înaintarea spre linia a doua a frontului otoman. Aici va avea de înfruntat o aprigă rezistenţă a otomanilor conduşi de Isa-Bei care va da naştere unei bătălii corp la corp, moment în care voievodul Bathory îşi pierde calul căzând la pământ. Confruntarea începe să aibă un caracter dramatic pentru creştini şi extrem de sângeroasă. În aceste clipe critice, oastea transilvană intră în panică, iar nobilimea, nemaivăzându-l pe domnitor în luptă, a început să strige ca oştile să înceapă să se retragă în cetatea Sebeşului.

Rănit grav la coapsă, voievodul a luat un alt cal de la un luptător de al său şi prezentându-se în faţa soldaţilor săi le-a poruncit să-l urmeze spunându-le: „mai bine să mor, decât să fug”. Soldatul care i-a dat calul pe nume Antal a fost alături de comandantul său luptând pentru el şi apărându-l. Soldaţii săi, văzându-i curajul, s-au încurajat pornind lupta alături de voievodul lor, reuşind să-i învingă în scurt timp pe ostaşii otomani conduşi de Ali-Bei.

Disperaţi de întorsătura luată, turcii şi-au aruncat în luptă rezervele conduse de Bali-Bei pe aripa dreaptă de atac a trupelor proprii. În situaţia nou creată, raportul de forţe a revenit în favoarea otomanilor. Printr-o manevră iscusită, otomanii cu rezervele şi cu trupele în contact, reuşesc să execute o învăluire prinzând ca într-un cleşte oastea transilvană conturându-se prin aceasta o victorie otomană. În acest moment decisiv al acestei bătălii intră în luptă comitele Paul Chinezu cu oastea sa.

Pe timpul luptelor dintre otomani şi armata transilvană, Isa-Bei este rănit în luptă, căzând de pe cal este străpuns imediat de săbiile soldaţilor creştini. După moartea celui mai important conducător al oştilor otomane, moralul trupelor sale s-a prăbuşit iar „slugile şi oamenii săi s-au împrăştiat”. Din acel moment, cavaleria otomană a intrat în cumpănă, din nou raportul de forţe era acum de partea armatelor creştine cu un avantaj moral. Bathory a fost salvat de la moarte, iar Isa-Bei a primit lovitura mortală.

De acum încolo lupta nu se va mai da pe segmentul central al forţelor în contact, ea luând aspectul unei lupte de apărare şi retragere din partea otomană şi urmărire din partea armatelor creştine. Otomanilor le-a surâs un moment favorabil în luptă pe timpul desfăşurării unei acţiuni între oştile fostului domn al Ţării Româneşti Laiotă Basarab şi oştile otomane conduse de Malkocioglu Bali-Bei primul recunoascându-se învins şi care a bătut în retragere.

Sarcina decisivă a otomanilor a căzut pe atacul lui Ali-Bei cu akingiii săi, dar acesta a rămas neputincios în faţa tăvălugului ca un munte de fier a oştilor conduse de comitele Banatului Paul Chinezu. Turcii, epuizaţi de acţiunile desfăşurate până atunci şi derutaţi de evenimente, nu mai aveau curajul să-l atace pe comite şi oastea acestuia care era „îmbrăcată în oţel”.

În această situaţie, Ali-Bei, intrat în panică şi cuprins de teamă, a început retragerea de pe câmpul de luptă într-un gest de laşitate, în timp ce confraţii său erau în plină desfăşurare a luptei. Fuga acestuia i-a fost facilitată şi de avantajul că acesta cunoştea limba română, şi a aranjat cu un cioban din părţile locului contra unei sume de bani să fie adăpostit atât el cât şi oamenii apropiaţi lui. Mai târziu Ali-Bei va motiva abandonul ca o strategie de a atrage adversarul spre locul unde se adăpostea pentru a-i fragmenta rândurile.

Comanda oastei otomane a fost preluată de Malkocioglu Bali-Bei care va încerca o regrupare disperată a forţelor în vederea executării unui contraatac în forţă cu care să rupă zidul viu realizat de creştini.

Retragerea lui Ali-Bei a permis oştilor conduse de Paul Chinezu să intre în luptă atacând din flanc şi spate oştile otomane care îl încercuiseră pe voievodul Bathory.

Această turnură neaşteptată a declanşat momentul surpriză al bătăliei dând posibilitatea cronicarilor de a descrie momentul „coborârii” oştilor comitelui de pe dealurile din jur, fapt inexact deoarece trupele sale se găseau deja în contact cu adversarul.

Potrivit cronicarului sas, numai intervenţia lui Paul Chinezu a avut un rol decisiv, altfel voievodul Ştefan V Bathory ar fi fost învins de otomani.

Cronicarul turc Semseddin relata că în faţa acestui mare dezastru, Bali-Bei împreună cu oastea sa s-au lepădat de toate prăzile achiziţionate pe timpul jafurilor întreprinse în Transilvania şi au fugit „unde au văzut cu ochii”.

Ultima rezistenţă a venit din partea pedestraşilor Ţării Româneşti, care părăsită de cavaleria turcă a fost nevoită să-şi formeze o adevărată „falangă” formată din suliţe lungi şi scuturi din spatele cărora aruncau cu suliţe scurte ucigătoare.

Pentru anihilarea lor a fost nevoie de cavaleria grea şi de soldaţi îmbrăcaţi în armuri pentru a-i străpunge şi nimici prin luptă corp la corp, aceştia fiind masacraţi de trupele creştine până la ultimul. Tot cronicarul sas a relatat că lupta pentru neutralizarea acestei falange a durat aproape 4 ore, de la 1 la 5 după-amiază.

Înainte de lăsarea întunericului luptele au devenit sporadice deoarece otomanii o parte au fugit iar alţii au murit în luptă sau au fost grav răniţi. Trupele creştine au trecut la prădarea taberei otomane şi la eliberarea robilor.

Otomanii care au reuşit să fugă, au fost urmăriţi de cavaleria creştină fiind măcelăriţi până la ultimul.

Au reuşit să scape câţiva din conducătorii otomani Ali-Bei (scăpat de ciobani) Iskender-Bei; Ezeberg-Bei şi Bali-Bei, ajunşi în scurt timp în Imperiul Otoman după ce au traversat Ţara Românească.

Printre luptele purtate între armatele creştine şi cele otomane se numără şi cele purtate în hotarul Romosului în locul numit „Făgădău”, unde turcii au fost aruncaţi într-o vale numită azi „Părăul Turcului”.

Nu au fost ucişi turcii foarte bogaţi care urmau să fie răscumpăraţi de familiile lor contra unor sume mari de bani, aceştia fiind în număr de 50 de otomani, printre ei aflându-se şi fiul lui Isa-Bei.

Preţul robilor turci scăzuse în schimb foarte mult astfel un ţăran şi-a cumpărat trei robi turci cu suma de 1/2 guldeni pe care apoi i-a plimbat prin toată tabăra „să le aducă aminte tuturor că pe vremea regelui Matei Corvin pentru o jumătate de gulden se putea cumpăra de oricine trei turci”, după care tot ţăranul neavând ce să facă cu ei le-a tăiat capetele.

După strângerea răniţilor printre care era şi voievodul Transilvaniei Ştefan V Bathory, acesta, după finalul luptelor, a fost scos dintr-un morman de cadavre turceşti aproape mort de Paul Chinezu personal (un adevărat Hercule român aşa cum îl numea Aron Dunsuşeanu).

Victoria acestei bătălii de seamă s-a sărbătorit direct pe câmpul de luptă, ostaşii întrecându-se în a improviza versuri prin care să elogieze vitejia unora dintre ei şi a comandanţilor lor. În centrul atenţiei a fost desigur                   comitele Paul Chinezu Banul Timişoarei, pe care istoria îl consemnează nu numai a fi artizanul principal al succesului creştinilor, ci şi autorul unui dans nemaiântâlnit până            atunci.

Se spune că acesta a dansat ţinând în gură cadavrul unui turc în timp ce la subsuoară şi pe umeri se mai aflau alte două corpuri de turci ucişi.

Pierderile în vieţi omeneşti de ambele părţi au fost substanţiale, totuşi în raport cu forţele participante nu s-au ridicat la efective foarte mari. Astfel turcii au avut pierderi în jur de 5000-6000, pierderile cele mai multe fiind de partea pedestrimii Ţării Româneşti care a căzut în număr mare pe câmpul de luptă.

Trupele armatei transilvane au avut pierderi în jur de 3000 de luptători.

Pe data de 14 octombrie 1479 a doua zi după crâncena confruntare de pe Câmpul Pâinii trupele armatei transilvane învingătoare vor intra în Cetatea Medievală de la Alba Iulia pentru a sărbători succesul.

Mesajul răsunătoarei victorii a ajuns în scurt timp şi la regele Matei Corvin al Ungariei care, la rându-i, îi va transmite Papei de la Roma despre marea victorie a armatelor creştine asupra otomanilor.

Bătălia de la Câmpul Pâinii va intra definitiv în istoria luptei creştinătăţii împotriva Imperiului Otoman şi care a reprezentat cea mai mare victorie a acestora după marea bătălie antiotomană de la Belgrad din anul 1456 a voievodului Ioan de Hunedoara şi după succesul remarcabil al domnitorului Ştefan III „Cel Mare” din anul 1475 în bătălia de la Vaslui.

Pe câmpul unde a avut loc această bătălie răsunătoare, regele Matrei Corvin a ridicat un mausoleu iar voievodul Ştefan V Bathory a construit o capelă. Despre aceste monumente se ştiu foarte puţine lucruri.

În locul unde a avut loc bătălia, s-a înălţat o movilă care reprezenta cel mai impunător mormânt colectiv legat de acest eveniment din anul 1479, prin dimensiunile ei, movila ilustrează faptul că aici a căzut în luptă un număr foarte mare de luptători, ale căror corpuri au fost înhumate prin ridicarea în acel loc a unui mormânt colectiv.

Capela ridicată pe Câmpul Pâinii în locul unde a avut loc
bătălia creștinilor contra otomanilor pe data de 13 oct. 1479

Pe câmpul din jur se întind şi alte movile dintre care câteva se află la hotarul localităţii Aurel Vlaicu.

Pentru comemorarea strălucitei izbânzi, din dispoziţia regelui Matei Corvin al Ungariei, a fost construită din banii visteriei regale o capelă deasupra uneia din movile în care se aflau îngropaţi o parte a celor căzuţi  pe câmpul de luptă.

Anual aici se oficiau slujbe din ordinul aceluiaşi rege, iar de întreţinerea edificiului se îngrijea magistrul localităţii Orăştie care aloca în fiecare an suma de 100 de florini pentru întreţinerea ei.

Cu timpul, această capelă construită din porunca regelui Matei Corvin, a început să se degradeze datorită şi faptului că a început să fie neglijată atât de autorităţile locale cât şi de locuitorii oraşului Orăştie.

Pe data de 9 mai 1696 trezorierul Apor Ştefan remarca starea deplorabilă în care ajunsese capela fapt consemnat într-o scrisoare adresată conducerii oraşului Orăştie cerând în termeni imperativi restaurarea acesteia. Capela a fost refăcută în totalitate supravieţuind încă un veac. În anul 1780 clădirea capelei ajunge din cauza nepăsării autorităţilor în ruină, în această situaţie judele regal al oraşului Orăştie Eperjesi Gergely dispune demolarea acesteia iar din materialele rezultate a fost construit podul peste apa pârâului Cugir şi a hanului din localitatea Şibot.

Pe locul unde a existat capela demolată, în anu 1818, prin strădania preotului reformat al oraşului Orăştie Nagy Şandor şi a unor intelectuali locali, a fost construit un nou monument din piatră având dimensiuni modeste despre care se spune că ar fi avut înălţimea de 3 stânjeni aproximativ 5,91-6,09 m (1 stânjen = 1,97-2,03 m), pe acesta a fost fixată o placă pe care era scris în limba latină „locul cladis Sthephani Bathory et Pauli Kinisi turcis datae” în partea de jos a acestei plăci au fost gravate numele împăratului Imperiului Austriac Francisc I de Habsburg Lorraine (1768-1835) (1806-1835) şi a contelui Gheorghe Banffy II de Losoncz (1747-1822) (1787-1822) guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei precum şi anul 1819.

Pentru realizarea acestui monument, preotul reformat Nagy Şandor a trimis o primă scrisoare datată 6 februarie 1818 adresată guvernatorului Transilvaniei de la acea dată Gheorghe Banffy II pentru a-i solicita aprobările de rigoare construirii acestui monument. Pe data de 12 martie 1818, guvernatorul aprobă iniţiativa preotului, asigurându-l de tot sprijinul său.

Pe data de 22 februarie 1820 preotul trimite o a doua scrisoare împăratului Francisc I de Habsburg Lorraine în legătură cu aceeaşi problemă obţinând consimţământul acestuia în scris pe data de 19 mai 1820.

Viaţa noului monument construit a fost una scurtă, el fiind distrus de insurgenţii maghiari odată cu evenimentele revoluţiei din Transilvania dintre anii 1848-1849.

Maghiarii, pe timpul acţiunilor militare în zonă, l-au distrus în totalitate, motivul fiind că pe soclul acestuia exista o inscripţie trilingva (maghiară, germană, latină).

După anul 1849, prin subscripţie publică în anul 1862, la iniţiativa avocatului şi istoricului Leopold Nagy (născut în anul 1816 la Orăştie) se solicită construirea unui alt monument pe locul celui vechi „care să reprezinte fraternitatea dintre fraţii români, fraţii maghiari şi fraţii saşi, care strâns uniţi vor avea gloria înaintea lor”.

Avocatul din bugetul său va dona 10 florini solicitând şi ajutorul auditorilor săi pentru strângerea de fonduri în vederea ridicării noului monument, însă planul său nu a avut nici un ecou în rândul locuitorilor ardeleni.

La sfârşitul sec. XIX în anul 1890, Asociaţia Arheologilor şi Istoricilor din Transilvania va ridica în gara din localitatea Şibot un monument comemorativ. În anul 1919 acest onument este descris ca fiind „o columnă în apropierea gării din Şibot (Alkenyer) în vârful căreia stau amintiri vitejeşti de bronz în memoria biruinţei Regelui Matei Corvin şi al Comitelui Banatului Paul Chinezu  asupra turcilor”.

Monumentul ridicat în
memoria bătăliei de la
Câmpul Pâinii ridicat
în anul 1818

 

Grup statuar - Cluj Napoca. 1 - Regele Matei Corvin al Ungariei (1443-1490); 2 - Blasius Maghiar (+1490);
3 - Paul Chinezu (1432-1494); 4 - Ștefan Zapolya (1445-1499); 5 - Ștefan Bathory V de csed (1430-1493)Istoricul Nicolae Iorga descrie în anul 1906 acest monument astfel: „lângă o staţie mărunţică deabea se vede un monument sărăcăcios din care se înalţă trofee  aurite”.

Un nou monument va fi ridicat în anul 1929, acesta este aşezat pe un soclu înalt, la baza căruia se aflau construite câteva trepte, monumentul având înălţimea totală de 5 m, în vârful acestuia se află confecţionat din bronz un bust de cavaler medieval în armură având              vizeta trasă pe faţă gata de luptă, sub acest bust sunt reprezentate trofee de luptă şi arme medievale ale cavalerilor. Întregul monument are un simţ estetic foarte bine realizat.

La centru monumentului din piatră se află montată o placă din marmură pe care stă scris cu litere aurite:

„Acest monument a fost aşezat în amintirea strălucitei biruinţe repurtate de armatele ardelene sub conducerea voievodului Ştefan Bathory asupra turcilor în bătălia de pe Câmpul Pâinii la 13 octombrie 1479, cu ajutorul eroului român, comite de Timişoara Paul Chinezu care sosind pe câmpul de luptă în clipa hotărâtoare, prin vitejia sa extraordinară a însufleţit pe luptătorii ardeleni obosiţi, le-a înlesnit biruinţa desăvârşită şi a  mântuit de o          jumătate de veac Ardealul de primejdia represiunilor turceşti”.

 

Nicolae PARASCHIVESCU

 

 

 

Bibliografie

Ioan Haţegan, Apulum, XVI, 1978, p. 261-273.

Cristian Ioan Popa, Lupta de la Câmpul Pâinii, p. 269-301.

Gheorghe Pavelescu, Bătălia de la Câmpul Pâinii reflectată în tradiţia orală, Corviniana, III, 1997, p. 85-91.

Ioan Horea Ursu, Descrierea bătăliei de pe Câmpul Pâinii de lângă Orăştie (1497), Revista pentru istorie, Arheologie şi filologie, IV, 1, Bucureşti 1913 (1914), p. 147-150.