|
AUREL VLAICU –
Un ICAR pe cerul
românesc
Cu toate că au trecut peste 100 de ani de la
„frângerea aripilor” marelui inventator şi aviator Aurel Vlaicu, sunt
foarte multe de spus încă, pentru cei de astăzi şi pentru cei ce vor
veni.
Aurel
Vlaicu şi aeroplanul său, VLAICU I
Dacă paşii ne poartă pe „drumul unui
cuceritor: Aurel Vlaicu”, aşa cum spunea şi Octavian Goga, vom afla
aspecte foarte interesante despre acest mare inventator.
La 6/19 noiembrie1882 se năştea în satul
Binţinţi, Hunedoara primul copil al lui Dumitru Vlaicu şi soţiei sale
Ana, fiind botezat cu prenumele Aureliu.
Dumitru Vlaicu a fost fiul lui Luca Vlaicu,
originar din Pişchinţi, căsătorindu-se cu Ioana din Binţinţi, având doi
copii, Dumitru şi Nicolae.
Dumitru Vlaicu prin căsătoria cu Ana, au avut
9 copii dintre care primul a primit numele de Aureliu (Aurel). Familia a
trăit mari tristeţi prin pierderea a 5 copii, din fragedă pruncie.
Familia Vlaicu a devenit una din cele mai
respectate din sat datorită hărniciei şi spiritului de jertfă în lupta
pentru drepturile românilor şi pentru realizarea Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918.
Ana
Vlaicu şi Dumitru Vlaicu
Satul Binţinţi a fost atestat pentru prima
dată, în documentele medievale, în secolul al XIII-lea, când aparţinea
unei familii nobiliare secuieşti.
Familia
lui Dumitru Vlaicu în faţa casei construită în 1861
În evoluţia satului, locuitorii au fost
martorii celor mai importante evenimente istorice ale românilor, de aici
şi din lume: bătălia de pe Câmpul Pâinii (Şibot), din 1479; răscoala
condusă de Horia Cloşca şi Crişan, 1784; revoluţia de la 1848 cu toate
atrocităţile ce au urmat, fiind săvârşite de trupele ungureşti, în
frunte cu generalul Bem; Primul Război Mondial şi revoluţia ardelenilor
din toamna anului 1918.
„Încă de la o vârstă fragedă, Aurel se
deosebea de ceilalţi copii, era mai vioi, mai năstruşnic, uimindu-i pe
toţi ai casei cu năzdrăvăniile lui”,
nota cel mai important monograf al lui Vlaicu.
Aurel Vlaicu a urmat Şcoala primară în satul
natal, sub îndrumarea învăţătorilor Dionisiu Lăncrăjan şi Vasile
Basarabă.
Învăţătorul Ştefan Popescu, soţia sa Maria cu fraţii Vlaicu: Ioan şi
Aurel
La terminarea şcolii primare, învăţătorul
Vasile Basarabă îl sfătuieşte pe Dumitru Vlaicu să-şi dea fiul la şcoli
mai înalte.
Acesta, a urmat sfaturile, atât ale
învăţătorului cât şi ale soţiei şi bunicii copilului.
Astfel, în toamna anului 1890, îl vom găsi pe
Aurel Vlaicu înscris la Colegiul reformat din Orăştie, unde va urma
cursurile timp de şase ani. A avut dificultăţi de adaptare deoarece
limba de predare era maghiara.Totuşi progresele de învăţare a limbii
maghiare îi aduceau note în catalog din ce în ce mai mari.
L-a avut coleg de liceu şi pe Petru Groza,
care relata într-o monografie dedicată lui Aurel Vlaicu, că stătea la
gazdă şi făcea faţă cu greu achitării taxelor şcolare. Tot acesta
descrie şi momentele de relaxare pe râuleţul Sibişel, când Aurel Vlaicu
experimenta bărcuţe cu motor cu fir elastic, stârnind admiraţia
colegilor. Era pe atunci în clasa a doua la colegiu.
Aurel
Vlaicu elev al Liceului din Orăştie
A avut şi neplăceri din cauza invenţiilor
sale. Când a adus lumina electrică în dormitorul internatului,
procurând un bec şi racordând un fir la reţeua stradală, a fost depistat
de profesorul de inspecţie şi purtat pe la organele de poliţie.
Fostul său coleg, preotul Adam Lula,
relatează cu mare pasiune viaţa de elev a lui Aurel Vlaicu. La
absolvirea clasei a V-a, au organizat o excursie la Săcărâmb, la minele
de aur, dar a amânat plecarea câteva ore pentru ca să se termine
treieratul grâului în gospodăria preotului. Până la terminarea lucrării
Aurel Vlaicu experimentează pe soba din bucătărie o mică maşinuţă cu
abur care a funcţionat ireproşabil, sub privirile tuturor celor de faţă.
Erau primele străfulgerări ale geniului
creator, Aurel Vlaicu.
După absolvirea clasei a VI-a la Colegiul din
Orăştie, a trecut la Liceul de stat din Sibiu unde şi-a luat şi
bacalaureatul. Trecerea la Sibiu, pentru a urma ultimele două clase de
liceu s-a datorat opiniei unor profesori maghiari din Orăştie, precum că
elevii români erau cam indisciplinaţi, lucru neadevărat.
La Sibiu Aurel Vlaicu continuă să inventeze,
stârnind admiraţia şi a profesorilor.
Octavian Goga scria că:„Vlaicu construise o
turbină, de a pus în uimire pe profesorul de fizică şi au lucrat-o la
fabrica Riger”.
A absolvit cu brio bacalaureatul la Sibiu,
după care s-a înscris la Şcoala Politehnică din Budapesta, urmând
cursurile Facultăţii de Mecanică.
În vacanţele din ultimii ani de liceu, Aurel
Vlaicu a construit un model de aeroplan, a cărui elice era pusă în
mişcare de mai multe fire de cauciuc.
Ajuns la Budapesta, în toamna anului 1901,
Vlaicu era convins că „problema zborului o rezolvase pe deplin” şi că
singura greutate care mai trebuia înlăturată era crearea unui motor
corepunzător.
În seara când se desfăşura ceremonialul de
prezentare a noilor sosiţi la studii, l-a cunoscut pe Constantin
Nedelcu, din comuna bănăţeană Cacova, student la litere şi filozofie.
Atunci a aflat de la acesta de Traian Vuia, care se afla la Paris pentru
a definitiva construcţia unui aparat de zbor. Aurel Vlaicu i-a spus în
şoaptă: „Şi eu îmi bat capul cu aşa ceva, dar nu vreau să ştie ceilalţi,
nu m-ar înţelege şi m-ar lua în derâdere”.
Prin Constantin Nedelcu, Aurel Vlaicu afla de
realizările lui Traian Vuia în domeniul aeronauticii.
Un alt student Negruţ îi aprecia foarte mult
investigaţiile lui privid realizarea maşinii de zburat:„Mi-a arătat
aeroplanul său în miniatură, motorul era înlocuit prin gumă, care zbura
cu mare uşurinţă de câte ori îi dădea drumul, apoi desenele sale la
motorul contemplat de el, pe care le-a prezentat şi profesorului de
mecanică, Jonas Odon”. Motorul prezentat profesorului era alimentat cu
praf de puşcă. Profesorul l-a ascultat şi l-a sfătuit să amâne relizarea
lui până la terminarea studiilor pentru că, zicea el, aviaţia nu era
încă o cerinţă imediată şi că nu s-au găsit materialele necesare să
reziste la solicitările termice cauzate de arderea prafului de puşcă.
Însă, Aurel Vlaicu a continuat să se documenteze, frecventând
bibliotecile din Budapesta, citind lucrări, studii, reviste care tratau
problema zborului aerian.
Văzând că la Budapesta nu găsea suficient
material de studiu, Aurel Vlaicu s-a hotărât să plece în Germania şi
auzise de Otto Lilienthal, care reuşise să execute zboruri planate cu
ajutorul unor aripi ataşate de corp. Otto Lilienthal era considerat
părintele zborului fără motor.
În toamna anului 1903 se înscrie la
Politehnica din Munchen, pe timpul studiilor continuând să experimenteze
diferite modele ale maşinii de zburat, între care era şi cea cu aripi
batante. Profesorul Ebert îi aprecia foarte mult realizările, însă Aurel
Vlaicu şi-a dat seama că viitorul este al maşinilor de zburat cu aripi
plane.
A continuat documentarea prin bibliotecile
din Munchen, a vizitat Muzeul Tehnic din oraş, însă n-a reuşit să afle
decât foarte puţine lucruri noi. Era la modă în acea vreme realizarea
unor dirijabile mai performante şi mai sigure.
De la Munchen, în 1907, Aurel Vlaicu pleacă
în Croaţia, în portul Pola, pentru a-şi satisface stagiul militar la
marină, crezând că motoarele navelor îi va aduce mai multă inspiraţie în
definitivarea variantei de motor pentru aeroplanul său.
Pe timpul stagiului militar, Aurel Vlaicu a
continuat să inventeze. A construit un zmeu pe care a montat un aparat
de fotografiat, cu care a luat imagini cu poziţiile inamicului pe timpul
unor manevre. De asemenea, a construit şi brevetat membrana pentru
gramofon şi un nou tip de gramofon echipat cu această membrană.
Tot în această perioadă a conceput proiectul
unui submarin, pe care l-a prezentat comandantului său, acesta
considerându-l imposibil de realizat.
Pe timpul serviciului militar, l-a cunoscut
pe Oskar Ursinus, absolvent al Şcolii Politehnice din Munchen, nepotul
proprietarului uzinelor Opel din Russelheim. La insistenţele acestuia,
fiind impresionat de ingeniozitatea lui Vlaicu, se angajează la 1
septembrie 1908 în uzină, cu speranţa că aici îşi poate realiza maşina
de zburat.
A încercat, mai mult în secret, să
construiască un motor de concepţie proprie, iar când a considerat că a
găsit o soluţie constructivă acceptabilă, s-a prezentat la proprietarul
fabricii, expunând toate realizările sale privind maşina de zburat. I-a
cerut cu această ocazie să realizeze aeroplanul în fabrică. Proprietarul
l-a ascultat cu interes şi în urma examinării modelului şi a
principiilor constructive expuse de Vlaicu, fabrica Opel a acceptat să-i
pună la dispoziţie cele necesare pentru a-şi realiza aeroplanul, dar
punând condiţia de a nu avea alte pretenţii, iar aeroplanul să rămână în
proprietatea uzinelor.
În această situaţie Aurel Vlaicu îi scrie la
18 octombrie 1908, prietenului său din Lugoj, profesorul şi pictorul
Virgil Simionescu, o scrisoare prin care i se cere să caute „pe cineva
cu parale”, pentru a sponsoriza realizarea şi patentarea aeroplanului pe
pământ românesc. Îl roagă de asemenea să-l caute pe Vuia la Paris, să-i
facă legătura cu el pentru a face schimb de experienţă privind
realizarea aeroplanelor franţuzeşti.
Pe timpul unui concurs internaţional de
automobile, desfăşurat la Baden, Aurel Vlaicu experimentează în secret
un carburator la motorul care echipa o maşină de concurs, aparţinând
firmei Opel, maşină care a şi câştigat concursul. Patronul l-a felicitat
şi i-a promis o carieră strălucită în uzină. Dar Vlaicu visa mereu ca
maşina de zburat să o realizeze pentru ţara sa şi pentru poporul lui,
dorinţă care l-a determinat să se întoarcă la Binţinţi.
La sfârşitul anului 1908, Aurel Vlaicu a
revenit în patria sa Transilvania, la Binţinţi, spunând tatălui său:„Am
venit şi nu mai plec, până nu dau gata maşina de zburat”.
Unul din colegii de liceu, doctorul Romulus
Boca a strâns bani prin subscripţii publice, adâugând şi tatăl său,
Dumitru Vlaicu o parte din sumă provenind din împrumuturi de la o bancă
din Sibiu, în schimbul ipotecării pământului.
Cu banii strânşi, Aurel Vlaicu şi-a cumpărat
materialele necesare construirii aparatului său.
Până în primăvara lui 1909 a realizat un
planor pe care l-a experimentat la Binţinţi şi pe dealul Pemilor de
lângă Orăştie.
Planorul era construit dintr-o bară de
lemn,centrală, de care erau ataşate în partea din faţă două piese mobile
plane verticale şi o piesă mobilă plană orizontală. La extremitatea din
spate, pe bara centrală erau fixate două piese fixe aşezate în cruce. De
partea centrală a barei erau fixate aripile, confecţionate din pânză, cu
sisteme de prindere şi reglaj, cu ajutorul unor sârme. Sub aripi era
fixat un cadru de formă prismatică, cu locaş numit carlingă, iar la bază
era montat trenul de aterizare, cu două roţi în faţă şi una în spate.
Primele
încercări de zbor cu planorul Vlaicu
Astfel, în forma aceasta prototipul
aeroplanului, în mărime reală, era pregătit de experimente.
Aurel Vlaicu era ajutat de un grup de
prieteni din sat pentru punerea în mişcare a aparatului: doi flăcăi
ţineau de frânghii legate de capetele aripilor, un al treilea ţinea de
frânghia legată de coada planorului, iar opt flăcăi ţineu de două
frânghii legate de botul planorului. În această formaţie, pe câmpurile
de lângă Orăştie, flăcăii fugeau 30-40 metri, după care la locul fixat
de Aurel Vlaicu, planorul era lăsat liber, iar acesta plana la 10-15
metri înălţime, după care lin se aşeza pe pământ, fază denumită mai
târziu aterizare.
După câteva zboruri, şi după ce s-au instruit
şi sincronizat în mişcări flăcăii, Aurel Vlaicu a luat în carlingă pe
sora sa cea mai mică, Valeria. Momentul a fost deosebit de emoţionant,
care i-a marcat întreaga viaţă acestei fete.
Încurajat şi impresionat peste măsură de
succesele lui Aurel Vlaicu, bunul lui prieten, doctorul Boca Romulus îi
mai dă 1000 de coroane pentru perfecţionarea aparatului. Aurel Vlaicu
cumpără noi materiale mai uşoare, şi aplică noi soluţii tehnice de
prindere a aripilor, a cârmei şi a trenului de aterizare.
După aceste modificări tehnice, la mijlocul
lunii iulie 1909, aparatul va fi pus în mişcare la experimente de doi
cai, care aveau iuţeala necesară, astfel ca aparatul să realizeze
performanţele dorite.
Un mare rol în această etapă de încercări l-a
avut fratele său Ioan, care era dotat cu o inteligenţă sclipitoare şi
care avea intuiţia necesară pentru a dirija tracţiunea cailor şi
asigurând poziţionarea corectă a planorului la decolare.
Chiuitul flăcăilor şi zgomotul aripilor au
speriat caii, iar Ioan a reuşit să dezlege la timp planorul, care s-a
ridicat la o înălţime de două ori mai mare ca la primele experimente,
aterizând apoi brusc, provocând deteriorarea unei roţi din lemn a
trenului de aterizare şi rănirea pilotului la gleznă.
Acest zbor a rămas întipărit pentru totdeauna
în memoria lui Aurel Vlaicu, care le spunea prietenilor săi:„De atunci,
de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului îmi aduce aminte de
aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea
văzduhului, îmi răsar în minte cei trei flăcăi, chiuind şi pocnind din
bice”.
La începutul lunii iulie 1909, fraţii Vlaicu
se deplasează cu aparatul la Orăştie şi pe 10 şi 17 iulie execută
zboruri pe Dealul Pemilor, în aplauzele şi admiraţia spectatorilor, a
prietenilor şi a membrilor „Clubului aviatic” din acest oraş.
Apoi, acest aparat a fost demontat şi
transportat acasă la Binţinţi.
Succesul zborurilor de la Binţinţi şi Orăştie
l-a determinat pe Aurel Vlaicu să gândească la realizarea viitorului
aeroplan. În locul planorului din lemn şi pânză, el concepe aeroplanul
cu un tub central din aluminiu, cu aripi din pânză mai uşoară, cu sârme
de susţinere şi de comandă din coardă de pian, cu planurile mobile
comandate prin cabluri din oţel, cu roţi din cauciuc şi cu motorul cu
cele două elice învârtindu-se în sens contrar.
Despre reuşita zborurilor efectuate de Aurel
Vlaicu la Orăştie se comenta pe larg în presa românească din Ardeal.
Revista „Tribuna” din Sibiu scria la 26 august/8 septembrie 1909, sub
titlul „Aviaţiunea română”:„...am văzut zilele trecute pe un tânăr
inginer român, aplicat în fabrica Oppel din Russelheim, lângă Frankfurt
a Main, căruia după o muncă de uriaş, i-a succes să inventeze un
aeroplan care va face epocă în arta românească”.
Tot „Tribuna” scria :„Nădăjduim cu tot
dreptul că harnicul inventator îşi va găsi aderenţii, care îl vor ajuta
la terminarea completă a invenţiei sale , care va însemna un punct de
strălucire în istoria noastră culturală”.
La rândul său „Gazeta de Transilvania” scria
că:„Aeroplanul cel nou se zice că întrece în viteză pe toate celelalte
din apus”.
După o încercare nereuşită la Braşov, de a
convinge noi aderenţi pentru finanţarea proiectelor sale, se hotărăşte
să plece la Bucureşti.
Demonstraţia lui Vlaicu la Braşov a fost
descrisă de profesorul Aurel Ciortea, „Gazeta de Transilvania”, în
numărul din 26/9 octombrie 1909, apreciind modelul de aeroplan ca fiind
elegant la decolare şi aterizare, ţinută de zbor stabilă.
La întoarcerea lui Vlaicu de la Braşov, acasă
la Binţinţi a primit o scrisoare de la prietenul său, Romulus Boca,
care-l anunţa că doi admiratori ai lui, Goga şi Botescu, dispuşi să-l
ajute, se află la el acasă şi-l cheamă să vină repede, pregătit de
plecare la Bucureşti. Tot în scrisoare îi scria că, în aceeaşi zi,
seara, „Clubul Aviatic” din Orăştie v-a organiza o reuniune, în onoarea
lui, înainte de plecare.
A doua zi în drum spre Bucureşti a poposit la
Sbiu unde a asistat la serbările organizate cu prilejul centenarului
naşterii lui Andrei Şaguna. Aici a cunoscut mulţi membri ai Comitetului
ASTREI, poeţi şi scriitori care vor fi alături de el în realizarea
proiectelor.
Ajuns la Bucureşti, Vlaicu este introdus de
către Octavian Goga în cercul lui de prieteni, care l-au încurajat şi
i-au promis ajutor.
Astfel se încheagă prietenii cu D.D.
Pătrăşcanu, deputat guvernamental, un grup de scriitori şi poeţi, între
care Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ion Minulescu ş.a.
În ziua de 17 octombrie 1909 , Aurel Vlaicu a
făcut demonstraţii cu aeroplanul său, în parcul de la Filaret,
convingând pe cei prezenţi că se află în faţa unei invenţii serioase şi
a primit invitaţia să se întâlnescă cu membrii guvernului, la
insistenţele lui Goga.
Acesta i-a informat pe primul ministru
Brătianu, pe miniştrii Spiru Haret şi V. Morţun despre invenţia lui
Vlaicu.
Guvernul a consimţit să formeze o comisie
formată din Al. Cotescu, directorul general al căilor ferate şi
colonelul Dimitrie Iliescu, de la Inspectoratul general al armatei, care
să asiste la experienţele lui Aurel Vlaicu, în parcul expoziţiei de la
Filaret şi apoi să raporteze guvernului rezultatele, pentru a putea
hotărî asupra alocării de fonduri pentru realizarea aeroplanului pe
cheltuiala statului.
Rezultatele au fost peste aşteptări, iar în
raport s-a scris că aeroplanul va zbura cu certitudine. Fostul ministru
de externe, Alx. Djuvara a exclamat: „Să fim mândri că a sosit vremea să
cheltuim banii statului şi pentru invenţii româneşti, menite să ne aducă
felicitările şi stima lumii”.
În ziua de 6 noiembrie 1909 este angajat la
Arsenalul armatei, i s-a repartizat o echipă de şase meseriaşi pentru a
lucra la realizarea avionului Vlaicu I
Vlaicu avea de gând să realizeze în două
luni, două aeroplane cu care să zboare în primăvaraă „mai fain ca
Bleriot”, după cum îi scria prietenului său de la Budapesta, Ion
Montani.
Totuşi din precauţie, Vlaicu nu a prezentat
toate detaliile tehnice conducerii Arsenalului, atrăgând unele
restricţii în desfăşurarea fabricaţiei.
La 11 ianuarie 1910, când majoritatea
pieselor erau gata, se deplasează la Paris, pentru comandarea şi
recepţionarea motorului rotativ de 50 cai putere. Acestea se fabricau la
uzina de motoare „Gnome”. La Paris se întâlneşte cu Traian Vuia, care îl
documentează cu tot ceea ce este necesar pentru a continua realizarea
aeroplanului. A făcut şi câteva antrenamente pentru pilotarea avionului,
constatând că anumite caracteristici tehnice ale modelelor franceze sunt
inferioare celor proiectate de el.
La întoarcere se opreşte în Germania pentru a
comanda pânza cauciucată, tubul din aluminiu şi alte materiale speciale.
Întors la Bucureşti este ferm hotărât să
realizeze în grabă „gândacul” lui, pentru a demonstra că aeroplanul lui
este superior celui pilotat de Bleriot.
La 29 mai 1910 a sosit şi motorul din Franţa,
astfel că după unele încercări pe un banc amenajat, Vlaicu l-a montat pe
avion şi a început probele de rulaj la sol pe aerodromul Şcolii de
pilotaj de la Cotroceni.
Avionul
VLAICU I pregătit pentru primele experienţe de zbor
În ziua de 17 iunie 1910 a avut loc istoricul
zbor realizat de Aurel Vlaicu pe teritoriul ţării noastre cu un aparat
proiectat şi construit în România. Aparatul s-a ridicat la înălţimea de
4 metri şi a zburat pe o distanţă de 50 metri.
De aceea, ziua de 17 iunie 1910, este
considerată ziua de naştere a aviaţiei române.
În cursul lunilor iunie-august 1910, Aurel
Vlaicu a efectuat mai multe zboruri pentru a deprinde modul cum trebuie
să piloteze avionul.
Pe măsură ce se obişnuia cu comenzile
avionului, Vlaicu se înălţa tot mai sus şi zbura pe distanţe mult mai
mari.
La iniţiativa aviatorului francez Michel
Molla, instructor de zbor la Şcoala de pilotaj de la Chitila, Vlaicu
participă la un miting aviatic pe aerodromul de la Cotroceni, la care se
alătură şi pilotul George Bibescu.
Cei doi pilotau avioane de tip „Farman” ,
respectiv „Bleriot”, iar Aurel Vlaicu pilota avionul construit de el.
Avionul pilotat de Vlaicu s-a impus prin
manevrabilitate şi viteză, câştigând toate probele.
Vlaicu au fost invitat la manevrele regale
din toamna anului 1910, pentru un zbor de la Slatina la Piatra Olt.
Zborul a durat 35 de minute, la înălţimea de 200 metri. Acolo era
aşteptat de principele Ferdinand, principele Carol, alţi membri ai
familiei regale, ministrul de război, generalul Creiniceanu, numeroşi
ofiţeri generali şi trupele. Vlaicu a fost premiat şi invitat să
participe la mitingul de la Hipodrom, din 17/30 octombrie1910. În urma
succeselor obţinute, autorităţile au fost convinse să-i acorde lui
Vlaicu brevetul de inventator, prin Decret regal nr.3076, din 1910.
Avionul Vlaicu I, a rămas în hangarul de la
Cotroceni, într-o stare de uzură avansată, fiind preluat spre păstrare
de Ministerul de război.
Pe timpul zborurilor Vlaicu a adunat o serie
de observaţii, care impuneau unele modificări constructive în
construcţia unui nou aparat, Vlaicu II.
Vlaicu s-a hotărât, în urma îndemnului primit
de la D.D. Pătrăşcanu, să construiască noul aparat la Şcoala superioară
de arte şi meserii din Bucureşti, unde era director un bun prieten al
acestuia şi apreciat de ministrul Spiru Haret.
La 1/13 decembrie 1910, Panaitescu primeşte
aprobarea de la ministrul Spiru Haret pentru ca Vlaicu să înceapă
construcţia aeroplanului Vlaicu II.
Imediat Aurel Vlaicu pleacă la Paris pentru
achiziţionarea unui motor nou. În drum spre Paris s-a oprit la Munchen
pentru o documentare suplimentară privind realizările germane în
domeniul zborului cu motor, apoi s-a deplasat la Frankfurt pe Main, unde
l-a întâlnit pe colegul său de facultate, inginerul Oscar Ursinus, cu
care a cumpărat o parte din materialele necesare construcţiei
aeroplanului.
La Paris achiziţionează motorul şi se
întâlneşte cu Traian Vuia, pentru a se informa reciproc privind
construcţia aeroplanelor.
Avionul Vlaicu II a fost realizat în mai
puţin de patru luni, dar experimentarea lui, începută în aprilie 1911, a
fost întreruptă datorită îmbolnăvirii lui Aurel Vlaicu. Acesta urmează
un tratament la Călimăneşti, unde îşi petrecea concediul şi Octavian
Goga. Au stabilit împreună programul de zboruri ce urmau să se execute
în Transilvania, după ce va zbura la serbările ASTREI de la Blaj.
Aurel
Vlaicu lângă aeroplanul său, VLAICU II
Zborul a fost efectuat la Blaj în ziua de 29
august 1911, în prezenţa şi admiraţia a circa 30000 de oameni şi
fruntaşi ai vieţii culturale, printre care:I.L. Caragiale, Şt.O.Iosif,
Octavian Goga, Ion Scurtu, ş.a.
După Blaj, Aurel Vlaicu a executat zboruri în
toamna anului 1911 la: Sibiu, Braşov, Iaşi. La Iaşi a fost decorat cu
ordinul Coroana României.
La începutul anului 1912, Aurel Vlaicu a
primit o scrisoare de la fostul coleg de facultate, Oscar Ursinus, prin
care îl anunţa despre concursul aviatic de la Aspern, la care era
invitat să participe. Octavian Goga îl îndemna ca după concurs să
continuie zborurile în Transilvania pentru strângerea de fonduri în
vederea începerii construcţiei la aeroplanul Vlaicu III.
Apogeul performanţelor de mare răsunet
obţinute de Aurel Vlaicu au fost confirmate prin participarea la marele
concurs internaţional aerian de la Aspen organizat şi desfăşurat între
23 şi 30 iunie 1912. Dintre cei 43 de piloţi din opt ţări înscrişi la
concurs, Aurel Vlaicu a obţinut premiul unu şi doi la mai multe probe,
fiind secondat de pilotul francez Rolland Gaross.
Cu laurii pe umeri, Vlaicu pleacă la Arad
unde face un zbor demonstrativ, în prezenţa a 25000 de spectatori, fiind
însoţit de fratele său Ioan.
La Arad s-a constituit un comitet pentru
adunarea de fonduri în vederea construirii avionului Vlaicu III. Din
comitet făceau parte Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Sava Raicu,
preşedinte, directorul Băncii „Victoria”.
Au urmat în cursul lunii august 1911 zboruri
demonstrative la Lugoj, Haţeg, Orăştie. De la Haţeg la Orăştie, distanţa
de 46 de Km în 20 de minute şi s-a stabilit prima legătură aeriană
dintre două localităţi din Transilvania.
„Gazeta de Transilvania” din 6 august 1911
consemna că „zborul de la Orăştie a fost cel mai splendid şi reuşit
dintre toate zborurile lui Vlaicu de până acum”. Aprecieri şi felicitări
a primit şi de la Octavian Goga şi Şt.O. Iosif, veniţi special de la
Bucureşti pentru a asista la acest zbor.
La 11 august Vlaicu continuă zborul
demonstrativ la Vârşeţ, pentru ca pe 18 august să zboare triumfal
deasupra cetăţii din Alba Iulia, susţinut de av. Boca Romulus.
Urma zborul de la Sălişte, dar între timp
Aurel şi Ioan Vlaicu pleacă la Viena pentru a cumpăra un automobil
„Laurient-Clement” şi o puşcă de vânătoare pentru fratele său Ioan.
La 1 septembrie evoluează cu aeroplanul
deasupra Sibiului, pentru ca la 1 septembrie să zboare la Târgu Mureş şi
la 11 septembrie la Dumbrăveni.
Aici întrerupe seria de zboruri prin
Transilvania şi se întoarce la Bucureşti, fiind invitat să asiste la
zboruri demonstrative la Cotroceni a unui avion adus din Anglia, de tip
Bristol-Coandă.
Vlaicu, prezent la demonstraţii, a insistat
să facă zboruri cu aeroplanul său, pentru a compara performanţele celor
două aparate. După zbor a fost felicitat călduros de generalul Averescu
şi ceilalţi oficiali.
Auzind de performanţele aeroplanului Vlaicu
II şi de talentul de inventator a lui Vlaicu, firma Marconi din Anglia
începe tratative cu Aurel Vlaicu pentru a realiza aeroplanul său în
această ţară. Vlaicu a refuzat mutarea lui în Anglia, însă a fost de
acord să realizeze câteva piese acolo, pentru două aeroplane, iar
montajul să se facă în România.
Între timp Vlaicu face o călătorie în Anglia
pentru o documentare la faţa locului, după care se întoarce la Bucureşti
şi continuă să zboare cu aeroplanul Vlaicu II.
În luna iulie 1913 sosesc piesele pentru
realizarea modelului Vlaicu III.
Cu aeroplanul Vlaivu II, deja uzat, Aurel
Vlaicu mai face zboruri de recunoaştere deasupra Bulgariei, în tipul
celui de-al doilea război balcanic.
La 2 august 1913 Vlaicu primea o scrisoare de
la prietenul său av. Romulus Boca, prin care îl informa că pe 14
septembrie va avea loc la Orăştie Adunarea ASTREI şi festivităţi şi de
aceea era invitat să vină de la Bucureşti, chiar cu aeroplanul Vlaicu
II. Astfel a început frământarea în sufletul său, lupta dintre dorinţa
de a rămâne să finalizeze aeroplanul Vlaicu III sau să execute zborul
spre Orăştie.
Între timp sosise şi delegatul firmei Marconi
la Bucureşti şi-l anunţă pe Vlaicu că firma va comanda 100 de aeroplane,
dacă probele de zbor vor reuşi cu primul aeroplan Vlaicu III.
Totuşi Vlaicu întrerupe lucrul şi se
hotărăşte să facă pregătirile pentru trecerea Carpaţilor.
Acesta a decolat de la Cotroceni, în ziua de
13 septembrie 1913, la orele 14,30. Dorea să ducă în Transilvania
mesajul năzuinţei de unitate naţională, de libertate şi independenţă a
milioanelor de români care se aflau sub dominaţia austro-ungară şi de a
participa la serbările de la Orăştie ale ASTREI.
După o realimentare cu carburanţi lângă
Ploieşti, Vlaicu decolează spre Câmpina, dar vrea să revină la sol
deoarece aeroplanul avea ceva probleme tehnice. În timpul manevrelor de
aterizare, în dreptul localităţii Băneşti, aeroplanul se prăbuşeşte
chiar lângă şosea, Vlaicu pierzându-şi viaţa.
Rămăşiţele pământeşti ale lui Vlaicu şi epava
aeroplanului au fost transportate la Bucureşti.
Epava
avionului VLAICU II pe câmpul de la Băneşti
Guvernul a hotărât să i se facă funeralii
naţionale la 17 septembrie şi a fost îngropat la cimitirul Bellu. A fost
decorat post-mortem de regele României cu medalia „Virtutea militară”.
Din aer, piloţii Gheorghe Negrescu şi Andrei
Popovici, cu avioanele lor, i-au dat lui Vlaicu un ultim salut.
Pe 14 septembrie 1913 sosea la Orăştie o
telegramă, care a fost citită cu lacrimi în ochi la deschiderea Adunării
„ASTRA” de către preşedintele acestei sicietăţi.
Drept preţuire, românii au păstrat în gând şi
faptă memoria marelui erou. S-au dat nume de străzi, s-au înălţat
monumente, troiţe,s-au dezvelit plăci comemorative.
Începând din anul 1926, satul în care s-a
născut eroul a primit numele de „Aurel Vlaicu”
Bustul lui Vlaicu
din satul
natal
Monumentul de la Băneşti
Monumentul lui Vlaicu la intrarea în sat
Desele demonstraţii făcute de Aurel Vlaicu cu
aeroplanele lui în faţa românilor a făcut să fie recunoscut în mituri şi
legende, să intre în mentalul colectiv, ca un ICAR pe cerul românesc.
Date biografice culese de,
Col.(r)dr.ing. AVĂDANEI CONSTANTIN
Vicepreşedinte Filiala Alba „GEMINA” a
ANCMRR „Al.I.Cuza”
Vicepreşedinte
Filiala Alba a ANCE „Regina Maria”
|
