România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Cimitirul localităţii Loman

din judeţul Alba

 

Localitatea Loman, împreună cu satele Căpâlna, Răchita, Sebeşel, Laz, Dumbrava, Tonea şi Pleşi fac parte din comuna Săsciori din judeţul Alba şi se află în zona munţilor Sebeşului, în apropierea renumitului drum „Transalpina”, cea mai înaltă şi frumoasă şosea din România.

Întreaga zonă este înconjurată de aşezări şi cetăţi dacice (sec. II î.c. – 106 d.c.) care a fost inclusă printre primele cetăţi dacice, pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco.

În acest sat românesc – Loman – se păstrează şi astăzi, tradiţiile precreştine, preluate şi păstrate de la strămoşii noştri prin stâlpii funerari din cimitirul localităţii.

Obiceiul stâlpilor funerari din lemn din cimitirul de la Loman, este întâlnit în zona Munţilor Sebeşului şi a Munţilor Orăştiei, în localităţi din apropierea cetăţilor dacice.

Monumentele funerare executate din lemn constituie un domeniu vast al artei populare. Principalele categorii ale acestor monumente din Cimitir sunt Crucile, aşezate la mormântul femeilor, stâlpii, la cel al bărbaţilor şi „porumbelul” ce însoţeşte stâlpul şi bradul puşi la mormântul flăcăilor morţi înainte de căsătorie. Atât Crucile, cât şi Stâlpii se execută din lemn de stejar, de către meşteri tâmplari, în primele zile după deces şi se aşază în ziua înmormântării la locul cuvenit. Pentru a fi ferite de ploaie Crucile sunt apărate de două scânduri fixate pe cele două graţe, unindu-se, în formă de triunghi, în vârful crucii, sub o bucată de scândură mai mică. Mărimea Crucilor variază după vârstă.

La femeile decedate în plină floare a vieţii se pun cruci mai înalte decât la fetiţe sau la femeile bătrâne. De acelaşi criteriu se ţine seama şi în gradul de ornamentare. Fiind lucrate cu cele mai simple unelte – secure, bardă, daltă şi cuţit – Crucile sunt împodobite cu motive exclusiv geometrice. Excepţie fac cele la care, pe lângă sculptură, se aplică şi motive pictate, cum este cel al viţei de vie.

Stâlpii funerari sunt de origine precreştină, fiind înrudiţi îndeaproape, ca structură şi funcţie, cu stâlpii totemici. Datorită cercetărilor arheologice putem afirma că aceste monumente de artă sunt relicve preţioase ale „cultului coloanei”, cu o foarte mare răspândire în Orient, şi care a pătruns pe teritoriul ţării noastre la sfârşitul neoliticului.

Stâlpii sunt ciopliţi din lemn de stejar – pentru a fi mai rezistenţi – în formă de obeliscuri în patru feţe, fiind înalţi de 1,80-2,00 m, şi având diametrul de 12-15 cm. Dimensiunile variază uneori şi după vârsta celui mort: la copii şi la bătrâni punându-se stâlpi mai mici decât la feciori. Feţele stâlpilor sunt sculptate de jos până sus cu diferite motive geometrice, permise de tehnica lemnului: rombul, rozeta, cercul, crucea, linia zigzag, elicea şi mai rar, elemente florale. Pe Stâlpi se mai sculptează sau se scrie cu vopsea numele sau iniţialele celui decedat, precum şi anul naşterii şi al morţii. La bătrâni, stâlpul se termină cu o cruce făcută din aceeaşi bucată de lemn, iar la tineri cu o scândură aplicată orizontal peste vârful stâtlpului, puţin mai mare decât stâlpul, în care se fixează suliţa ce susţine „porumbelul”. Această scândură se găseşte uneori şi la ceilalţi stâlpi pentru a-i apăra de ploaie. La execuţia artistică sculpturală a stâlpilor se adaugă bogăţia cromatică, figurile sculptate fiind în acelaşi timp şi colorate în roşu şi negru, mai rar în verde şi albastru. Suprafaţa pentru colorat este destul de mare şi oferă o largă posibilitate de combinare a motivelor. Tehnica sculpturii, fiind limitată de structura fibrei lemnoase mai mult la motive geometrice, iar prin pictură se completează ornamentica stâlpilor, îndeosebi cu motive florale.

Un alt element interesant al artei funerare din Cimitirul  de la Loman îl constituie „porumbelul” sau „pasărea-suflet”, care se pune numai la Stâlpul feciorilor morţi, necăsătoriţi. Obiceiul se păstrează şi astăzi; pasărea, numită uneori şi „porumbel”, este cioplită în general din lemn de brad sau tei – fiindcă se lucrează mai uşor – şi este executată de acelaşi meşter lemnar, care face sicriul .şi stâlpul. Mărimea „porumbelului” este cea naturală, iar uneori însă poate fi mai mică sau mai mare. Ca reprezentare, de cele mai multe ori, „porumbelul” are aripile întinse, gata de zbor, iar coada este răsfirată ca a unei rândunele. „Porumbelul” este vopsit în albastru închis sau în cenuşiu. Uneori se întrebuinţează şi alte culori. „Porumbelul” se pune numai la feciori neînsuraţi, mai rar la copii, dar nu se pune niciodată la neveste sau bărbaţi căsătoriţi. Semnificaţia acestui „porumbel” este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indo-europene.

„Păsările” funerare, stilizate de meşteri anonimi milenii de-a rândul, au atras atenţia lui Constantin Brâncuşi, inspirându-l în creaţia Măiestrei şi a lui Lucian Blaga, care le evocă în Pasărea sfântă. Şi tot din acest fond artistic folcloric s-a răsucit în infinit Coloana recunoştinţei a aceluiaşi Brâncuşi. Desprinsă din vechi tradiţii şi obiceiuri, arta Stâlpilor funerari transmite, în material perisabil, forme şi motive ce sfidează timpul, demonstrând înaltul potenţial artistic al poporului nostru. Din acest tezaur folcloric Brâncuşi a prelucrat două motive: pasărea-suflet şi octaedrul stâlpilor funerari, introducând astfel în cultura contemporană universală o experienţă de veacuri a poporului român. Dar această artă funerară mai cuprinde şi alte motive artistice – în care arhitectura, sculptura şi arta decorativă contemporană pot găsi noi surse de inspiraţie, ce aşteaptă să fie valorificate.

Iubirea faţă de cei morţi în floarea vieţii şi dragostea de frumos, fac să se adauge şi alte podoabe la înfrumuseţarea mormântului şi a Stâlpului. Este vorba despre „Bradul mortului” de la căpătâiul tânărului adormit. Obiceiul, aşa cum se prezintă, este expresia veşniciei şi a vieţii veşnice prin prezenţa obligatorie a Bradului la mormântul tânărului adormit.

Tradiţia populară spune că lungimea Bradului trebuie să fie egală cu numărul anilor petrecuţi pe pământ. Bradul este tăiat de către prietenii şi rudele decedatului de vârstă apropiată. Împodobit cu batiste  este purtat până la locul de veci pe braţe de către aceştia. Solidaritatea vârstei, „leatul” , are astfel corespondenţă prin participare efectivă în cadrul ceremoniei de înmormântare. Se spune – şi este verificat – că bradul mortului rămâne verde până la parastasul de şase săptămâni.

Semnificaţiile acestui obicei românesc se leagă de profunda cunoaştere a învăţăturii despre viaţă şi moarte. Simbolul veşniciei, a perenităţii, care este bradul, aduce aproape comuniunea dintre om şi natura înconjurătoare. Transformarea simbolului în realitate, se realizează prin acte concrete care confirmă cunoaşterea şi trăirea sentimentului religios legat de moarte şi înviere. Tot în tradiţia populară este încetăţenit faptul că cei tineri care pleacă din lumea aceasta devin îngeri slujitori ai lui Dumnezeu.

Obiceiurile arată că moartea nu este o permanenţă, ci doar o trecere spre viaţa cea adevărată a îndestulării şi dăinuirii prin simbolurile, actele şi elementele exprimate. Valoare a obiceiurilor trece astfel din sfera exprimării populare în cea mult mai largă a Tradiţiei creştine, motivată şi întărită scripturistic. Deloc întâmplătoare, aceste tradiţii aduc un plus de lumină asupra credinţei manifestate în plan religios-moral. Ceremonialul înmormântării este destul de fastuos cu o participare foarte numeroasă a tuturor familiilor din sat. Datina creştinească pe aceste plaiuri ale Parohiei Loman, este să se facă pomenirea morţilor în ziua de Paşti, în temeiul iubirii frăţeşti care leagă sufletele celor vii de cei decedaţi, pentru că moartea trupească nu-i desparte pe creştini de Hristos, ei rămân uniţi cu Hristos şi după moarte, ca membre vii ale Bisericii, care este Trupul Său. Iar prin Hristos ei continuă să rămână în strânsă legătură în comuniune cu membrii cei vii ai Bisericii.

Preot paroh Nicolae POPA