|
Comunitatea evreilor din
Alba Iulia, o
istorie săpată în piatră de-a lungul veacurilor
Documente care să ateste o dată precisă a
prezenţei evreilor în oraşul Alba Iulia nu există. Primii evrei sosiţi
în acest oraş au fost semnalaţi în secolul al XVI-lea care erau de
origini sefarde făcând parte din descendenţi ai evreilor expulzaţi din
Spania de către regii catolici ai acestei ţări, regina Isabella de
Castilia (1451-1504) şi regele consort Ferdinand II de Aragon
„Catolicul” (1452-1516), care s-au stabilit în ţinuturile magrebiene,
devenite ulterior parte componentă a Imperiului Otoman.
La început, evreii, sosiţi în Transilvania,
erau prigoniţi, fiind socotiţi ca supuşi ai turcilor şi spionii
acestora, de către principii Transilvaniei, în special remarcându-se
principele Sigismund Bathory (1572-1581) care pe timpul domniei sale a
dat poruncă ca toţi evreii sosiţi la Alba Iulia să fie prinşi şi
spânzuraţi, situaţia acestora se va schimba radical sub domnia
principelui Transilvaniei Bethlen Gabor (1580-1629) care pe dara de 18
iunie 1623 va deschide oficial poarta aşezării evreilor sefarzi sosiţi
de la Istambul în principatul transilvan.
Bethlen Gabor a acordat evreilor unele
privilegii care defineau atât obligaţiile acestora faţă de autorităţi,
faţă de localnici, cât şi organizarea comunităţilor proprii.
În anii care au urmat, în Principatul
Transilvaniei au avenit în afara evreilor spanioli (sefarzi) şi evrei
din Polonia, Moravia, Germania, Ungaria şi Moldova (aşchenazi).
Evreii sosiţi la Alba Iulia îşi vor începe
construirea instituţiilor vieţii comunitare între anii 1637-1656,
aceştia îşi vor închiria o casă particulară pe care comunitatea o va
pregătii pentru a servi drept sinagogă, aceasta aflându-se în apropierea
Palatului Apor, cumpărând în acelaşi timp cu patru florini aur „un
teren” de la judele suprem al oraşului Ioan Makay Csizmaczia pentru
cimitir.
Principele Bethlen Gabor îi va sprijini în
continuare pe evrei pentru a impulsiona dezvoltarea comerţului cu
statele vecine în special cu Ţara Românească, Moldova, iar apoi cu
Imperiul Otoman. Tot principele le-a acordat posibilitatea acestora de
a-şi practica religia lor, de păstrare a portului, anulând purtarea unor
însemne distinctive care să le arate originea. Aceştia puteau să-şi
manifeste în mod liber obiceiurile lor tradiţionale fără a-i afecta pe
timpul sărbătorilor lor pe cei neizraeliţi.
Le-au fost alocate, prin grija administraţiei
princiare, loturi de pământ pentru a-şi construi locuinţe însă în afara
Cetăţii Alba Iulia. Strada unde aceştia urmau să locuiască se numea
„Platea Iudeorum”.
Evreii erau scutiţi de anumite taxe şi
impozite, aceştia trebuiau să plătească anual o dare unică principelui
ca supuşi direcţi ai acestuia.
Tot în această perioadă la Alba Iulia a fost
instituită şi funcţia de jude al comunităţii evreieşti care avea rolul
de a apăra drepturile şi interesele acestora în relaţiile cu
autorităţile locale.
Începând cu anul 1653 principele
Transilvaniei Gheorghe Rakoczi II (1621-1660) le va îngădui evreilor,
conform codul constituţional promulgat de el în anul 1650, să se
stabilească în calitate de jeleri la Alba Iulia. Începând cu anul 1635
numărul evreilor care locuiau aici era de 60 de suflete.
În deceniile următoare aceştia s-au organizat
mai bine prin crearea unor instituţii care să coordoneze viaţa
comunităţii lor.
În sec. XVII, evreilor din oraş le-au fost
reconfirmate privilegiile, fiind trecuţi în subordinea episcopiei
romano-catolice. Tot în această perioadă oraşul Alba Iulia a trecut
printr-o transformare radicală, din capitala unui principat autonom
înfloritor a trecut în subordinea Imperiului Habsburgic, acest fenomen a
determinat pe mulţi evrei să plece din oraş şi datorită impozitelor mari
care le erau impuse lor ca plată.
Această situaţie a dus la descreşterea
populaţiei de evrei din oraş, ducând spre pragul destrămării în anul
1724 a comunităţii din localitate şi din Comitatul de Alba.
Evreii care au rămas au fost nevoiţi să se
confrunte cu abuzurile judelui şi ale magistrului orăşenesc. Aceste
abuzuri au dus în final la nemulţumiri în rândul comunităţii acestora,
adresându-se autorităţilor guvernamentale şi imperiale, cerându-le
insistent elaborarea unei legi sau dispoziţii prin care să li se
reconfirme vechile lor privilegii obţinute în trecut de la foştii
principi ai Transilvaniei.
Începând cu anul 1736 Daianul Sefard Abraham
Ben Isak Russo a inaugurat „Pinkasul” (Cartea Comunităţii)
Comunitatea evreilor din Alba Iulia era
structurată pe trei nivele:
- primul nivel îl reprezenta conducerea
comunităţii alcătuită dintr-un grup restrâns (5-7 membri) fiecare având
câte o funcţie precisă. Din rândul acestora se alegea un preşedinte care
nu avea şi rolul de jude al evreilor în faţa autorităţilor;
- al doilea nivel era format din trei
comisii, una alcătuită din trei împuterniciţi numiţi şi juraţi, care îl
ajutau pe preşedinte în activitatea lui, o altă comisie formată din trei
membri avea rolul de a stabili darea comunitară care trebuia plătită de
fiecare membru al comunităţii. Ultima comisie era compusă din 2-3
persoane care aveau rolul de a aduna aceste dări.
- al treilea nivel îl constituia Adunarea
Generală a Comunităţii alcătuită din membri bărbaţi din comunitate.
Un angajat de seamă comunitar era Rabinul.
Această conducere a comunităţii era aleasă anual prin vot majoritar de
către Adunarea generală.
Până în anul 1761 evreii din Alba Iulia îşi
ţineau slujbele religioase într-o sinagogă din lemn în afara cetăţii
bastionare nou construită, iar, începând cu anul mai sus prezentat,
aceştia au fost preocupaţi de a-şi construi o sinagogă din zidărie, în
acest scop, preşedintele comunităţii va încheia un contract de arendare
pe 30 de ani cu autorităţile locale (ei neavând dreptul de a-şi cumpăra
pământ). În scurt timp după ce şi-au procurat materialele de
construcţie, aceştia s-au apucat de construirea sinagogii fără a avea
vreo aprobare oficială prealabilă, continuarea lucrărilor fiind sistată.
În anul 1779 ei cer îngăduinţă oficială
pentru reluarea construcţiei la sinagogă dar răspunsul venit de la
autorităţi a fost unul tot negativ, evreii sefarzi fiind nevoiţi să
împartă cu „menţii” (evreii aşchenazi) sinagoga din lemn, iar oficierea
slujbelor religioase să se facă împreună. Evreii spanioli (sefarzi) nu
au acceptat acest lucru, deoarece ei au fost primii sosiţi în
Transilvania înaintea „nemţilor (aschenazi).
O problemă ridicată de preşedintele
comunităţii evreieşti sefarde a fost aceea că ritul şi pronunţia
cuvintelor ebraice erau diferite între cele două comunităţi.
Între anii 1779-1781 la iniţiativa
guvernatorului Marelui Principat al Transilvaniei, baronul Samuel Von
Brukenthal (1721-1803) (1774-1787), a fost conceput un proiect privind
concentrarea tuturor evreilor din Transilvania la Alba Iulia, rămas în
continuare singurul oraş liber în care aceştia puteau să locuiască având
acest drept.
Baronul anexează proiectului său adresat
camerei aulice de la Viena şi statistica privind populţia evreiască de
la acea dată din Transilvania 221 familii, cu 461 de copii (în afară de
cei întemniţaţi pentru neplata dărilor) prezentând în acelaşi timp şi
situaţia lor materială şi structura profesională a acestora.
Majoritatea evreilor îşi câştigau existenţa
arendând cărciumi unde vindeau bere şi fierbând rachiu, mai erau câţiva
mici negustori, croitori şi învăţători, dintre aceştia 82 de evrei aveau
dreptul de a locui în oraşul Alba Iulia, restul fiind răspândiţi în alte
regiuni ale Transilvaniei.
Pe data de 3 mai 1780 împărăteasa Maria
Tereza (1717-1780) aprobă propunerea şi proiectul baronului Brukenthal.
Astfel era interzisă stabilirea evreilor în afara oraşului Alba Iulia,
iar cei aflaţi în alte părţi ale Marelui Principat al Transilvaniei
urmau de asemenea să fie concentraţi în acest oraş.
Profitând de această strămutare a evreilor
din provincie la Alba Iulia populaţia acestora crescând aveau nevoie de
o sinagogă mai mare şi mai încăpătoare pentru oficierea slujbelor în
condiţii acceptabile.
Şeful cancelariei aulice pe problema
Transilvaniei, baronul Tadeus Reischach, va sprijini cererea evreilor
sefarzi din Alba Iulia şi, în spiritul toleranţei religioase, propune
continuarea lucrărilor la sinagoga din cărămidă spre aprobare
împăratului Iosif II de Habsburg Lorraine (1741-1790), urmaşul la tronul
imperial hansnurgic după moartea mamei sale împărăteasa Maria Tereza, pe
data de 29 noiembrie 1780, care va da aprobarea continuării lucrărilor
la sinagogă în luna noiembrie 1781.
În această perioadă strămutarea familiilor
evreieşti la Alba Iulia s-a dovedit un fiasco, însuşi guvernatorul
Brukenthal şi-a dat seama de imposibilitatea realizării proiectului său,
recunoscând că această hotărâre a sa a fost o inepţie de a-i muta pe
evrei la Alba Iulia fără nici o pregătire în prealabil producând prin
aceasta pagube stăpânilor de pământ. Proiectul nu a mai fost pus în
practică.
În anul 1781 comunitatea evreiască din Alba
Iulia îi trimit împăratului Iosif II, „în numele a o mie de evrei”, o
petiţie prin care solicită acestuia favoarea de a se respecta
privilegiul acordat în anul 1727 de către împăratul Carol VI de Habsburg
(1685-1740) şi suspendarea concentrării evreilor la Alba Iulia, deoarece
după opinia lor în acea perioadă în Transilvania trăiau 350 de familii
evreieşti, dintre aceştia 200 trăiau la ţară de peste 30 de ani, având
întemeiate cămine şi familii. Dacă se va respecta strămutarea acestora
la Alba Iulia, oraşul nu va putea face faţă acestora din lipsă de
spaţiu, creându-se conflicte între aceştia şi nativii din oraş.
Se ştia că în Alba Iulia existau 500 de
distilerii de rachiu dintre care 100 erau ale evreilor localnici şi
restul de 400 ale locuitorilor nonevrei, numărul acestora depăşind cu
mult necesarul de consum, iar cei nou strămutaţi, nemaiavând locuri de
muncă, nu vor avea bani din ce trăi creându-se astfel probleme
interetnice.
În această situaţie în luna noiembrie 1781
împăratul Iosif II le va comunica celor în drept amânarea provizorie a
proiectului „Alba Iulia”, acesta făcându-se rătăcit printre alte
documente aflate în aşteptare la camera aulică imperială de la Viena.
În anul 1787, împăratul Iosif II promulgă un
edict prin care evreii aveau dreptul să-şi practice cultul mozaic în
particular, nemaifiind obligaţi să poarte veşminte distinctive sau să
plătească taxe speciale.
Acestora le era interzis să-şi construiască
sinagogi din zidărie, numai din lemn sau să închirieze imobile pentru a
fi folosite drept lăcaşe de cult.
Pentru a-i face pe evrei cetăţeni mai utili,
tot prin acest edict împăratul prevedea abolirea discriminării
vestimentare şi abolirea obligaţiei de a purta banderolă galbenă pe
braţ.
În decurs de doi ani, evreii erau obligaţi să
vorbească în afara casei lor numai limba germană iar limba lor ebraică
era interzisă a se vorbi în adunări sau în relaţiile comunitare.
Toate documentele trebuiau redactate în limba
germană, iar evreii trebuiau să-şi schimbe numele şi prenumele evreieşti
în nume şi prenume germane. Aceştia puteau să-şi folosească limba lor
numai la slujbele religioase din sinagogă.
Puteau să lucreze în agricultură în zonele
unde locuiau, dar nu puteau fi proprietari de pământuri, ci doar
arendaşi.
Le era interzis să se dedea la înşelăciuni
sau la speculă în relaţiile comerciale cu neevreii.
După anul 1867, anul construirii Imperiului
Austro-ungar, şi în viaţa evreilor din Transilvania au avut loc noi
schimbări, aceştia s-au emancipat, iar organizarea vieţii acestora s-a
schimbat, au luat fiinţă noi comunităţi cu orientări religioase diferite
(ortodoxă, neologă şi sefardă). Comunitatea evreiască din Alba Iulia
pierzându-şi în timp întâietatea în Transilvania, îşi încetează în
acelaşi timp şi subordonarea faţă de episcopia romano-catolică,
autoritatea rabinului şef restrângându-se doar la teritoriul Comitatului
de Alba.
Totuşi după anul 1867 evreii, membri ai
comunităţii din Alba Iulia, nu s-au lăsat copleşiţi de evenimente,
continuând prin munca lor să revigoreze mediul economic, aducându-şi
aportul la construcţia, între anii 1866-1868, a primei căi ferate din
Transilvania care lega oraşele Arad – Alba Iulia - Teiuş. În anul 1894
se va construi în apropierea gării din Alba Iulia o moară modernă
considerată la acea vreme cea mai performantă din Transilvania numită
„Moara de făină şi arpacaş”, aparţinând fraţilor Andor şi Filip Glück.
Această moară va fi pusă în funcţiune în anul 1898, având o capacitate
de măcinare de 45 tone la 24 ore, având pentru deservirea utilajelor
angajaţi un număr de 12 muncitori, iar 3 erau funcţionari ai morii. Tot
în această perioadă, a intrat în funcţiune o fabrică de spirt din
cereale, aparţinând familiei Adolf Jonas. Aceasta fiind prima de acest
fel din oraş. A mai fost construit un abator modern, iar în anul 1898, a
fost construită uzina electrică a oraşului.
Despre evoluţia comunităţii evreieşti în
perioada anilor 1874-1950, există o arhivă incompletă, iar o parte din
documente sunt păstrate în arhivele arhiepiscopiei romano-catolice din
Alba Iulia.
Din documente a reieşit că în perioada celui
de al doilea război mondial la Alba Iulia exista o comunitate puternică
evreiască care număra peste 2000 de suflete, având o şcoală primară cu
predare în limba ebraică, existau două sinagogi din cărămidă, una
aparţinând comunităţii sefarde iar cealaltă comunităţii aşchenaze.
Pe timpul acestei conflagraţii mondiale,
evreii din oraşele şi satele judeţului Alba (Sebeş, Aiud, Blaj etc.) au
fost obligaţi prin lege să se comaseze în oraşul de reşedinţă a
judeţului Alba Iulia.
Evreilor strămutaţi nu le-a fost asigurată
cazarea, aceasta realizându-se prin grija comunităţii evreieşti locale
care le-a pus la dispoziţie acestora camere disponibile ale locuinţelor
proprii. Această convieţuire a durat până la sfârşitul războiului.
La Alba Iulia, cu toate că au fost comasaţi
toţi evreii din judeţ, nu a existat ghetou, aceştia trăind liberi şi
având condiţii corespunzătore de supravieţuire.
Comunitatea evreiască din Alba Iulia a
început să se destrame începând cu anul 1948 când s-a format Statul
Israel, iar evreii au început să migreze spre ţara sfântă pentru a locui
pe pământul făgăduinţei.
La sfârşitul anului 2015 comunitatea
evreiască din judeţul Alba mai avea 40 de membri, plus 2 afiliaţi din
care 20 de femei, 20 bărbaţi dintre care 20 sunt evrei halahici, 10 cu
ascendenţă evreiască şi 10 neevrei.
Comunitatea mai are în grijă nouă evrei în
vârstă şi suferinzi, care sunt asistaţi de către comunitarii din judeţ
atât material cât şi uman.
Evreii care nu au emigrat şi care au rămas pe
meleagurile în care s-au născut şi au trăit, s-au străduit să-şi onoreze
îndatoririle faţă de conservarea patrimoniului lor istoric şi cultural.
Se cunoaşte că, din anul 1840, fiinţează şi
în prezent prima sinagogă sefardă din zid din Transilvania, ridicată pe
vremea rabinului şef Iezechiel Paneth (1783-1845) şi care poartă numele
întemeietorului ei Mareh Yezekiel. Aceasta este construită pe un
amplasament aflat în partea de nord-est a municipiului Alba Iulia.
Clădirea îmbină în arhitectura ei elemente
baroce, combinate cu cele neoclasice. Interiorul aşezământului de cult
este alcătuit dintr-o navă mărginită la vest de un vestibul (ulaum)
suprapus pe galeria de locuri pentru femei, mărturie a respectării
ortodoxiei, iar la est este construit Chivotul Sfânt în care se află
aşezate sulurile Torei în spatele unor uşi acoperite cu o perdea
brodată.
În mijlocul sălii de adunare a enoriaşilor se
află Bimah, un postament de pe care rabinul citeşte pasaje din sfânta
scriptură.
Pe faţada exterioară la intrarea în sinagogă
deasupra uneia dintre ferestre se află înfipte trei ghiulele în zidăria
sinagogii rămase de pe timpul revoluţiei la de 1848-1849 când apărătorii
cetăţii bastionare, pe timpul pregătirii de foc a artileriei împotriva
insurgenţilor maghiari aflaţi în oraş, au lovit din greşeală şi
sinagoga.
Aproape după 100 de ani mai târziu pe data de
20 noiembrie 1938 sinagoga a fost puternic zguduită de un atentat cu
bombă pus la care de elemente legionare din oraş, explozia afectând un
perete, mobilierul şi candelabrele. Această explozie nu a provocat
victime umane, deoarece în acea zi fiind frig, slujba s-a ţinut în
sinagoga nouă (a spaniolilor) de peste drum aceasta fiind învecinată cu
şcoala izraelită şi baia rituală construită între anii 1874-1883 şi care
în acea perioadă avea sistem de încălzire.
Ineditul acestei sinagogi apare prin faptul
că, în pronaosul acesteia, există două încăperi, cea din dreapta aflată
în partea de sud folosită de evrei ca şi închisoare pentru membrii
comunităţii care săvârşeau probabil delicte religioase. Tot în pronaos
în partea de sud pe un perete se află montată o chiuvetă (în prezent
nefuncţională) care datează, se pare, din anul finalizării sinagogii,
aceasta fiind folosită de enoriaşi pentru spălarea pe mâini şi faţă,
înainte de a intra în sinagogă, reprezentând un mod de purificare şi de
spălare a păcatelor.
Tot în pronaos în partea de nord se află o
încăpere mai mare unde judele soluţiona pricinile evreilor din
comunitate.
Deasupra uşii de acces în sala mare a
sinagogii se află prinsă o placă din marmură pe care stă scrisă în limba
ebraică următoarea învăţătură a părintelui enoriaşilor evrei din Alba
Iulia, Iezechiel Paneth, care spunea: „rugăciunile şi cererile sunt ale
tuturor oamenilor, cu mâinile ridicate să ai în vedere, doamne,
rugăciunea robului tău şi dă-i ascultare”.
O sinagogă mai nouă a fost construită peste
drum de cea veche care era numită de enoriaşii evrei „Sinagoga nouă” sau
„Spaniolă” care s-ar putea să fi fost construită în perioada anilor
1874-1883.
Acest lăcaş de cult, alături de toate
clădirile din jurul său, au fost victimele planului sistematizării
municipiului Alba Iulia din anul 1983. Pe locul unde au fost aceste
edificii ale istoriei oraşului au fost construite blocuri de locuinţe şi
un magazin universal „Unirea”.
Orientarea religioasă pe care comunitatea
evreiască a avut-o după anul 1869 a fost cea ortodoxă, purtând, începând
cu anul 1872, numele de „Comunitatea autonomă ortodoxă izraelită din
Alba Iulia”.
Prosperitatea de care s-a bucurat comunitatea
evreiască din Alba Iulia reiese şi din felul cum arată cimitirul
acestora.
Acest cimitir se află amplasat în apropierea
esplanadei fortificaţiei bastionare Alba Carolina, fapt reieşit şi din
planurile elaborate între anii 1804 şi 1858, însă cimitirul comunităţii
era funcţional încă de la începutul sec. XVIII.
Conform desenului arhitectului care a
întocmit planul esplanadei cetăţii bastionare Alba Carolina din anul
1804 şi a consemnărilor făcute de acesta pe acest plan, a reieşit că
terenul cimitirului evreiesc fusese achiziţionat de la autorităţile
oraşului încă din anul 1752 când a fost reprezentat grafic pe un alt
plan. Acesta era situat la limita exterioară a esplanadei nord-estice a
cetăţii care corespundea străzii denumite până la începutul sec. XX
„Uliţa Şurilor”.
Extinderea acestui cimitir în limitele
perimetrului actual s-a datorat donaţiilor făcute între anii
1874 şi 1875 de evreii Moise şi Iosif Mendel, cel de al doilea
rezervându-şi pentru înmormântarea sa şi a descendenţilor lui o parcelă
de pământ cunoscută sub numele de „Grădina lui Mendel”.
Se ştie că alături de Casa de Rugăciuni,
cimitirul pentru evrei a rămas şi va rămâne cel mai important loc,
religios, având o multitudine de sensuri cu care este învestită Casa
Vieţii Celor Vii, precum şi Casa Eternă, locul având reprezentativitate
pentru arta şi arhitectura evreiască, având totodată şi o valoare
istorică, artistică şi umană, cimitirul făcând parte integrantă a
comunităţii izraelite din Alba Iulia. Acest cimitir este considerat a fi
cel mai vechi din Transilvania, numărând circa 2000 de morminte, pe
pietrele tombale, datorită vechimii lor, de abia se mai pot distinge
numele celor care îşi dorm somnul de veci sub ele.
Cimitirul oferă celor care trec prin el o
istorie a evreilor şi a comunităţii lor de peste 300 de ani.
Cea mai veche hartă a acestuia şi primul
registru al deceselor permite celor interesaţi aflarea numelor celor
decedaţi, iar complexul plan al cimitirului este datat cu aproximaţie la
anul 1800, găsindu-se pentru consultare la sediul comunităţii evreieşti
din Alba Iulia.
Pe această hartă se află marcat printr-o
căsuţă prenumele celui decedat însoţit de numele tatălui scrise în limba
ebraică.
Cele mai reprezentative monumente funerare
ale cimitirului le reprezintă cele patru cripte funerare cu un aspect
arhitectonic monumental care au aparţinut unor familii foarte bogate de
evrei, astfel fam. Ionas, Straibăr, Fridman şi Glück.
Cimitirul evreiesc are o dimensiune sacră în
semn că mormintele de aici nu pot fi afectate de intervenţia omului,
neexistând posibilitatea refolosirii mormintelor.
Îngrijirea mormintelor evreilor decedaţi,
este considerată în iudaism cea mai altruistă poruncă scrisă în Tora.
Evreii au un principiu: oricât de bogat eşti, în faţa morţii eşti egal
cu semenii tăi, de aceea haina cu care este înveşmântat cel decedat este
confecţionată dintr-o pânză albă nouă, dar modestă fără buzunare, iar
mormântul şi monumentul funerar oferă faţă de semeni aceeaşi modestie şi
simplitate.
Totuşi la începutul anilor 1900 în contrast
cu această modestie a mormintelor evreieşti, familiile cele mai prospere
din oraş şi-au ridicat ca locuri pentru odihna veşnică cripte
monumentale, iar construcţia acestora şi opulenţa lor reflectă puterea
financiară de care dispuneau aceştia.
Una dintre aceste cripte este şi cea a
familiei Adolf Jonas, cel care a pus bazele primei fabrici de spirt din
oraş. O altă criptă monumentală o reprezintă cea a familiei Glück, cea
care a pus bazele celei mai moderne mori din Transilvania şi care purta
numele de „Moara Johanna”. Necrologul de la intrarea în criptă arată că
în acel loc sunt înmormântaţi membrii familiei printre care şi copiii
acestora numiţi Ghizela; Adolf şi Andor Glück. Numele celei decedate
Gizela este legat de numele celei mai impozante construcţii din Oraşul
de Jos din Alba Iulia construită la începutul sec. XX şi care poartă
numele de „Palatul Gizela” (Turnul cu Ceas). Cripta acestei familii se
remarcă prin monumentalitate, dar şi prin modul cum sunt dispuse
mormintele nişe, fiecare având câte un portret al celui decedat.
În cimitir se află în sectorul istoric o mică
criptă foarte simplă care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale
rabinului şef Paneth, socotit de evreii comunităţii drept „Tsaddik” în
limba ebraică şi de aceea fiecare evreu care intră în cimitir, îşi lasă
doirinţele scrise pe bilete pe care apoi le introduc în cutiile din lemn
amplasate deasupra mormintelor rabinului şef şi a soţiei acestuia.
Tot în sectorul istoric al cimitirului, se
află ridicat un monument funerar construit din marmură neagră aparţinând
rabinului Alexandru Ficher, care şi-a păstorit enoriaşii timp de 40 de
ani.
Sinagoga şi cimitirul evreiesc din Alba Iulia
cu cele 2000 de morminte sunt socotite ca vestigii istorice ale
comunităţii evreieşti şi ale locuitorilor municipiului Alba Iulia,
constituind alături de cetatea bastionară Alba Carolina un muzeu în aer
liber, care poate da informaţii pentru cei interesaţi despre viaţa şi
rolul jucat de evreii din Alba Iulia în istoria locului şi a
Transilvaniei.
Marius GEDALIA
Consilierul
preşedintelui comunităţii evreieşti al judeţului Alba
Bibliografie
Istoria
evreilor din Transilvania (1623-1944),
Moshe Carmilly-Weinberger,
Editura Anciclopedică, 1994, pp. 22-45, 46-65.
Europa şi despoţii
luminaţi, Walter
Oppenheim, 1998, p. 132-136.
Istoria comunităţii
evreieşti din Alba Iulia,
Ana-Maria Caloianu, 2006, p. 17-281.
Istoria în piatră.
Cimitirul evreiesc din Cetatea Alba Iulia,
Andrea Ghiţă, articol, 2012, p. 1-7
Pe
urmele evreilor din cetatea Alba Iulia,
Andrea Ghiţă, articol ziar
din 2012, 9. 1-7
|
