România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Comunitatea evreilor din Alba Iulia, o istorie săpată în piatră de-a lungul veacurilor

 

Documente care să ateste o dată precisă a prezenţei evreilor în oraşul Alba Iulia nu există. Primii evrei sosiţi în acest oraş au fost semnalaţi în secolul al XVI-lea care erau de origini sefarde făcând parte din descendenţi ai evreilor expulzaţi din Spania de către regii catolici ai acestei ţări, regina Isabella de Castilia (1451-1504) şi regele consort Ferdinand II de Aragon „Catolicul” (1452-1516), care s-au stabilit în ţinuturile magrebiene, devenite ulterior parte componentă a Imperiului Otoman.

La început, evreii, sosiţi în Transilvania, erau prigoniţi, fiind socotiţi ca supuşi ai turcilor şi spionii acestora, de către principii Transilvaniei, în special remarcându-se principele Sigismund Bathory (1572-1581) care pe timpul domniei sale a dat poruncă ca toţi evreii sosiţi la Alba Iulia să fie prinşi şi spânzuraţi, situaţia acestora se va schimba radical sub domnia principelui Transilvaniei Bethlen Gabor (1580-1629) care pe dara de 18 iunie 1623 va deschide oficial poarta aşezării evreilor sefarzi sosiţi de la Istambul în principatul transilvan.

Bethlen Gabor a acordat evreilor unele privilegii care defineau atât obligaţiile acestora faţă de autorităţi, faţă de localnici, cât şi organizarea comunităţilor proprii.

În anii care au urmat, în Principatul Transilvaniei au avenit în afara evreilor spanioli (sefarzi) şi evrei din Polonia, Moravia, Germania, Ungaria şi Moldova (aşchenazi).

Evreii sosiţi la Alba Iulia îşi vor începe construirea instituţiilor vieţii comunitare între anii 1637-1656, aceştia îşi vor închiria o casă particulară pe care comunitatea o va pregătii pentru a servi drept sinagogă, aceasta aflându-se în apropierea Palatului Apor, cumpărând în acelaşi timp cu patru florini aur „un teren” de la judele suprem al oraşului Ioan Makay Csizmaczia pentru cimitir.

Principele Bethlen Gabor îi va sprijini în continuare pe evrei pentru a impulsiona dezvoltarea comerţului cu statele vecine în special cu Ţara Românească, Moldova, iar apoi cu Imperiul Otoman. Tot principele le-a acordat posibilitatea acestora de a-şi practica religia lor, de păstrare a portului, anulând purtarea unor însemne distinctive care să le arate originea. Aceştia puteau să-şi manifeste în mod liber obiceiurile lor tradiţionale fără a-i afecta pe timpul sărbătorilor lor pe cei neizraeliţi.

Le-au fost alocate, prin grija administraţiei princiare, loturi de pământ pentru a-şi construi locuinţe însă în afara Cetăţii Alba Iulia. Strada unde aceştia urmau să locuiască se numea „Platea Iudeorum”.

Evreii erau scutiţi de anumite taxe şi impozite, aceştia trebuiau să plătească anual o dare unică principelui ca supuşi direcţi ai acestuia.

Tot în această perioadă la Alba Iulia a fost instituită şi funcţia de jude al comunităţii evreieşti care avea rolul de a apăra drepturile şi interesele acestora în relaţiile cu autorităţile locale.

Începând cu anul 1653 principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi II (1621-1660) le va îngădui evreilor, conform codul constituţional promulgat de el în anul 1650, să se stabilească în calitate de jeleri la Alba Iulia. Începând cu anul 1635 numărul evreilor care locuiau aici era de 60 de suflete.

În deceniile următoare aceştia s-au organizat mai bine prin crearea unor instituţii care să coordoneze viaţa comunităţii lor.

În sec. XVII, evreilor din oraş le-au fost reconfirmate privilegiile, fiind trecuţi în subordinea episcopiei romano-catolice. Tot în această perioadă oraşul Alba Iulia a trecut printr-o transformare radicală, din capitala unui principat autonom înfloritor a trecut în subordinea Imperiului Habsburgic, acest fenomen a determinat pe mulţi evrei să plece din oraş şi datorită impozitelor mari care le erau impuse lor ca plată.

Această situaţie a dus la descreşterea populaţiei de evrei din oraş, ducând spre pragul destrămării în anul 1724 a comunităţii din localitate şi din Comitatul de Alba.

Evreii care au rămas au fost nevoiţi să se confrunte cu abuzurile judelui şi ale magistrului orăşenesc. Aceste abuzuri au dus în final la nemulţumiri în rândul comunităţii acestora, adresându-se autorităţilor guvernamentale şi imperiale, cerându-le insistent elaborarea unei legi sau dispoziţii prin care să li se reconfirme vechile lor privilegii obţinute în trecut de la foştii principi ai Transilvaniei.

Începând cu anul 1736 Daianul Sefard Abraham Ben Isak Russo a inaugurat „Pinkasul” (Cartea Comunităţii)

Comunitatea evreilor din Alba Iulia era structurată pe trei nivele:

- primul nivel îl reprezenta conducerea comunităţii alcătuită dintr-un grup restrâns (5-7 membri) fiecare având câte o funcţie precisă. Din rândul acestora se alegea un preşedinte care nu avea şi rolul de jude al evreilor în faţa autorităţilor;

- al doilea nivel era format din trei comisii, una alcătuită din trei împuterniciţi numiţi şi juraţi, care îl ajutau pe preşedinte în activitatea lui, o altă comisie formată din trei membri avea rolul de a stabili darea comunitară care trebuia plătită de fiecare membru al comunităţii. Ultima comisie era compusă din 2-3 persoane care aveau rolul de a aduna aceste dări.

- al treilea nivel îl constituia Adunarea Generală a Comunităţii alcătuită din membri bărbaţi din comunitate.

Un angajat de seamă comunitar era Rabinul. Această conducere a comunităţii era aleasă anual prin vot majoritar de către Adunarea generală.

Până în anul 1761 evreii din Alba Iulia îşi ţineau slujbele religioase într-o sinagogă din lemn în afara cetăţii bastionare nou construită, iar, începând cu anul mai sus prezentat, aceştia au fost preocupaţi de a-şi construi o sinagogă din zidărie, în acest scop, preşedintele comunităţii va încheia un contract de arendare pe 30 de ani cu autorităţile locale (ei neavând dreptul de a-şi cumpăra pământ). În scurt timp după ce şi-au procurat materialele de construcţie, aceştia s-au apucat de construirea sinagogii fără a avea vreo aprobare oficială prealabilă, continuarea lucrărilor fiind sistată.

În anul 1779 ei cer îngăduinţă oficială pentru reluarea construcţiei la sinagogă dar răspunsul venit de la autorităţi a fost unul tot negativ, evreii sefarzi fiind nevoiţi să împartă cu „menţii” (evreii aşchenazi) sinagoga din lemn, iar oficierea slujbelor religioase să se facă împreună. Evreii spanioli (sefarzi) nu au acceptat acest lucru, deoarece ei au fost primii sosiţi în Transilvania înaintea „nemţilor (aschenazi).

O problemă ridicată de preşedintele comunităţii evreieşti sefarde a fost aceea că ritul şi pronunţia cuvintelor ebraice erau diferite între cele două comunităţi.

Între anii 1779-1781 la iniţiativa guvernatorului Marelui Principat al Transilvaniei, baronul Samuel Von Brukenthal (1721-1803) (1774-1787), a fost conceput un proiect privind concentrarea tuturor evreilor din Transilvania la Alba Iulia, rămas în continuare singurul oraş liber în care aceştia puteau să locuiască având acest drept.

Baronul anexează proiectului său adresat camerei aulice de la Viena şi statistica privind populţia evreiască de la acea dată din Transilvania 221 familii, cu 461 de copii (în afară de cei întemniţaţi pentru neplata dărilor) prezentând în acelaşi timp şi situaţia lor materială şi structura profesională a acestora.

Majoritatea evreilor îşi câştigau existenţa arendând cărciumi unde vindeau bere şi fierbând rachiu, mai erau câţiva mici negustori, croitori şi învăţători, dintre aceştia 82 de evrei aveau dreptul de a locui în oraşul Alba Iulia, restul fiind răspândiţi în alte regiuni ale Transilvaniei.

Pe data de 3 mai 1780 împărăteasa Maria Tereza (1717-1780) aprobă propunerea şi proiectul baronului Brukenthal. Astfel era interzisă stabilirea evreilor în afara oraşului Alba Iulia, iar cei aflaţi în alte părţi ale Marelui Principat al Transilvaniei urmau de asemenea să fie concentraţi în acest oraş.

Profitând de această strămutare a evreilor din provincie la Alba Iulia populaţia acestora crescând aveau nevoie de o sinagogă mai mare şi mai încăpătoare pentru oficierea slujbelor în condiţii acceptabile.

Şeful cancelariei aulice pe problema Transilvaniei, baronul Tadeus Reischach, va sprijini cererea evreilor sefarzi din Alba Iulia şi, în spiritul toleranţei religioase, propune continuarea lucrărilor la sinagoga din cărămidă spre aprobare împăratului Iosif II de Habsburg Lorraine (1741-1790), urmaşul la tronul imperial hansnurgic după moartea mamei sale împărăteasa Maria Tereza, pe data de 29 noiembrie 1780, care va da aprobarea continuării lucrărilor la sinagogă în luna noiembrie 1781.

În această perioadă strămutarea familiilor evreieşti la Alba Iulia s-a dovedit un fiasco, însuşi guvernatorul Brukenthal şi-a dat seama de imposibilitatea realizării proiectului său, recunoscând că această hotărâre a sa a fost o inepţie de a-i muta pe evrei la Alba Iulia fără nici o pregătire în prealabil producând prin aceasta pagube stăpânilor de pământ. Proiectul nu a mai fost pus în practică.

În anul 1781 comunitatea evreiască din Alba Iulia îi trimit împăratului Iosif II, „în numele a o mie de evrei”, o petiţie prin care solicită acestuia favoarea de a se respecta privilegiul acordat în anul 1727 de către împăratul Carol VI de Habsburg (1685-1740) şi suspendarea concentrării evreilor la Alba Iulia, deoarece după opinia lor în acea perioadă în Transilvania trăiau 350 de familii evreieşti, dintre aceştia 200 trăiau la ţară de peste 30 de ani, având întemeiate cămine şi familii. Dacă se va respecta strămutarea acestora la Alba Iulia, oraşul nu va putea face faţă acestora din lipsă de spaţiu, creându-se conflicte între aceştia şi nativii din oraş.

Se ştia că în Alba Iulia existau 500 de distilerii de rachiu dintre care 100 erau ale evreilor localnici şi restul de 400 ale locuitorilor nonevrei, numărul acestora depăşind cu mult necesarul de consum, iar cei nou strămutaţi, nemaiavând locuri de muncă, nu vor avea bani din ce trăi creându-se astfel probleme interetnice.

În această situaţie în luna noiembrie 1781 împăratul Iosif II le va comunica celor în drept amânarea provizorie a proiectului „Alba Iulia”, acesta făcându-se rătăcit printre alte documente aflate în aşteptare la camera aulică imperială de la Viena.

În anul 1787, împăratul Iosif II promulgă un edict prin care evreii aveau dreptul să-şi practice cultul mozaic în particular, nemaifiind obligaţi să poarte veşminte distinctive sau să plătească taxe speciale.

Acestora le era interzis să-şi construiască sinagogi din zidărie, numai din lemn sau să închirieze imobile pentru a fi folosite drept lăcaşe de cult.

Pentru a-i face pe evrei cetăţeni mai utili, tot prin acest edict împăratul prevedea abolirea discriminării vestimentare şi abolirea obligaţiei de a purta banderolă galbenă pe braţ.

În decurs de doi ani, evreii erau obligaţi să vorbească în afara casei lor numai limba germană iar limba lor ebraică era interzisă a se vorbi în adunări sau în relaţiile comunitare.

Toate documentele trebuiau redactate în limba germană, iar evreii trebuiau să-şi schimbe numele şi prenumele evreieşti în nume şi prenume germane. Aceştia puteau să-şi folosească limba lor numai la slujbele religioase din sinagogă.

Puteau să lucreze în agricultură în zonele unde locuiau, dar nu puteau fi proprietari de pământuri, ci doar arendaşi.

Le era interzis să se dedea la înşelăciuni sau la speculă în relaţiile comerciale cu neevreii.

După anul 1867, anul construirii Imperiului Austro-ungar, şi în viaţa evreilor din Transilvania au avut loc noi schimbări, aceştia s-au emancipat, iar organizarea vieţii acestora s-a schimbat, au luat fiinţă noi comunităţi cu orientări religioase diferite (ortodoxă, neologă şi sefardă). Comunitatea evreiască din Alba Iulia pierzându-şi în timp întâietatea în Transilvania, îşi încetează în acelaşi timp şi subordonarea faţă de episcopia romano-catolică, autoritatea rabinului şef restrângându-se doar la teritoriul Comitatului de Alba.

Totuşi după anul 1867 evreii, membri ai comunităţii din Alba Iulia, nu s-au lăsat copleşiţi de evenimente, continuând prin munca lor să revigoreze mediul economic, aducându-şi aportul la construcţia, între anii 1866-1868, a primei căi ferate din Transilvania care lega oraşele Arad – Alba Iulia - Teiuş. În anul 1894 se va construi în apropierea gării din Alba Iulia o moară modernă considerată la acea vreme cea mai performantă din Transilvania numită „Moara de făină şi arpacaş”, aparţinând fraţilor Andor şi Filip Glück. Această moară va fi pusă în funcţiune în anul 1898, având o capacitate de măcinare de 45 tone la 24 ore, având pentru deservirea utilajelor angajaţi un număr de 12 muncitori, iar 3 erau funcţionari ai morii. Tot în această perioadă, a intrat în funcţiune o fabrică de spirt din cereale, aparţinând familiei Adolf Jonas. Aceasta fiind prima de acest fel din oraş. A mai fost construit un abator modern, iar în anul 1898, a fost construită uzina electrică a oraşului.

Despre evoluţia comunităţii evreieşti în perioada anilor 1874-1950, există o arhivă incompletă, iar o parte din documente sunt păstrate în arhivele arhiepiscopiei romano-catolice din Alba Iulia.

Din documente a reieşit că în perioada celui de al doilea război mondial la Alba Iulia exista o comunitate puternică evreiască care număra peste 2000 de suflete, având o şcoală primară cu predare în limba ebraică, existau două sinagogi din cărămidă, una aparţinând comunităţii sefarde iar cealaltă comunităţii aşchenaze.

Pe timpul acestei conflagraţii mondiale, evreii din oraşele şi satele judeţului Alba (Sebeş, Aiud, Blaj etc.) au fost obligaţi prin lege să se comaseze în oraşul de reşedinţă a judeţului Alba Iulia.

Evreilor strămutaţi nu le-a fost asigurată cazarea, aceasta realizându-se prin grija comunităţii evreieşti locale care le-a pus la dispoziţie acestora camere disponibile ale locuinţelor proprii. Această convieţuire a durat până la sfârşitul războiului.

La Alba Iulia, cu toate că au fost comasaţi toţi evreii din judeţ, nu a existat ghetou, aceştia trăind liberi şi având condiţii corespunzătore de supravieţuire.

Comunitatea evreiască din Alba Iulia a început să se destrame începând cu anul 1948 când s-a format Statul Israel, iar evreii au început să migreze spre ţara sfântă pentru a locui pe pământul făgăduinţei.

La sfârşitul anului 2015 comunitatea evreiască din judeţul Alba mai avea 40 de membri, plus 2 afiliaţi din care 20 de femei, 20 bărbaţi dintre care 20 sunt evrei halahici, 10 cu ascendenţă evreiască şi 10 neevrei.

Comunitatea mai are în grijă nouă evrei în vârstă şi suferinzi, care sunt asistaţi de către comunitarii din judeţ atât material cât şi uman.

Evreii care nu au emigrat şi care au rămas pe meleagurile în care s-au născut şi au trăit, s-au străduit să-şi onoreze îndatoririle faţă de conservarea patrimoniului lor istoric şi cultural.

Se cunoaşte că, din anul 1840, fiinţează şi în prezent prima sinagogă sefardă din zid din Transilvania, ridicată pe vremea rabinului şef Iezechiel Paneth (1783-1845) şi care poartă numele întemeietorului ei Mareh Yezekiel. Aceasta este construită pe un amplasament aflat în partea de nord-est a municipiului Alba Iulia.

Clădirea îmbină în arhitectura ei elemente baroce, combinate cu cele neoclasice. Interiorul aşezământului de cult este alcătuit dintr-o navă mărginită la vest de un vestibul (ulaum) suprapus pe galeria de locuri pentru femei, mărturie a respectării ortodoxiei, iar la est este construit Chivotul Sfânt în care se află aşezate sulurile Torei în spatele unor uşi acoperite cu o perdea brodată.

În mijlocul sălii de adunare a enoriaşilor se află Bimah, un postament de pe care rabinul citeşte pasaje din sfânta scriptură.

Pe faţada exterioară la intrarea în sinagogă deasupra uneia dintre ferestre se află înfipte trei ghiulele în zidăria sinagogii rămase de pe timpul revoluţiei la de 1848-1849 când apărătorii cetăţii bastionare, pe timpul pregătirii de foc a artileriei împotriva insurgenţilor maghiari aflaţi în oraş, au lovit din greşeală şi sinagoga.

Aproape după 100 de ani mai târziu pe data de 20 noiembrie 1938 sinagoga a fost puternic zguduită de un atentat cu bombă pus la care de elemente legionare din oraş, explozia afectând un perete, mobilierul şi candelabrele. Această explozie nu a provocat victime umane, deoarece în acea zi fiind frig, slujba s-a ţinut în sinagoga nouă (a spaniolilor) de peste drum aceasta fiind învecinată cu şcoala izraelită şi baia rituală construită între anii 1874-1883 şi care în acea perioadă avea sistem de încălzire.

Ineditul acestei sinagogi apare prin faptul că, în pronaosul acesteia, există două încăperi, cea din dreapta aflată în partea de sud folosită de evrei ca şi închisoare pentru membrii comunităţii care săvârşeau probabil delicte religioase. Tot în pronaos în partea de sud pe un perete se află montată o chiuvetă (în prezent nefuncţională) care datează, se pare, din anul finalizării sinagogii, aceasta fiind folosită de enoriaşi pentru spălarea pe mâini şi faţă, înainte de a intra în sinagogă, reprezentând un mod de purificare şi de spălare a păcatelor.

Tot în pronaos în partea de nord se află o încăpere mai mare unde judele soluţiona pricinile evreilor din comunitate.

Deasupra uşii de acces în sala mare a sinagogii se află prinsă o placă din marmură pe care stă scrisă în limba ebraică următoarea învăţătură a părintelui enoriaşilor evrei din Alba Iulia, Iezechiel Paneth, care spunea: „rugăciunile şi cererile sunt ale tuturor oamenilor, cu mâinile ridicate să ai în vedere, doamne, rugăciunea robului tău şi dă-i ascultare”.

O sinagogă mai nouă a fost construită peste drum de cea veche care era numită de enoriaşii evrei „Sinagoga nouă” sau „Spaniolă” care s-ar putea să fi fost construită în perioada anilor 1874-1883.

Acest lăcaş de cult, alături de toate clădirile din jurul său, au fost victimele planului sistematizării municipiului Alba Iulia din anul 1983. Pe locul unde au fost aceste edificii ale istoriei oraşului au fost construite blocuri de locuinţe şi un magazin universal „Unirea”.

Orientarea religioasă pe care comunitatea evreiască a avut-o după anul 1869 a fost cea ortodoxă, purtând, începând cu anul 1872, numele de „Comunitatea autonomă ortodoxă izraelită din Alba Iulia”.

Prosperitatea de care s-a bucurat comunitatea evreiască din Alba Iulia reiese şi din felul cum arată        cimitirul acestora.

Acest cimitir se află amplasat în apropierea esplanadei fortificaţiei bastionare Alba Carolina, fapt reieşit şi din planurile elaborate între anii 1804 şi 1858, însă cimitirul comunităţii era funcţional încă de la începutul sec. XVIII.

Conform desenului arhitectului care a întocmit planul esplanadei cetăţii bastionare Alba Carolina din anul 1804 şi a consemnărilor făcute de acesta pe acest plan, a reieşit că terenul cimitirului evreiesc fusese achiziţionat de la autorităţile oraşului încă din anul 1752 când a fost reprezentat grafic pe un alt plan. Acesta era situat la limita exterioară a esplanadei nord-estice a cetăţii care corespundea străzii denumite până la începutul sec. XX „Uliţa Şurilor”.

Extinderea acestui cimitir în limitele perimetrului          actual s-a datorat donaţiilor făcute între anii 1874 şi 1875 de evreii Moise şi Iosif Mendel, cel de al doilea rezervându-şi pentru înmormântarea sa şi a descendenţilor lui o parcelă de pământ cunoscută sub numele de „Grădina lui Mendel”.

Se ştie că alături de Casa de Rugăciuni, cimitirul pentru evrei a rămas şi va rămâne cel mai important loc, religios, având o multitudine de sensuri cu care este învestită Casa Vieţii Celor Vii, precum şi Casa Eternă, locul având reprezentativitate pentru arta şi arhitectura evreiască, având totodată şi o valoare istorică, artistică şi umană, cimitirul făcând parte integrantă a comunităţii izraelite din Alba Iulia. Acest cimitir este considerat a fi cel mai vechi din Transilvania, numărând circa 2000 de morminte, pe pietrele tombale, datorită vechimii lor, de abia se mai pot distinge numele celor care îşi dorm somnul de veci sub ele.

Cimitirul oferă celor care trec prin el o istorie a evreilor şi a comunităţii lor de peste 300 de ani.

Cea mai veche hartă a acestuia şi primul registru al deceselor permite celor interesaţi aflarea numelor celor decedaţi, iar complexul plan al cimitirului este datat cu aproximaţie la anul 1800, găsindu-se pentru consultare la sediul comunităţii evreieşti din Alba Iulia.

Pe această hartă se află marcat printr-o căsuţă prenumele celui decedat însoţit de numele tatălui scrise în limba ebraică.

Cele mai reprezentative monumente funerare ale cimitirului le reprezintă cele patru cripte funerare cu un aspect arhitectonic monumental care au aparţinut unor familii foarte bogate de evrei, astfel fam. Ionas, Straibăr, Fridman şi Glück.

Cimitirul evreiesc are o dimensiune sacră în semn că mormintele de aici nu pot fi afectate de intervenţia omului, neexistând posibilitatea refolosirii mormintelor.

Îngrijirea mormintelor evreilor decedaţi, este considerată în iudaism cea mai altruistă poruncă scrisă în Tora. Evreii au un principiu: oricât de bogat eşti, în faţa morţii eşti egal cu semenii tăi, de aceea haina cu care este înveşmântat cel decedat este confecţionată dintr-o pânză albă nouă, dar modestă fără buzunare, iar mormântul şi monumentul funerar oferă faţă de semeni aceeaşi modestie şi simplitate.

Totuşi la începutul anilor 1900 în contrast cu această modestie a mormintelor evreieşti, familiile cele mai prospere din oraş şi-au ridicat ca locuri pentru odihna veşnică cripte monumentale, iar construcţia acestora şi opulenţa lor reflectă puterea financiară de care dispuneau aceştia.

Una dintre aceste cripte este şi cea a familiei Adolf Jonas, cel care a pus bazele primei fabrici de spirt din oraş. O altă criptă monumentală o reprezintă cea a familiei Glück, cea care a pus bazele celei mai moderne mori din Transilvania şi care purta numele de „Moara Johanna”. Necrologul de la intrarea în criptă arată că în acel loc sunt înmormântaţi membrii familiei printre care şi copiii acestora numiţi Ghizela; Adolf şi Andor Glück. Numele celei decedate Gizela este legat de numele celei mai impozante construcţii din Oraşul de Jos din Alba Iulia construită la începutul sec. XX şi care poartă numele de „Palatul Gizela” (Turnul cu Ceas). Cripta acestei familii se remarcă prin monumentalitate, dar şi prin modul cum sunt dispuse mormintele nişe, fiecare având câte un portret al celui decedat.

În cimitir se află în sectorul istoric o mică criptă foarte simplă care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale rabinului şef Paneth, socotit de evreii comunităţii drept „Tsaddik” în limba ebraică şi de aceea fiecare evreu care intră în cimitir, îşi lasă doirinţele scrise pe bilete pe care apoi le introduc în cutiile din lemn amplasate deasupra mormintelor rabinului şef şi a soţiei acestuia.

Tot în sectorul istoric al cimitirului, se află ridicat un monument funerar construit din marmură neagră aparţinând rabinului Alexandru Ficher, care şi-a păstorit enoriaşii timp de 40 de ani.

Sinagoga şi cimitirul evreiesc din Alba Iulia cu cele 2000 de morminte sunt socotite ca vestigii istorice ale comunităţii evreieşti şi ale locuitorilor municipiului Alba Iulia, constituind alături de cetatea bastionară Alba Carolina un muzeu în aer liber, care poate da informaţii pentru cei interesaţi despre viaţa şi rolul jucat de evreii din Alba Iulia în istoria locului şi a Transilvaniei.

 

Marius GEDALIA

Consilierul preşedintelui comunităţii evreieşti al judeţului Alba

Bibliografie

Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Moshe Carmilly-Weinberger, Editura Anciclopedică, 1994, pp. 22-45, 46-65.

Europa şi despoţii luminaţi, Walter Oppenheim, 1998, p. 132-136.

Istoria comunităţii evreieşti din Alba Iulia, Ana-Maria Caloianu, 2006, p. 17-281.

Istoria în piatră. Cimitirul evreiesc din Cetatea Alba Iulia, Andrea Ghiţă, articol, 2012, p. 1-7

Pe urmele evreilor din cetatea Alba Iulia,  Andrea Ghiţă, articol ziar din 2012, 9. 1-7

 

Vechea sinagogă sefardă Mareh Yezekel

„Sinagoga nouă"

Palatul „Gisela

Moara „Johanna" fondată în 1894 de fraţii Glück

Fabrica de spirt a familiei Adolf Jonas

Intrarea în Sala de Rugăciuni a Sinagogii „Mareh
Yezekiel" din Alba Iulia. Deasupra ușii se află placa din
marmură pe care stă scris: „Rugăciunile și cererile sunt
ale tuturor oamenilor, cu mâinile ridicate să ai în vedere
doamne, rugăciunea robului tău și dă-i ascultare"

Sala în care judele soluţiona pricinile evreilor din comunitate

Închisoarea din incinta sinagogii sefarde

Chiuveta pentru spălarea pe mâini și faţă a enoriașilor
evrei înainte de a intra la slujba din sinagogă

Interiorul sinagogii sefarde din Alba Iulia. Chivotul Sfânt
și Bihamul de unde rabinul citește din Sfânta Scriptură

Interiorul criptei rabinul șef Iezechiel Paneth unde sunt
amplasate cele două casete din lemn pentru
introducerea bileţelelor cu cerinţele enoriașilor evrei

Fabrica de spirt a familiei Adolf Jonas