România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Iulia Faliciu Haşdeu

 

Despre Bogdan Petriceicu Haşdeu s-a scris foarte mult până acum şi se va scrie şi în viitor, dată fiind importanta contribuţie adusă de acest mare cărturar la dezvoltarea culturii româneşti în cea de a doua jumătate a secolului trecut. S-a scris însă mai puţin despre locul şi rolul pe care l-a avut Iulia Faliciu în viaţa şi opera lui Haşdeu. Puţinul cât se cunoaşte îl datorăm însuşi scriitorului, emoţionantei sale comunicări ţinute în faţa Academiei, la un an după moartea Iuliei, intitulată „O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte”. Am fi ştiut azi poate mai mult, dacă Haşdeu ar mai fi apucat să scrie, aşa cum dorea după moartea soţiei sale, acea carte „Babuşca mea”, care trebuia să fie o viaţă romanţată a căsniciei lor.

În anul 1863, fiind membru al comisiei de documentare istorică din Bucureşti, unde fusese chemat de la Iaşi de însuşi domnitorul Cuza, Haşdeu, împreună cu un grup de cercetători, face o călătorie în Munţii Apuseni, spre a căuta şi aici ca şi aiurea urmele originii noastre străbune pe aceste meleaguri. Venise în munţi şi cu dorinţa să vadă ţara vitejilor legionari de la 1848, căci la acea dată erau încă vii aici urmele marii epopei. Mai erau încă în viaţă supravieţuitorii marilor bătălii şi mai trăia regele lor Avram Iancu, pe care tânărul savant a avut desigur dorinţa să-l vadă, fără să şi-o poată îndeplini, întrucât prin munţi mai rătăcea doar umbra legendarului erou. Poposeşte în Ţara Abrudului cu urmele ei antice de la „Alburnus Minor” (Abrud) şi „Alburnus Maior” (Roşia Montană), unde se găsiseră nu cu mulţi ani înainte ultimele table cerate1. Când îşi va pune pe hârtie impresiile despre „Auraria Daciae”, gândul îl va duce la cartea lui Nicolae Densuşianu „Revoluţiunea lui Horea”, din care citează: „O catenă de munţi înalţi cu păduri seculare, cu văi înguste. încinse de amândouă părţile cu piramide gigantice de stânci, înconjoară de toate părţile satele româneşti aşezate în jurul Abrudului, formând aici cea mai puternică fortăreaţă din toată Transilvania”2. Locuitorii acestei fortăreţe sânt păstrători ai străbunelor virtuţi: „Moţii, românii din Munţii Apuseni ai Transilvaniei au fost totdeauna între ardeleni ceea ce între noi au fost în trecut oltenii. Moţii şi oltenii sânt elementul românesc cel mai viteaz... Pe moţi i-am studiat eu însumi la Roşia Abrudului unde sânt vestitele mine de aur”3. Şi constată apoi că principala trăsătura de caracter a acestor munteni „falnici, înalţi şi subţiri” este neînfrânta putere de voinţă şi ospitalitatea.

La Roşia Montană, oaspetele din România este primit cu cinstea cuvenită de prefectul Simion Balint, acum trecut de cincizeci de ani, din gura căruia asculta cu veneraţie fapte de arme din revoluţie. Despre primirea lui Haşdeu la Roşia iată ce ne spune bătrânul Ciura Gheorghe, din acea localitate, în vârstă de 80 .ani, o rudă colaterală a Iuliei Faliciu: „Ştiu de la soacra mea, Rozalia Morar, născută Faliciu, fiică a lui Gheorghe Faliciu, un frate al Iuliei (tatăl Iuliei se numea tot Gheorghe- Faliciu), că Haşdeu a venit la Roşia cu cincizeci de „studenţi” din România4. Era duminică, şi după ce lumea a ieşit de la biserică s-a ţinut o serbare la şcoala primară confesională gr. catolică, dată în cinstea oaspeţilor, care apoi au fost invitaţi la locuinţa lui Balint, unde, la masă, au servit numai fete frumoase, alese din bunele familii de români (un obicei al pământului la roşieni de a da mare cinste musafirilor deosebiţi). Printre aceste fete se afla şi Iulia Faliciu, nepoată de-a Carolinei, soţia lui Balint. Atunci s-a îndrăgostit Haşdeu de Iulia aşa de mult că a şi cerut-o de nevastă. Părinţii, simpli mineri, mai întâi nu s-au învoit, temându-se să-şi dea fata aşa departe de Roşia, dar după aceea i-a lămurit Balint că ce mare om este Haşdeu şi ce onoare se face familiei prin aceasta căsătorie”. Hotărâtoare a fost desigur „învoirea” fetei, care s-a dus cu Haşdeu la Bucureşti înainte de consimţământul părinţilor, însă nu fără ştirea unchiului ei Balint. Dar aceasta s-a întâmplat numai peste doi ani. Plecarea la Bucureşti corespundea şi idealurilor naţionale ale Iuliei, care devenise o luptătoare pentru redeşteptarea naţională încă de la 18485. După cum ne informează tot Ciura Gheorghe, casa în care s-a născut Iulia a fost demolată pe la 1918, fiind foarte veche. Se afla lângă actuala casă a lui Ciura Gheorghe, pe strada Brazilor, o casă din bârne de brad. cu acoperişul ţuguiat, în vechiul stil moţesc. Se păstrează încă la Roşia Montană, în bune condiţii, casa prefectului Balint în care a fost găzduit Haşdeu. În cerdac se află inscripţia: „S-au ridicat aceste case parohiale la anul 1854, prin străduinţa şi intervenirea parohului Simion Cav. de Balinth. Ne sis posteritas ingrata”.

Fiica bătrânului Ciura Gheorghe, Iuliana, măritata Bulearcă, ne-a mărturisit că în casa mamei sale s-a păstrat până prin anii 1956-57 o colecţie de fotografii, mai multe scrisori de-ale lui Haşdeu, cupoane poştale, prin care trimitea nepoţilor de la Roşia bani în fiecare lună. „Erau cupoane de 50 şi 25 coroane. Mama a ţinut foarte mult la ele, păstrându-le cu sfinţenie într-o cutie de metal pe masă ca să le poată vedea oricine. După moartea ei, mutându-mă cu familia din Roşia, o parte din. documente s-au pierdut, iar altă parte au fost luate de diverse rude şi vizitatori. Când am revenit la Roşia, toate încercările de a aduce acasă măcar o parte din documente au rămas fără rezultat. Astăzi nu mai ştiu nimic de soarta lor. Am avut în casă castelul de la Cîmpina, pe Iulia Faliciu în viaţă şi fotografiată pe catafalc, pe fiica Iulia, stând la o masă aplecată şi citind, şi alte fotografii privind familia Haşdeu”. Strănepoata Iuliei Faliciu mai ştie de la mama ei că Haşdeu, după moartea soţiei sale, a stăruit mult ca bunica sa Rozalia (nepoată de frate a Iuliei), împreună cu soţul, să meargă la castelul de la Cîmpina. S-au dus până la urmă, dar n-au rămas mult, pentru că i-a speriat spiritismul pe care îl practica bătrânul mag la castel. S-au întors acasă la Roşia cu toate insistenţele lui Haşdeu de a rămâne mai departe, căci nu li se întâmplă nimic. Cu bunicii Iulianei mersese şi o soră a Rozaliei, profesoară de limba franceză (nu-i ştie numele), pe care o purtase în şcoală tot Haşdeu. Pentru ca urmaşii Iuliei să poată învăţa carte fără mari greutăţi, Haşdeu dăduse bani liceelor româneşti din Transilvania. De aceste burse n-a beneficiat însă nici o rudă de-a Iuliei. Bătrânul Ciura Gheorghe adaugă că Haşdeu a lăsat urmaşilor Iuliei pensie pentru 25 de ani, revenind circa 25 zloţi pe lună la fiecare, dar unul, Vasile, care a rămas să conducă treburile castelului, nu a respectat lăsământul binefăcător. Acest Vasile şi-a însuşit o mare parte din averea lui Haşdeu. După 1918, moştenitorii din Roşia au făcut încercări să-şi capete drepturile de urmaşi, justificate cu acte legale, dar în urma judecăţilor făcute pe la Abrud, s-a ales doar avocatul Tecău din Alba Iulia cu o maşină de lux - spune Ciura Gheorghe.

De ce şi-a legat distinsul învăţat sufletul de tânăra şi frumoasa roşiancă, alegând-o pe aceasta dintre toate dragostele avute până acum, înţelegem cunoscându-i marile simţăminte româneşti şi concepţia despre căsătorie la compatrioţii români. Familia Faliciu se înnobilase prin tributul de jertfă dat sub steagurile lui Iancu. Un frate al Iuliei, Nicolae Faliciu, căpitan de oaste, căzuse în bătăliile purtate de Simion Balint. Apoi, pentru Haşdeu, numai sătencele românce, crescute în sănătosul mediu şi aer montan pot avea frumuseţea fizică şi sufletească a Iuliei şi tării ancestrale în dăruire de copii viguroşi trupeşte şi sufleteşte în stare să perpetueze şi să regenereze la grad superior naţiunea română. Convingerile despre căsătorie ale lui Haşdeu fac parte din sistemul său de opinii politice, formulate în lupte de emancipare naţională a poporului nostru, în condiţiile de asuprire socială şi naţională din acea vreme. Iată prin urmare mobilul raţional, pe lângă cel sufletesc, care l-a făcut, în drumul căutărilor sale, să se oprească la Iulia Faliciu din Roşia Montană. Iată de ce Haşdeu a spus cu atâta mândrie: „Un aur ales de la Abrud a fost, pentru mine nevasta mea, sufletul nevestei mele”6.

Iulia (mama) și B.P. Hașdeu în 1868

Iulia Hașdeu

Familia Bogdan Petriceicu Hașdeu

S-a căsătorit cu Iulia la 10 iunie 1865 în bisericuţa Sf. Ilie din Gorgeni, anul care a fost cel mai sărăcăcios din viaţa lui Haşdeu. ,,Când m-am dus la cununie Iulia mea nu avea nimic, iar eu aveam în pungă doi poli din care am plătit şi popei”7. Mireasa avea douăzeci şi cinci de ani, mai tânără cu doi ani decât mirele. Naşi sânt Ion şi Felicia Gîrleanu, August Treboniu Laurian, prieten al lui Haşdeu, iar cununia o celebrează preotul Ion Mihăilescu. Dragostea pentru aceea care îl însoţea în faţa altarului o cânta atunci Haşdeu în simţitoarele versuri din poezia „La Iulia”:

„Când văd o floare

Lucind la soare

Ca o lumină de curcubeu

Mă fac o rază

Ce colorează

Flori şi mai mândre pe chipul tău.

……………..

Când luna-n unde

Galeş s-ascunde,

Vărsând în valuri mii de schiţei.

Eu jur, Iulie,

Că-i mult mai vie

Văpaia dulce din ochii tăi”.

În casa cu două odăiţe din strada Popa Rusu, unde locuia la acea dată, având ca singură mobilă raftul cu cărţi, Iulia aduce lui Haşdeu fericirea visată, viaţa lui căpătând acum sens nou şi înţeles. „Până la căsătoria mea din anul 1865 eu am scris câteva articole de ziare, vreo câteva broşure şi o colecţiune de documente, iată tot. Eram o noapte despre zori de zi, nu însă dimineaţă. Eram o mică parte din eu al meu, o parte obosită şi desgustată. De atunci încoace, prin nevasta mea, eu m-am simţit întreg şi luminos”8.

Chiar în anul cununiei, pe lângă erudite conferinţe ce atrag atenţia marelui public, Haşdeu poate publica volumele „Ion Vodă cel Cumplit”, „Domniţa Roxanda” şi „Răzvan şi Vidra”, piese dramatice care „reprezentau fiecare câte un deosebit mare caracter femeiesc şi ambele au fost închinate nevestei mele” - spune Haşdeu. Prima piesă, „Domniţa Roxanda”, publicată în revista Familia (nr. 28, 1888, p. 247 şi urm.) şi reprodusă în Revista nouă sub titlul Femeia, poartă moto-ul;

„Scumpei mele soţii,

Iulia Petriceicu Haşdeu,

născută Falics, de la Roşia Abrudului,

această mică încercare scrisă din îndemnul

ei şi sub inspiraţiunea iubirii sale”,

iar cea de a doua „Răzvan şi Vidra”, arc, ca dedicaţiune poezia Soţiei mele:

„În orele acelea de sumbră poezie

Cu-o mână în mâna ta,

Am scris această dramă, ce-n viaţă-mi o să fie

Ca floarea «Nu mă uita»”.

În tihna căminului realizată de devotata soţie, titanul putea lucra acum înzecit mai mult, nesimţite fiindu-i nevoile cotidiene. Fără vanităţi, lux şi petreceri, fără veleităţi de soţie de profesor, deputat etc., Iulia târguia în piaţă, fierbea bucate, spăla, cu hărnicia dobândită în casa părintească de la Roşia. Rânduia cu chibzuinţă banul, pentru a nu duce lipsă, reuşind, din puţinul ce-l avea, să facă parte şi săracilor care-i băteau la uşă, norocindu-i casa şi dărnicia.

În lunile de vară, soţii Haşdeu călătoresc în Munţii Apuseni, Iulia pentru a-şi revedea rudele la Roşia şi locurile dragi ale copilăriei. Iar Bogdan având fericita ocazie să continue cercetările ştiinţifice în această regiune, în 1867, dă peste Versul Cotroanţei, aflând în Abrud că e scris de Petru Furdui, „un moţ de pe la începutul secolului, iar Cotroanţa, muza ce-i inspiră, se cheamă o bogată vână de aur, descoperită oarecând în aşa numita baie sau mină vercheşenească de la Roşia (Verespotok), în vecinătatea Abrudului”9. Versul acesta, scris cu ortografie ungurească, reţine atenţia dialectologului pentru graiul românesc din munţii Abrudului, publicându-l cu aprecieri în Columna lui Traian: „Versul Cotroanţei, în care, în deşert va căuta cineva o scânteie de poezie, este un interesant specimen de modul cum vorbesc românii din partea locului, vitejii soţi ai lui Iancu de pe la 1848”10.

În anul 1869 era proiectată o nouă călătorie în Munţii Apuseni, dar vine pe lume Lilica, geniala fiinţă, care va aduce în casa lui Haşdeu atâta bucurie şi speranţă, dar şi atât de mari dureri sufleteşti, prin moartea sa prematură. De la naşterea copilei ,,în curs de optsprezece ani, nevasta mea - spune Haşdeu - providenţa familiei, s-a făcut treptat doică, dădacă, pedagogă, colegă de studiu şi-n fine „gardemalade”, pururea neadormită, pururea admirabilă prin energie şi abnegaţie. În curs de optsprezece ani Lilica n-a făcut un pas fără maică-sa, în ţară şi în străinătate, acasă şi în călătorie, la Sf. Sava în Bucureşti şi la Sorbona în Paris, pretutindeni, pretutindeni nedespărţite”11.

Copila minune, căreia ursitoarele îi hărăziseră înţelepciune dumnezeiască şi un destin atât de tragic va pune în valoare aptitudinile de mamă şi pedagogă ale Iuliei. De la ea Lilica, pe lângă maternul grai şi paralel cu franceza tatei, va învăţa limba germană. De la ea va asculta fascinată poveştile ardeleneşti, unele cu întâmplări adevărate din viaţa moţilor, căci avea un neîntrecut dar al povestirii.

Obligaţiile de mamă se împart cu cele de soţie, pentru ca Haşdeu, de care era atât de mândră, să poată scrie aşa cum numai el ştia s-o facă. Şi titanul într-adevăr lucrează intens la studii ample asupra vieţii românilor, punând, prin Istoria critică a românilor, premiată de Academie în 1873, prima piatră fundamentală la edificiul ştiinţei româneşti din veacul trecut, urmându-i, o a doua, Etimologicum Magnum Romaniae, desfăşurând tot mai larg orizontul explorările sale enciclopedice şi strălucind în toate manifestările sale de scriitor şi om de ştiinţă.

Reţinută de grijile casei şi ale copilei, Iulia nu poate răspunde aşa cum ar dori la toate chemările ce i se fac de a activa în diferite societăţi de binefacere, dar în timpul războiului pentru independentă o găsim prezentă la îngrijirea răniţilor, cărora le duce haine, rufe, ţigări, lapte etc. Pe mamă o ajută şi Lilica, acum de opt ani, căreia eroii de la Plevna îi inspiră primii muguri de poezie. Travaliul istovitor al elevei şi scriitoarei în devenire este vegheat zi şi noapte de mama îngrijorată pentru sănătatea copilei, tot mai ameninţată de boală. O ajută cu supraalimentaţie, cu călătorii la munte, în ţară şi în străinătate, împărtăşindu-i toate bucuriile şi toate durerile, în vreme de boală face totul pentru a-i alina suferinţa.

Despre succesele Lilicăi de la Paris, mama scrie soţului la Bucureşti cu legitimă mândrie, iar Haşdeu răspunde cu entuziasm, sfătuind-o pe copilă să nu uite sănătatea, dar şi faptul că are „o mamă de care trebuie să fii mândră, s-o iubeşti ca pe însuşi dumnezeu, căci asemenea mame sânt puţine în lume”. Şi într-adevăr fetiţa îşi arată gratitudinea faţă de dragostea maternă prin marea sa izbândă la studiile liceale şi universitare, prin poezii ca „L’armes d’enfance” şi „Amour maternel”, în care imortalizează marele suflet al mamei, sub ale cărei priviri se usucă lacrimile şi se alină durerile amare ale copilăriei (Pour leur faire oublier ce monde fortune / Et pour les consoler de leurs douleurs amčres / Dieu leur donne l’amour et le regard des mčres)12.

După 1888, anul marii drame din viaţa lui Haşdeu, când moare geniala-i fiică, Iulia va rămâne candela mângâietoare pentru îndureratul părinte. „Dispărând Lilica, rămaşi noi fără dânsa pe pământ, amândoi mai trăim numai unul prin altul, unul în altul iubind pe Lilica”13. Mama va purta în suflet marea durere până la ceasul din urmă. în ‘anul 1898, Angelo de Gubernatis, un vechi prieten al familiei, după ce face o vizită lui Haşdeu la Cîmpina, scrie despre doamna Haşdeu: „M-me Haşdeu est bien abattus elle a aussi’ son regard cherche encore sa Iulie; sa grande beauté a été fletrie par une imniense douleur; mais elle porte avec noblesse son lourd fardeau”14.

Nemângăiata mamă se va stinge la 2 iulie 1902, în vârstă de 62 ani, tocmai în ziua în care Haşdeu serba de obicei pe ,,dragele lui Iulii”. Din nou îndureratul Haşdeu va mărturisi că „de acum înainte eu voi serba nestrămutat aceeaşi zi de 2 iulie, o voi serba liniştit şi mulţumit, căci pentru mine ele n-au murit”15.

Când şi-a simţit sfârşitul apropiat, Iulia a amintit lui Haşdeu hotărârea ce-o luaseră de a dărui Academiei castelul de la Cîmpina, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi… În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi cu copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se”16. Mai adaugă apoi că Academia va căpăta încă în plus biblioteca lui Haşdeu, cu cele 5.000 de cărţi, manuscrise şi documente, şi dreptul exclusiv de a edita scrierile lui Haşdeu, tată şi fiică, unica lor avuţie. A fost ultimul serviciu pe care această nevastă româncă a vrut să-l facă neamului său.

Romulus FELEA

 

NOTE

1. Ultimele table cerate au fost găsite în mina Sf. Ecaterina.. în anul 1855.

2. Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea. lui Horea, Buc.. 1884, p. 81.

3.  Aceste mine de aur i-au inspirat lui Haşdeu cunoscutele versuri, devenite atât de populare:

„Aţi fost vreodată Ia Abrud?

Acolo-s munţii o comoară,

În piatră dă ciocanul crud,

Mai dă, mai dă a suta oară.

Tot dă sălbaticul ciocan,

Sburând scântei ca din balaur:

Se sparge bietul bolovan

Şi-atunci din el s-alege aur...”

(Sarcasm şi ideal, Bur., 1897, p. 177).

4. Numărul de cincizeci de studenţi (cercetători n.n.) ni se pare exagerat.

5. C. Manolache, Scânteietoarea viaţă a Iuliei Haşdeu, Buc., 1939, p. 16.

6. O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte, Buc., 1903. p. l2.

7. Ibidem, p. 12.

8. Ibidem, p. 15.

9. Columna lui Traian, 1877, p. 184.

10. Ibidem.

11. O nevastă româncă..., p. 19.

12. Iulia Haşdeu, Oeuvres posfhumes, Chcvalci’ic, confidences et canevas..,, Paris, 1890.

13. O nevastă româncă..., p. 19.

14. Angelo de Gubernatis, La Roumanie ci Ies Roumains, p. 100.

15. O nevastă româncă. . ., p. 20.

16. Ibidem, p. 22.