România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Să ne amintim de Grigorie Sima a lui Ioan

160 de ani de la naştere

21 septembrie 1856 - 21 septembrie 2016

 

Grigorie Sima „a lui Ioan”, s-a născut la 21 septembrie 1856 în satul Gârbova de Sus - Aiud (Alba), din părinţii Sofia şi Ioan Sima.

După terminarea studiilor, tânărul Grigorie s-a întors în satul natal, Gârbova de Sus la biserica veche din sat -  Biserica din Deal – unde urma să rămână definitiv preot în sat, pentru a continua  tradiţia înaintaşilor săi, care au servit la această biserică (astăzi Monument istoric în ruină). Din cele mai vechi timpuri în această biserică au slujit şapte generaţii de preoţi, urmând tradiţia din tată-n fiu, toţi din localitatea Gârbova de Sus. Însă după câteva luni Grigorie Sima pleacă mai întâi ca învăţător la Bucium – Poieni (Alba) unde rămâne şase ani, după care ajunge la  Cărpiniş, comuna Roşia Montană (Alba) unde activează în calitate de preot ortodox şi învăţător timp de 24 de ani.

Grigorie Sima a fost un preot erudit care a ştiut să fie alături de credincioşi, să-i îndrume, să-i călăuzească în menţinerea şi apărarea dreptei credinţe strămoşeşti şi care şi-a dedicat întreaga viaţă prosperării Bisericii şi ridicării Neamului Românesc.

Ca şi cărturar, Grigorie Sima s-a remarcat printr-o vastă activitate publicistică, prin importante scrieri literare şi folclorice, considerat fiind ca formator de limbă română.

Scrierile lui le găsim în paginile multor ziare şi reviste de seamă din Transilvania: „Tribuna”, „Transilvania”, „Libertatea”, „Telegraful Român”, „Convorbiri literare.”

O mare parte din scrierile lui sunt publicate în revista „Familia” unde alături de numele lui Grigore Sima găsim nume ilustre ca Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Andrei Bârseanu, Ion Slavici, Iosif Vulcan, Duiliu Zamfirescu, Veronica Micle şi alţii.

Grigorie Sima a făcut parte din Mişcarea Memorandistă, unde a avut un merit deosebit: el a fost cel care a salvat de la confiscare arhiva conducerii acestei mişcări, transportând-o la Alba Iulia, peste munţi, în timpul procesului de la Cluj.

În anul 1892 îşi aduce contribuţia la încercarea de înălţare la Abrud a unei statui a lui Avram Iancu.

Ca membru activ al ASTRA - Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român - în care avea calitatea de „membru pe viaţă” (revista asoc. ASTRA „Transilvania” -  Sibiu 1903) Grigorie Sima a preţuit patrimoniul popular, considerând răspândirea şi dezvoltarea creaţiilor populare ca principii valorice fundamentale ale existenţei noastre naţionale, iar contribuţia lui în acest sens a fost o vastă culegere de folclor, scrieri populare, redactarea revistei „Foişoara”, şi a calendarului „Amicul Poporului”, desfăşurând în mod permanent o susţinută activitate pentru ridicarea culturală a poporului.

Un contemporan a lui Grigorie Sima a fost Alexandru Ciura - preot, profesor, scriitor, născut la Abrud în anul 1876, cel care în cartea sa FOILETOANE, relatează un frumos episod din viaţa lui Grigorie Sima, din care voi reda un fragment:

Când treceam în copilărie pe drumul de ţară cătră Câmpeni, tata îmi atrase odată atenţia asupra unei table de alamă, afişată pe casa preotului din Cărpiniş: „Redacţia Foişoarei”.  Îmi aduceam aminte de cei câţiva numeri ai „Foişoarei”, în cari cetisem poveşti şi gâcituri şi întrebam pe tata cu sfială:

- Aici şade omu, care face foaia aceea?

- Aici, dar acum n’o mai s c o a t e ...

Nu înţelegeam pe deplin lucrul, dar impresia dintâiu mi-a rămas multă vreme ţintuită în minte. De câte ori treceam prin Cărpiniş, trebuia să-mi arunc privirea în spre casa părintelui, o casă frumoasă văpsită în galbin, cu geamurile încărcate de ştufe* (*roci) cu tabla redacţională pe frontispiciu.

Treceam adesea pe acolo, in buestrul ţăcănit al calului, sprijinit pe oblânc şi cunoşteam aşa de bine mestecenii, cari îşi fremâtau frunzele într’argintate.

Tabla redacţională rămăsese uitată acolo şi, dacă nu mă înşel, mai stă şi astăzi.

Târziu, când mă împrietenisem bine cu fostul redactor al „Foişoarei” l-am întrebat într’o Luni la Abrud:

- Spune, părinte, de ce mai ţii tabla aceea spânzurată pe părete?

- Las’ să steŕ…  să ştie lumea, care trece pe acolo, că şi într’un sat uitat de Dumnezeu încă se face literatură românească!

De atunci ştiam, că omul acela atât de neînsemnat ca exterior fusese tovarăş de muncă al Junimiştilor, cari luaseră asupra-şi minunata misiune, de a povăţui graiul şi, mai ales, scrisul nostru al Ardelenilor, în alvia adevărată, ferindu-1 de abaterile cari îl opintiseră decenii de-arândul.

Cunoşteam poveştile lui, începând cu „Teiu legănat”, pe care am cetit-o slovenind, în cea mai fragedă vârstă. Ştiam, că el scrisese „Vlad şi Catrina”, „Din bătrâni1”, „Ardeleanul glumeţ”, „Vorbe pentru înţelepciune şi viaţă”, ştiam că e colaborator la „Convorbiri”, dar, mai ales, ştiam, că a fost tovarăşul de muncă al unor oameni, cari au fost o adevărată binecuvântare pentru limba noastră literară: Slavici, Coşbuc, I. T. Mera, Silvestru Moldovan, etc.

Îl cunoşteai delŕ cea dintâiu glumă, că e mare meşter al vorbii. Când se punea el să-ţi spună ceva, începea aşa pe departe şi numai te mirui, că unde vrea să o potrivească. Ochii lui verzui, scânteetori, gesturile nervoase, te ţineau ţintuit şi nu puteai să nu-l asculţi, când îşi deschidea odată „straiţa cu minciunile”.

- Să vedeţi, măi, muntenii poartă minciunile în straiţă, că e mai mică, iar ţăranii le poartă în sac. De aceea ţăranii sunt mai mincinoşi...

De lŕ o vreme se dase cu totul politicei şi nu se mai ocupa cu literatura.

Erŕ interesant să-1 vezi făcând politică. Cetea o groază de gazate, mirosiŕ înainte schimbările de guverne şi arare se întâmpla sŕ dea greş.

- Vedeţi, nu v’am spus…, ştiam eu! Scotea din buzunar vre-o gazetă din ţară, ori una nemţească şi-ţi arăta negru pe alb, că schimbarea aceasta el o prevăzuse cu luni înainte.

Nu mai făcea literatură, dar în schimb cetiŕ aproape tot ce se scriŕ la noi.

Când i-am prezentat cei dintâi numeri din „Luceafărul”, m’a măsurat odată de sus până jos, a luat numerii şi i-a cetit dintr’un răsuflu. Pe urmă mi-a zis :

- Hm ... ce să-ţi spun... Binişor... o să vedem... o să vedem cum o să meargă de aici  înainte ... Să vedem ...

Îi cerusem colaborarea, dar nu se putea îndupleca. Aveŕ el un plan vechiu, de care îmi pomenise de atâtea ori şi care s’a şi spulberat deodată cu moartea lui. Se gândea să scoată o foaie: „Munţii Apuseni”. Îmi schiţa adeseori programul, spunea că are material adunat îndeajuns, şi că ar aveŕ nevoie numai de câteva condeie încă.

- Dar nu poţi porni numai iacă aşa, cu mâna goală ... Mai ales, nu poţi porni cu straiţa goală ... Ca să scoţi o foaie bună, îţi trebuesc creiţari, că de unde nu, se duce dracului, oricât de bună ar fi !

În vremea din urmă, ajunsese, ca prin minune, şi la acest factor atât de indispenzabil  la editarea unei foi: creiţarii.

Exploata cu îndărătnicie o mină din părţile Roşiei, pe care o părăsise toată lumea.

- Să vedeţi, mă, că dau de aur!

După o muncă zadarnică de câteva luni, îl vedem odată că vine la Abrud, cu faţa zâmbitoare.

Schimbase aurul la „cămară” şi pe promenadă, după ce luă masă, îi zise lui Ghiuţ:

- Ia cântaţi ceva . ..

Pe urmă scoase o hârtie de zece şi i-o aruncă, apoi alta.

Se uitau cu toţii minunaţi unul la altul, dar el şedea solemn, răzimat pe coate, cu pălăria trasă pe ochi.

- Nişte vin mai bun să aduci crişmarule, să vadă Abrudenii, cum îşi petrec lăturenii, când vin la oraş. ..

Alexandru Ciura – FOILETOANE  

       

Nu i-a fost însă rânduit să-şi vadă visul realizat, căci la 26 decembrie 1907 Grigorie Sima a trecut în eternitate la vârsta de doar 52 de ani, ducând cu el toate planurile ce şi le făurise.

 

Istina SIMA,

Preşedinte Asociaţia Pro Gârbova de Sus

Preşedinte Cercul ASTRA „Grigorie Sima”

Despărţământul O. Hulea Aiud