România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt…!”

 

Din câte ştim, şi o spun atâtea mărturii cutremurătoare, ungurii au mai „salvat” odată partea de nord a Ardealului şi, timp de patru ani, teritoriul călcat de cizma horthyisto-fascistă a fost transformat în abator uman, în infern al morţii, uimind lumea întreagă prin odioasele metode de ucidere. Şi ne doare amarnic acel măcel, de aceea îl amintim mereu! Noua aventură pe care ungurii încearcă s-o croiască, constituie o grăitoare dovadă că veacul care a trecut, în care românii le-au oferit o înaltă lecţie de omenie, nu le-a fost de ajuns ca să se înscrie în cerinţele unei convieţuiri permisibile. După 1918, când românii au intrat în drepturile lor fireşti, confirmate de mărturii istorice, ungurii nu s-au potolit şi au continuat jalba către puterile Europei, deşi hotărârea de la Trianon era o clară dovadă a recunoaşterii dreptăţii istorice. Accentuarea spiritului revanşard al acestei etnii minoritare din Ţara noastră ne îndeamnă la a medita dacă n-ar fi fost normal ca, după 1944, ungurii să fie scoşi în totalitate şi definitiv din teritoriul românesc, recucerit cu imense pierderi de vieţi ale ostaşilor noştri. Tot normal ar fi fost ca Ungaria să plătească despăgubiri României pentru crimele săvârşite asupra colectivităţilor româneşti. Nimic din acest demers normal nu    s-a întâmplat, aşa cum în afara normalului este şi prea marea noastră toleranţă de astăzi. În anii de după 1989, România, Statul Român, cu toate responsabilităţile, a slăbit prea mult frâiele privind această minoritate tolerată de noi chiar în spaţiul crimelor săvârşite asupra populaţiei româneşti. Se pare că vinovatul este democraţia prost înţeleasă de conjunctura politică a Ţării, care a căzut în capcana de a le satisface doleanţele în schimbul alianţelor electorale. Şi iată că s-a ajuns la dictatura minorităţii asupra majorităţii.

Încotro te îndrepţi, Românie, cu tratamentul faţă de străini? Şi se plâng specialiştii că sunt forţaţi să înveţe limba maghiară ca să-şi câştige existenţa, se plâng elevii români că suportă umilinţe în şcoli, se plâng românii că intervenţiile lor în probleme administrative sunt ignorate de majoritatea minorităţii, este revoltată întreaga Ţară în faţa batjocurii asupra drapelului nostru înlocuit, pe instituţiile judeţene, cu cele ale străinilor. De la libertatea acordată de Parlament de a-şi pune indicatoare în limba maghiară în cele trei judeţe, aceşti străini obraznici au invadat şi cele două oraşe elevate ale Ardealului, Cluj şi Oradea, unde pun interdicţii şi-şi strigă ameninţările chiar sub ochii autorităţilor. Prin toate afişele expuse ostentativ şi ilegal, prin toate demonstraţiile revizioniste, nu fac altceva decât să continue să-şi manifeste barbaria.

De ce Antal Arpad nu este arestat pentru ameninţarea impertinentă că, în Ardeal, „românii vor avea aceeaşi soartă ca sârbii din Kosovo”? Mai este primar în România acest individ?! Celor care au afirmat că „autonomia se va realiza indiferent ce vrea România”, le spunem că şi România are voinţa ei, aceea de a mâna pe componenţii haitei puţin peste Tisa, unde să fie liberi, să fie autonomi. Tot voci revanşarde cer ca Instituţia Prefectului să fie desfiinţată în unele judeţe. Nouă ne convine soluţia ca Parlamentul să anuleze dreptul ungurilor, ca naţie venetică minoritară, de a deţine funcţii de primari aleşi în municipiile şi comunele României, toate acestea revenind românilor, desemnaţi de guvern, ca cetăţeni loiali ai Ţării. Cu atât mai mult cu cât minoritarii ăştia şmecheri au dublă cetăţenie deja de ani de zile, adică sunt fiii a două state (pe care oare îl iubesc şi îl slujesc mai mult?), aspect despre care nimeni nu mai suflă o vorbă! Şi atunci, de ce nu ne-am impune o democraţie a noastră, ca stăpâni ai acestui pământ? Mai mult, în noua Constituţie să se decidă ca şi limba maghiară să se vorbească doar în familiile lor, acasă (cum Slovacia a făcut-o fără să crâcnească atunci când i s-a forţat mâna!) şi, bineînţeles, cei care nu cunosc limba oficială a statului, româna, să fie îndepărtaţi din locurile de relaţii cu publicul.

Nu e nevoie ca ungurii să ne salveze Ardealul de Bucureşti, l-am salvat noi de dubla asuprire imperială acum 100 de ani şi ne-am făcut România rotundă şi frumoasă. Ne rămâne doar să smulgem buruienile otrăvitoare din glia străbună, să curăţăm livezile de omizile distrugătoare, să ne reîmpădurim munţii şi dealurile, să scoatem zdrenţele maghiare şi secuieşti de pe clădirile Ţării. Să arătăm lumii că aici stăpâneşte România şi nu rămăşiţele neofasciste ale Dictatului şi Holocaustului din Ardeal, reprezentate prin statuile criminalilor de război, care şi-au primit condamnarea la moarte.

Avem şi noi sfatul nostru decent, românesc. E bine să nu se uite că România nu se mai află în conjunctura nefericită, confuză, oscilantă, a anilor ’40, când discordanţa hotărârilor s-a datorat unui străin de neam, care nici el nu ştia încotro s-o apuce. I-au arătat românii direcţia puţin mai târziu şi camarila trădătoare şi-a urmat calea.

Tuturor celor vinovaţi de ce se întâmplă în Ardeal trebuie să li se aplice sancţiunile impuse de lege şi să renunţăm pentru totdeauna la îngăduinţa asta prostească. Să implantăm peste tot primari ca domnul Dan Tanasă, bărbat frumos şi brav, care să ridice tonul cu autoritate în faţa cinismului unguresc, aşa cum a procedat la emisiunea Antena 3, în disputa cu maghiarul Korodi. Trebuie nu doar să ne apărăm, ci să ne impunem, să anulăm orice act de obrăznicie ungurească. Primul şi cel mai îndrăzneţ demers este acela ca maghiarilor să li se interzică intrarea în Parlament ca partid etnic. Ei trebuie să fie egali cu celelalte minorităţi, adică să aibă, în Statul Naţional Unitar Român, reprezentanţi în forul legislativ, aşa cum este firesc. De ce să mai oferim drept de decizie acestor încrâncenaţi duşmani ai românilor, atât de otrăviţi în conduita lor încât mărturisesc direct: „Fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate subminează statul român din afară, iar noi dinăuntru” („Condeiul ardelean”, nr. 319 (354), 21 octombrie - 3 noiembrie 2016).

Ne păstrăm calmul de atâta vreme, răbdăm încredinţaţi că românii şi-au spus cuvântul atunci, cu 100 de ani în urmă, dar, dacă suntem calmi, nu înseamnă că nu fierbe sângele în noi, aşa cum s-a întâmplat la Târgu-Mureş, în 1990, când doar un grup de săteni români i-a „potolit” pe neohorthyştii porniţi să întoarcă roata fărădelegilor. Ni se reproşează că nu înţelegem „anumite evoluţii”, conform afirmaţiilor domnului Korodi. Nu doar că le înţelegem, le simţim cu toată fiinţa neamului nostru, dar nu vrem să mai moară oameni, vrem doar să se ştie că rădăcinile noastre în acest pământ sunt milenare şi vor continua să se adâncească în mileniile următoare. Istoria poporului nostru, jertfele înaintaşilor ne-au împământenit tot mai mult, în ciuda încercărilor tuturor imperiilor şi năvălirilor barbare de a ne distruge ca neam. Tactica ticăloasă a ungurilor de „a salva Ardealul de Bucureşti” urmăreşte deschiderea spre o nouă înrobire a românilor. Se ştie însă că Bucureştii şi Ardealul sunt România puternică, unită, indestructibilă, cu nestinsă hotărâre de a nu-şi lăsa teritoriul la cheremul străinătăţii. Celor care nu iau în seamă puterea noastră, le amintim ce li s-a mai spus şi atunci când românii Ardealului erau robi: „Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa nici în mormânt!”.

prof. Georgeta CIOBOTĂ