„Să nu dea
Dumnezeu cel sfânt…!”
Din câte ştim, şi o spun
atâtea mărturii cutremurătoare, ungurii au mai „salvat” odată partea de
nord a Ardealului şi, timp de patru ani, teritoriul călcat de cizma
horthyisto-fascistă a fost transformat în abator uman, în infern al
morţii, uimind lumea întreagă prin odioasele metode de ucidere. Şi ne
doare amarnic acel măcel, de aceea îl amintim mereu! Noua aventură pe
care ungurii încearcă s-o croiască, constituie o grăitoare dovadă că
veacul care a trecut, în care românii le-au oferit o înaltă lecţie de
omenie, nu le-a fost de ajuns ca să se înscrie în cerinţele unei
convieţuiri permisibile. După 1918, când românii au intrat în drepturile
lor fireşti, confirmate de mărturii istorice, ungurii nu s-au potolit şi
au continuat jalba către puterile Europei, deşi hotărârea de la Trianon
era o clară dovadă a recunoaşterii dreptăţii istorice. Accentuarea
spiritului revanşard al acestei etnii minoritare din Ţara noastră ne
îndeamnă la a medita dacă n-ar fi fost normal ca, după 1944, ungurii să
fie scoşi în totalitate şi definitiv din teritoriul românesc, recucerit
cu imense pierderi de vieţi ale ostaşilor noştri. Tot normal ar fi fost
ca Ungaria să plătească despăgubiri României pentru crimele săvârşite
asupra colectivităţilor româneşti. Nimic din acest demers normal nu
s-a întâmplat, aşa cum în afara normalului este şi prea marea noastră
toleranţă de astăzi. În anii de după 1989, România, Statul Român, cu
toate responsabilităţile, a slăbit prea mult frâiele privind această
minoritate tolerată de noi chiar în spaţiul crimelor săvârşite asupra
populaţiei româneşti. Se pare că vinovatul este democraţia prost
înţeleasă de conjunctura politică a Ţării, care a căzut în capcana de a
le satisface doleanţele în schimbul alianţelor electorale. Şi iată că
s-a ajuns la dictatura minorităţii asupra majorităţii.
Încotro te îndrepţi,
Românie, cu tratamentul faţă de străini? Şi se plâng specialiştii că
sunt forţaţi să înveţe limba maghiară ca să-şi câştige existenţa, se
plâng elevii români că suportă umilinţe în şcoli, se plâng românii că
intervenţiile lor în probleme administrative sunt ignorate de
majoritatea minorităţii, este revoltată întreaga Ţară în faţa batjocurii
asupra drapelului nostru înlocuit, pe instituţiile judeţene, cu cele ale
străinilor. De la libertatea acordată de Parlament de a-şi pune
indicatoare în limba maghiară în cele trei judeţe, aceşti străini
obraznici au invadat şi cele două oraşe elevate ale Ardealului, Cluj şi
Oradea, unde pun interdicţii şi-şi strigă ameninţările chiar sub ochii
autorităţilor. Prin toate afişele expuse ostentativ şi ilegal, prin
toate demonstraţiile revizioniste, nu fac altceva decât să continue
să-şi manifeste barbaria.
De ce Antal Arpad nu este
arestat pentru ameninţarea impertinentă că, în Ardeal, „românii vor avea
aceeaşi soartă ca sârbii din Kosovo”? Mai este primar în România acest
individ?! Celor care au afirmat că „autonomia se va realiza indiferent
ce vrea România”, le spunem că şi România are voinţa ei, aceea de a mâna
pe componenţii haitei puţin peste Tisa, unde să fie liberi, să fie
autonomi. Tot voci revanşarde cer ca Instituţia Prefectului să fie
desfiinţată în unele judeţe. Nouă ne convine soluţia ca Parlamentul să
anuleze dreptul ungurilor, ca naţie venetică minoritară, de a deţine
funcţii de primari aleşi în municipiile şi comunele României, toate
acestea revenind românilor, desemnaţi de guvern, ca cetăţeni loiali ai
Ţării. Cu atât mai mult cu cât minoritarii ăştia şmecheri au dublă
cetăţenie deja de ani de zile, adică sunt fiii a două state (pe care
oare îl iubesc şi îl slujesc mai mult?), aspect despre care nimeni nu
mai suflă o vorbă! Şi atunci, de ce nu ne-am impune o democraţie a
noastră, ca stăpâni ai acestui pământ? Mai mult, în noua Constituţie să
se decidă ca şi limba maghiară să se vorbească doar în familiile lor,
acasă (cum Slovacia a făcut-o fără să crâcnească atunci când i s-a
forţat mâna!) şi, bineînţeles, cei care nu cunosc limba oficială a
statului, româna, să fie îndepărtaţi din locurile de relaţii cu
publicul.
Nu e nevoie ca ungurii să
ne salveze Ardealul de Bucureşti, l-am salvat noi de dubla asuprire
imperială acum 100 de ani şi ne-am făcut România rotundă şi frumoasă. Ne
rămâne doar să smulgem buruienile otrăvitoare din glia străbună, să
curăţăm livezile de omizile distrugătoare, să ne reîmpădurim munţii şi
dealurile, să scoatem zdrenţele maghiare şi secuieşti de pe clădirile
Ţării. Să arătăm lumii că aici stăpâneşte România şi nu rămăşiţele
neofasciste ale Dictatului şi Holocaustului din Ardeal, reprezentate
prin statuile criminalilor de război, care şi-au primit condamnarea la
moarte.
Avem şi noi sfatul nostru
decent, românesc. E bine să nu se uite că România nu se mai află în
conjunctura nefericită, confuză, oscilantă, a anilor ’40, când
discordanţa hotărârilor s-a datorat unui străin de neam, care nici el nu
ştia încotro s-o apuce. I-au arătat românii direcţia puţin mai târziu şi
camarila trădătoare şi-a urmat calea.
Tuturor celor vinovaţi de
ce se întâmplă în Ardeal trebuie să li se aplice sancţiunile impuse de
lege şi să renunţăm pentru totdeauna la îngăduinţa asta prostească. Să
implantăm peste tot primari ca domnul Dan Tanasă, bărbat frumos şi brav,
care să ridice tonul cu autoritate în faţa cinismului unguresc, aşa cum
a procedat la emisiunea Antena 3, în disputa cu maghiarul Korodi.
Trebuie nu doar să ne apărăm, ci să ne impunem, să anulăm orice act de
obrăznicie ungurească. Primul şi cel mai îndrăzneţ demers este acela ca
maghiarilor să li se interzică intrarea în Parlament ca partid etnic. Ei
trebuie să fie egali cu celelalte minorităţi, adică să aibă, în Statul
Naţional Unitar Român, reprezentanţi în forul legislativ, aşa cum este
firesc. De ce să mai oferim drept de decizie acestor încrâncenaţi
duşmani ai românilor, atât de otrăviţi în conduita lor încât mărturisesc
direct: „Fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate
subminează statul român din afară, iar noi dinăuntru” („Condeiul
ardelean”, nr. 319 (354), 21 octombrie - 3 noiembrie 2016).
Ne păstrăm calmul de atâta
vreme, răbdăm încredinţaţi că românii şi-au spus cuvântul atunci, cu 100
de ani în urmă, dar, dacă suntem calmi, nu înseamnă că nu fierbe sângele
în noi, aşa cum s-a întâmplat la Târgu-Mureş, în 1990, când doar un grup
de săteni români i-a „potolit” pe neohorthyştii porniţi să întoarcă
roata fărădelegilor. Ni se reproşează că nu înţelegem „anumite
evoluţii”, conform afirmaţiilor domnului Korodi. Nu doar că le
înţelegem, le simţim cu toată fiinţa neamului nostru, dar nu vrem să mai
moară oameni, vrem doar să se ştie că rădăcinile noastre în acest pământ
sunt milenare şi vor continua să se adâncească în mileniile următoare.
Istoria poporului nostru, jertfele înaintaşilor ne-au împământenit tot
mai mult, în ciuda încercărilor tuturor imperiilor şi năvălirilor
barbare de a ne distruge ca neam. Tactica ticăloasă a ungurilor de „a
salva Ardealul de Bucureşti” urmăreşte deschiderea spre o nouă înrobire
a românilor. Se ştie însă că Bucureştii şi Ardealul sunt România
puternică, unită, indestructibilă, cu nestinsă hotărâre de a nu-şi lăsa
teritoriul la cheremul străinătăţii. Celor care nu iau în seamă puterea
noastră, le amintim ce li s-a mai spus şi atunci când românii Ardealului
erau robi: „Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa nici în mormânt!”.
prof. Georgeta
CIOBOTĂ
|
|