113 ani de la
trecerea în nefiinţă a marelui pictor român născut pe meleagurile Albei
Sava Henţia
21 februarie 1904
– 21 februarie 2017
Sava
Henţia a văzut lumina zilei pe data de 1 februarie 1848 în localitatea
Sebeşel (Alba), fiind al 8-lea copil din cei 14 ai familiei preotului
Ilie Henţia şi a Anei (născută Dăncilă – în satul Răchita – Alba).
Primele cursuri şcolare tânărul Sava le-a
urmat pe băncile şcolii locale din Sebeşel, manifestând de mic o pasiune
şi o atracţie pentru desen. După absolvirea şcolii primare în anul 1862
la vârsta de 14 ani, acesta pleacă împreună cu fratele mamei Zaharia
Dănciulescu la Bucureşti unde acesta deţinea un atelier foto, dorind ca
şi nepotul său să-i continue această meserie.
La început Sava a fost folosit în atelier
pentru a lucra ca retuşier al fotografiilor realizate de unchiul său,
cunoscându-se faptul că în acea perioadă realizarea unei fotografii
necesita mult timp şi multă migală artistică. Neavând spaţiu suficient
în locuinţa unchiului său tânărul Sava se mută cu chirie într-o locuinţă
aflată pe malul râului Dâmboviţa. Într-o noapte a anului 1863 în urma
unor ploi puternice apele râului s-au umflat creându-se o viitură
puternică care a inundat toate casele şi zona din lunca Dâmboviţei.
Tânărul Sava ştiind să înoate şi-a salvat viaţa înotând spre malul apei
la Dealul Schitul Măgureanu. În urma mizeriei pe care o conţinea apa,
acesta se va îmbolnăvii de febră tifoidă, boală care îl va ţintui mult
timp la pat.
De mic copil Sava suferea de hipoacuzie
(surdo-mut) boală care în timp evolua creându-i mari probleme în
comunicare. În situaţia aceasta la şcoala unde învăţa, profesorii l-au
scutit de a i se preda unele materii care să-i solicite auzul şi
vorbirea, participând doar la unele activităţi mai mult practice pe care
le percepea mult mai uşor. În scurt timp profesorii săi au descoperit la
tânărul lor elev un talent nemaivăzut în realizarea unor schiţe şi
desene foarte expresive şi corect realizate. Din cauza handicapului său,
Sava se izola tot mai mult de colegi şi prieteni, căutând singurătatea
şi locurile izolate din natură unde se plimba sau uneori pescuia.
În anul 1865 la vârsta de 17 ani datorită
talentului săi în pictură şi grafică se înscrie la cursurile Şcolii de
Arte Frumoase din Bucureşti pe care le va absolvi în anul 1870. Pe data
de 8 septembrie 1867 în urma unui control medical i-a fost eliberat un
certificat privind starea de sănătate a acestuia care avea următorul
conţinut: Antet: Certificat eliberat de către Academia Naţionale,
Direcţia Pinacotecii şi a Şcolii de Belle-Arte, nr. 45 Bucureşti: Prin
prezenta se atestă că domnul SAVA HENŢIA elev bursier din Şcoala de
Belle-Arte din Bucureşti, secţiunea pictură, este în imposibilitatea de
a avea altă ocupaţiune decât cariera ce a îmbrăţişat fiind din naştere
şi surd şi mut, precum se poate confirma într-un chip şi mai legal prin
alăturatul certificat medical. Direcţiunea Şcoalei de Belle-Arte din
Bucureşti crede că zoticnind pe mai sus numitul elev de la ocupaţiunile
sale în care a făcut deja un progres destul de însemnat numai că aceasta
ar fi foarte periculos pentru dânsul, dar ar fi privat în viitor de
singurul mijloc de a se scuti fiind silit apoi să ajungă la clemenţa
publică.
Directorele Şcolii de Belle-Arte din
Bucureşti
(ss) Theodor Aman
Pe data de 12 septembrie 1867 i-a fost
eliberat un nou certificat medical de sănătate cu următorul conţinut:
„Certificatu medicalu pe urma invitaţinei făcute de domnul director al
Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti spre a esamina starea sănătăţii
elevului dintr-acea şcoală, Sava Henţia, afirm că într-adevăr el este
lipsit de auzu şi de vorbă şi prin urmare este imposibile de a se ocupa
de cel de specialităţile ce au de scop imitaţiune. 1867 – 12 septembrie
doctor W. Marcovici, profesor de anatomie la Şcoala de Belle-Arte din
Bucureşti.”
(Cele două certificate privind starea
sănătăţii lui Sava Henţia se găsesc expuse în original la Muzeul
municipal din Sebeş-Alba)
În această situaţie tânărul Sava se vede
singur şi neajutorat deoarece sursa de sprijin material şi financiar,
unchiul săi Zaharia Dănciulescu, se stinsese din viaţă încă din anul
1865. Având în vedere situaţia lui, statul îi va acorda acestuia o bursă
modestă, iar cu veniturile pe care le mai câştiga prin vânzarea unor
lucrări de artă în special tablouri la comandă, a reuşit să se întreţină
singur pe timpul celor cinci ani de studii.
La Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti
tânărul Sava i-a avut ca profesori pe remarcabilii pictori români
Gheorghe Tattarăscu (1886-1957) şi Theodor Aman (1831-1891) de la care
acesta a avut de învăţat însuşindu-şi o serioasă pregătire profesională.
Având un talent deosebit, tânărul Henţia s-a remarcat în faţa colegilor
săi Mihail Dan, Mihail Ştefănescu şi Dumitru Marinescu.
Începând cu anul 1869 acesta se în scrie
pentru a participa la concursul pentru obţinerea unei burse de studii în
Franţa, la concurs acesta a prezentat ca probă de examen lucrarea
intitulată „Găsirea cadavrului lui Abel”, lucrare apreciată de comisie
doar cu o menţiune, premiul cel mare fiindu-i atribuit lui Mihail
Ştefănescu (1848-1900).
În anul următor 1870 tânărul pictor Sava
Henţia pentru lucrările realizate de el a primit diferite premii
acordate de către secţia de pictură şi sculptură a Şcolii de Arte
frumoase din Bucureşti astfel: Medalia a II-a pentru anatomie, Medalia a
II-a pentru studii după natură şi Medalia a I-a pentru lucrarea „Cap de
expresie”.
După absolvirea Şcolii de Arte Frumoase în
anul 1870 acesta a participat cu lucrarea „Orfeu şi Euridice” la un
concurs organizat anual în vederea selectării celor mai buni studenţi
absolvenţi care urmau să obţină burse pentru a-şi perfecţiona studiile
în străinătate. Cu toate că a avut competitori pe măsură cu el, Henţia
la vârsta de 23 de ani câştigă o bursă la secţiunea pictură, urmând să
plece la Paris în cursul anului următor 1871. Din cauza circuitului
greoi şi a formalităţilor de plecare, banii necesari pentru acoperirea
cheltuielilor de şcolarizare au întârziat, fapt pentru care pictorul
Henţia a fost nevoit să mai rămână în ţară, continuând să lucreze şi să
trimită la diferite expoziţii unele dintre lucrările sale.
Între anii 1871-1874 acesta îşi va continua
studiile în străinătate având ocazia de a vizita mai multe muzee de artă
din Italia şi Franţa.
La Paris Henţia l-a avut ca profesor pe
Alexandre Cabanel (1820-1889) de la care a avut multe de învăţat.
Necazurile nu l-au ocolit nici în afara ţării deoarece pe timpul când
acesta era student la Paris, ministerul culturii şi Instrucţiunii
Publice din Principatele Unite Române condus la acea dată de ministrul
Christian Tell (1808-1884) i-a suprimat bursa nevalidând concursul
susţinut de tânărul pictor în anul 1872. Numai talentul său i-a salvat
situaţia în care se afla şi sprijinul nemijlocit al studenţilor români
aflaţi şi ei la studii la Paris, care au pus mână de la mână reuşind să
strângă suma necesară acoperirii cheltuielilor de studii şi chirie.
Pe toată perioada cât acesta se afla la
studii la Paris nu a uitat de ţara lui Transilvania şi de Ţara
Românească trimiţând la Bucureşti câte o lucrare realizată de el pentru
a fi expuse la diferite expoziţii.
În anul 1872 bursa mult aşteptată de Henţia
i-a fost redată datorită insistenţelor profesorului său Theodor Aman
care era motivat de succesul obţinut de fostul său student cu lucrarea
„Psyche părăsită de Amor” tablou în ulei realizat în anul 1873.
Aman a intervenit pentru studentul său la
noul ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Vasile
Boerescu (1830-1883), care la rându-i era interesat să-i achiziţio-neze
tabloul lui Henţia „Psyche părăsită de Amor” pentru pinacoteca din
Bucureşti. Cu banii obţinuţi pe tablou (800 de lei) precum şi cu banii
obţinuţi din bursa de stat în sumă de 120 de lei pe lună, tânărul pictor
a reuşit să se susţină financiar până la sfârşitul anului 1873, la
Paris.
În anul 1875 acesta se reîntoarce la
Bucureşti angajându-se ca profesor suplinitor la Azilul „Elena Doamna”
îndepărtându-se de tematicile şi influenţa pariziană, apropiindu-se din
ce în ce mai mult de pictura tradiţional românească.
În anul 1876 la vârsta de 28 de ani tânărul
Sava Henţia îşi părăseşte serviciul de suplinitor, susţinând un concurs
pentru ocuparea unui post de profesor de desen şi caligrafie la
Externatul Secundar de fete din Bucureşti pe care îl va câştiga, însă
această muncă desfăşurată de el era lipsită de strălucire, deoarece cele
predate de el nu aveau succes. Din cauza handicapului său artistul a
întâmpinat mari dificultăţi în comunicarea cu elevii săi cu care se
înţelegea mai mult prin scris şi semne.
Cel care înainte picta portrete strălucitoare
a început din nou să picteze, dar fără tragere de inimă mai mult
portrete în stilul său tradiţional.
La recomandarea doctorului Carol Davilla
(1828-1884) în luna august a anului 1877 a fost angajat la Ambulanţa
Marelui Cartier General al Armatei Române pentru a participa în calitate
de corespondent de front la Războiul de Independenţă dintre anii
1877-1878. Autorităţile militare cu care acesta intra în contact erau
rugate de a-i da tot sprijinul de care acesta avea nevoie pentru
îndeplinirea misiunii pentru care a fost angajat, aceea de pictor de
război, totodată doctorul Davilla i-a avertizat că pictorul este
surdo-mut şi deci relaţiile de comunicare cu acesta vor fi mai greoaie.
Relaţia dintre pictorul Henţia şi doctorul
Davila s-a legat atunci când pictorul lucra la Azilul „Elena doamna”,
iar doctorul i-a observat talantul în pictură, fapt pentru care atunci
când Cartierul General al Armatei a recrutat corespondenţi de război
printre care Carol Popp de Szathmari (1812-1887); G.D. Mirea
(1852-1934); Nicolae Grigorescu (1838-1907) a fost chemat şi Sava
Henţia.
Pe toată perioada Războiului de Independenţă
a României, Henţia, în calitatea de corespondent de război, a realizat
mai multe desene în majoritate fiind făcute în creion sau cărbune
înfăţişând sene care s-au derulat în faţa ochilor săi cu trupele de
militari în mişcare sau repaus.
Henţia a realizat şi opere în acuarelă, cea
mai reuşită lucrare fiind „Întâlnirea” în care se poate vedea
camaraderia dintre un ofiţer rus şi unul român care îşi strâng mâna în
faţa subordonaţilor înainte de declanşarea atacului. A realizat şi
picturi în ulei în care şi-a definit adevărata lui valoare pe pânze
relativ reduse ca dimensiuni, printre care se pot enumera
„Independenţa”, „Bătălie de artilerie la Calafat”, Călăraş etc. Pe lângă
scenele de război acesta a pictat şi aspecte din viaţa ţăranilor
bulgari, scene din oraşul Nicopole cu aspecte care prezintă ravagiile
făcute de război, dar şi picturi cu scene mai paşnice cum au fost „Turc
fumând la narghilea” şi „Vânzătorii de covoare”.
Dar cea mai importantă compoziţie de război
realizată de Henţia o reprezintă tabloul intitulat „Lagărul”, cunoscută
şi sub numele de „Bivuac”, scena înfăţişează un bivuac al trupei care
este amplasat pe un dâmb, în planul secund putându-se observa tabăra cu
corturile de campanie frumos alineate, precum şi grupurile de soldaţi
aflaţi în pauza de luptă, aşezaţi lângă bucătăriile de campanie
îngropate într-un mal sau lângă butoaiele cu apă unde îşi stăpâneau
setea. Această compoziţie precum şi lucrarea „În tabără” reprezintă
perfecţiunea picturală a autorului lor . creând impresia că atunci au
fost pictate într-o ipostază dramatică şi totodată neaşteptată (având
aspectul unei fotografii realizate instantaneu).
După terminarea războiului pictorul Henţia se
reîntoarce la Bucureşti unde îşi va continua activitatea didactică
pictând cu preponderenţă portrete până la sfârşitul vieţii. A realizat
în perioada anilor 1877-1884 foarte multe portrete, dar cele mai
semnificative sunt portretul doctorului Marcovici, al generalului Dr.
Carol Davila şi cel mai reuşit cel al soţiei sale Irina Tranko precum şi
cel al copilului minune stins din viaţă la numai 18 ani, Iulia Haşdeu.
Totuşi pictorul Henţia a fost preocupat şi de realizarea unor picturi cu
tematică istorică una dintre acestea fiind intitulată „Ostaşii lui Mihai
Viteazul izgonind pe turci la Giurgiu”.
În anul 1881 participă la expoziţie de arte
frumoase de la Bucureşti şi la expoziţia română de la Sibiu cu o lucrare
de mari dimensiuni intitulată „Intrarea triumfală a lui Traian în
Sarmisegetusa” (această lucrare grandioasă nu a supravieţuit tipului –
fiind pierdută).
Între anii 1881-1898 a călătorit prin Regatul
României vizitând şi pictând peisaje de pe Valea Teleajenului, Valea
Prahovei, Câmpina, Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel. În această
perioadă va realiza compoziţia „Legenda Meşterului Manole” care îl
prezintă pe voievodul Ţării Româneşti Neagoe Basarab (1459-1521)
(1512-1521) împreună cu soţia sa doamna Despina în vizită la şantierul
Mănăstirii Curtea de Argeş. Pictura are ca fundal culmile munţilor
înzăpeziţi cu creste semeţe, în planul secund sunt profilaţi lucrătorii
care poartă varniţe (lăzi pentru var) şi calfe cu şorţuri brune, care
cioplesc pietre pe care alţii le aşază pe zid, iar alţii prepară
mortarul. Meşterul Manole cu mâna dreaptă pe piept, purtând un şorţ de
protecţie pe el, primeşte din partea domnitorului ţării şi a soţiei
acestuia un dar, format dintr-o grămăjoară de giuvaeruri aşezate pe o
masă amplasată între el şi domnitor. Această operă de artă reprezintă
modul prin care pictorul a realizat şi conceput tematica istorică
îmbinată cu legenda. Lucrarea prezintă mai mult munca oamenilor anonimi
decât înfăţişarea înaltelor capete încoronate.
Cu banii strânşi din vânzarea lucrărilor sale
Sava Henţia îşi va cumpăra o casă în localitatea Brebii, refăcând şi
restaurând între anii 1901-1902 picturile tâmplăriei şi a altarului
Bisericii din această localitate.
În ultimii ani de viaţă acesta revine în
Transilvania lui iubită, aflată în acea perioadă sub dominaţie
austro-ungară, deplasându-se în localitatea Răhău (Alba), iar în
perioada anilor 1894-1899 va picta iconostasele bisericii din această
localitate. În anul 1899 se deplasează în localitatea Vinţu de Jos unde
va executa 18 picturi la noua biserică ortodoxă din localitate,
ctitorită cu hramul „Pogorârea Sf. Duh”. Se va deplasa apoi în oraşul
Sebeş (Alba) unde va realiza pictura murală a bisericii ortodoxe din
incinta cimitirului local, apoi va realiza pictura murală a bisericii
ortodoxe din localitatea Săsciori (Alba).
La Mănăstirea Cernica acesta a realizat în
pronaosul bisericii portretele ctitorilor Sf. Ierarh Calinic şi
episcopul Ioanichie Stratonichios.
A fost căsătorit cu Irina Tranko cu care a
avut mai mulţi copii unul dintre aceştia Alexandru Henţia a urmat
cariera tatălui său, devenind pictor muralist specializat în pictura de
biserici devenind şi profesor de pictură religioasă, totuşi acesta nu
s-a ridicat la nivelul tatălui său în domeniul picturii.
Sava Henţia moare pe data de 21 februarie
1904 la vârsta de 56 de ani.
În memoria acestuia, în localitatea Sebeşel
(Alba) a fost ridicat un monument cu bust sculptat în piatră, operă
realizată de sculptorul Tiberiu Panait. Monumentul a fost inaugurat în
anul 1975.
Tot în localitatea Sebeşel a existat casa
memorială „Sava Henţia” care figura ca monument istoric în patrimoniul
jud. Alba, dar după anul 1989 casa a fost lăsată neconservată intrând
într-un continuu proces de degradare. În noaptea de 23/24 septembrie
2001 acoperişul cesteia s-a dărâmat.
În prezent din acest imobil nu a mai rămas
decât o parte din zidul exterior cu frontalul vechi, iar în spate s-a
format o groapă care cândva a fost temelia casei memoriale, aceasta a
fost scoasă de pe lista monumentelor istorice a judeţului Alba.
Nicolae PARASCHIVESCU
Bibliografie
Iuliu Roşca, „Scriitori şi
artişti. Amintiri personale”, ediţie nouă, Bucureşti 1890
Mircea Popescu, „Sava
Henţia”, p. 34, Editura de Stat, 1954.
Ion Frunzetti, „Arta
Românească a sec. XIX”, Editura Meridiane, 1991, Bucureşti, p.
313-374/411-421
Ioana
Raica, „Omagiu la 110 ani de la moartea pictorului Sava Henţia”,
Dacoromania, nr. 69/2014.
|