România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

BLAJUL ŞI ISTROROMÂNII

 

Blajul, orăşelul de la confluenţa Târnavelor, locul vestitelor şcoli româneşti, aceste „fântâni ale darurilor”, de unde, după I. H. Rădulescu, „a răsărit soarele românilor”, luminate de corifeii Şcolii Ardelene, este şi locul care ni l-a dat pe Timotei Cipariu, „părintele filologiei române”, dar şi pe Ioan Maiorescu, cel care „a pus cel dintâi piatra fundamentală a dialectologiei române” şi care tot cel dintâi „a ştiut că limba noastră trăieşte în dialecte”1, el, primul dintre dacoromâni care îi cercetează pe istroromâni.

Descoperiţi la mijlocul secolului al XIX-lea, deşi date despre ei se cunoşteau mai de multă vreme2, de către primarul orăşelului Pisino, Antonio Covaz, care publică în numerele 1-2 ale gazetei LIstria (ca Appendice dellOsservatore Triestino), în 1846, articolul Dei Rimgliani o Vlahi dIstria, istroromânii, care constituie cel mai mic grup de români sud-dunăreni şi care vorbesc un dialect propriu, au atras interesul ştiinţific a numeroşi cercetători români şi străini (italieni, germani şi, în ultimul timp, şi croaţi).

Primul dintre românii nord-dunăreni care i-a vizitat timp de o lună (între 22 iunie şi 20 iulie 1857) a fost Ioan Maiorescu, de la a cărui moarte s-au împlinit 150 de ani3.

Elev al gimnaziului din Blaj, pe care îl termină în 1828, cu „prima eminentia”, Ioan Trif, nepot al lui Petru Maior (1760 sau 1671, Târgu Mureş sau Căpuşul de Câmpie – 14 februarie 1821, Buda), după care şi-a schimbat mai târziu numele în Maiorescu, din 1829 urmează teologia la Oradea, de unde este trimis la seminarul din Pesta. După absolvire, în 1835, pleacă pentru pregătirea doctoratului la Viena, unde audiază, mai cu seamă, cursuri de istorie şi filologie. În 1836

 

1 Iosif Popovici, Prefaţă la Dialectele române din Istria, Partea 1. Referinţele sociale şi gramatica, Halle a. d. Saale, 1914, p. IX.

2 Vezi, de exemplu, cele relatate de istoricul veneţian Ireneo della Croce în Histria antica e moderna, sacra e profana della cittŕ di Trieste (1698), care menţionează că ei îşi ziceau rumeri. O prezentare mai amănunţită a deplasării strămoşilor istroromânilor din interiorul Peninsulei Balcanice în locurile de astăzi se găseşte la Sextil Puşcariu [în colaborare cu Mateo Bartoli, Arthur Byhan şi Alois Belulovici], Studii istroromâne. II. Introducere, gramatică, caracterizarea dialectului istroromân, Bucureşti, 1929, p. 3-51. Date cu privire la stabilirea păstorilor istroromâni în Istria sunt consemnate şi într-o lucrare mai recentă datorată lui G. G. Carbone: Il Friuli, Trieste e lIstria dalla preistoria alla caduta del patriarcato dAquileia. Grande Atlante storico-cronologico comparato, Bologna, 1984, p. 316-324, în care sunt menţionaţi românii sub numele de cici sau morlaci (cici o morlachi), fugari din pricina turcilor care au cucerit locurile lor din Peninsula Balcanică.

3 Ioan Maiorescu, recte Trifu, s-a născut în 28 august 1811, la Bucerdea Grânoasă, jud. Alba, comuna Crăciunelu de Jos, şi a decedat în 5 septembrie 1864 la Bucureşti. Era văr cu Timotei Cipariu (născut la 21 februarie 1805 la Pănade, comuna Sâncel, jud. Alba, decedat la 3 septembrie 1887 la Blaj).

 

 

abandonează teologia, părăseşte Ardealul şi se consacră cu toată fiinţa lui muncii didactice în Ţara Românească. Mai întâi este profesor la Cerneţi, vechea capitală a Mehedinţului, apoi profesor de istorie şi director al Şcolii centrale şi naţionale din Craiova. În 1847 este inspector general al şcolilor din Oltenia, iar după Revoluţia din 1848 este translator de limba română la Ministerul de Justiţie din Viena4.

Publicarea articolului menţionat al lui Antonio Covaz îl determină pe Ioan Maiorescu să întreprindă o anchetă la românii din Istria, în 1857, prilej cu care vizitează toate aşezările locuite de aceştia, precum şi pe cele în care s-a presupus că au existat odată români, care apoi au fost asimilaţi de populaţiile alogeate în mijlocul cărora au trăit. Materialul cules de Ioan Maiorescu a fost publicat postum de Titu Maiorescu, mai întâi în două numere din „Convorbiri literare” (t. II 1868; t. VI 1872-1873). După un an, în 1874, Titu Maiorescu strânge materialul într-un volum cu titlul: Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român. O a doua ediţie cunoaşte volumul în 1900, Bucureşti, Editura Librăria Socec5.

Lucrarea lui Ioan Maiorescu are, în primul rând, o valoare istorică, fiind primul studiu dialectal făcut de un român în urma unor anchete la faţa locului. În ea găsim date privitoare la port, la obiceiuri, descrieri ale locuinţelor. Preţioase sunt şi datele despre graiul din Jeiăn, întrucât de la ancheta lui Ioan Maiorescu, până la August Kovačec 6 şi Richard Sârbu7 , puţini sunt cercetătorii care au pătruns la nord de Monte Maggiore (cr. Učka Gora), unde căile de comunicaţie erau mai grele decât în sud8.

Fără a fi propriu-zis un filolog, Ioan Maiorescu avea bogate cunoştinţe lingvistice9.

Aşa cum arată acad. August Kovačec în studiul Pierderile în lexicul istroromân în ultimul secol şi jumătate10, referindu-se la cele spuse de Puşcariu  

 

 

4 Vezi Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p. 167-169.

5 În 1996, la Trieste, lucrarea lui Ioan Maiorescu apare în traducere italiană realizată de Elena Pantazescu sub titlul Istria e vocabolario istriano-romeno.

6 Vezi, în special, Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.

7 Texte istroromâne şi glosar, Timişoara, Tipografia Universităţii, 1987.

8 Printre aceştia se numără Emil Petrovici şi Petru Neiescu, care la începutul anilor 60 publică câteva scurte texte în cadrul studiului Persistenţa insulelor lingvistice. Constatări făcute cu prilejul unor noi anchete dialectale la istroromâni, meglenoromâni şi aromâni, în "Cercetări de lingvistică", IX, 1964, nr. 2, p. 187-214, în special p. 211-214.

9 Vezi Sextil Puşcariu, op. cit., p. 27.

10 Vezi In magistri honorem Vasile Frăţilă. 50 de ani de carieră universitară, Târgu Mureş, Editura Ardealul, 2012 (volum coordonat de Ana-Maria Pop), p. 274-303.

 

 

 despre lucrarea lui Ioan Maiorescu, creatorul şcolii lingvistice clujene a analizat cartea lui Maiorescu în contextul epocii în care a fost scrisă, demonstrând cum poate servi această operă ca sursă pentru cunoaşterea istroromânei. Iată numai câteva dintre cuvintele notate de Ioan Maiorescu pe care cercetătorii de după el nu le-au mai găsit: cot, s. n. însemnând 1. ‘cotul mâinii‘; 2. ‘colţ‘; 3. ‘unitate de măsură‘ înregistrat din Skitaţa, nu s-a păstrat nicăieri, în celelalte localităţi fiind înlocuit de cuvăt şi lĺcat (p. 288); virę „vână” (< lat. vena), notat tot de Maiorescu în Skitaţa, nu s-a păstrat; gustĺ verb semnalat de Maiorescu pentru Jeiăn şi

confirmat de Bartoli, a fost înlocuit, ca şi în sud, prin pocusí; psĺt, s. m. „păsat”, notat de Maiorescu pentru Jeiăn sub forma psat, lipseşte astăzi pe teritoriul istroromân, fiind înlocuit de împrumutul din croata locală scrob; fečórę, s. f. „fată” notat de Maiorescu p. 105: feţioră nu s-a păstrat fiind înlocuit de sintagma poşténę fętę / fętinę 1 cf. ALIr No 4472; boteza vb. I „a boteza” semnalat pentru Skitaţa de Maiorescu (p. 94, 95) n-a lăsat nicio urmă în istroromână; sensul „a boteza” (termen religios) fiind înlocuit prin împrumutul din croată cărsti.

O contribuţie însemnată la cunoaşterea dialectului istroromân îi revine lui Andrei Glavina (1882-1925), istroromân din Suşnieviţa, contemporan şi cam de aceeaşi vârstă cu Alois Belulovici, colaboratorul lui Sextil Puşcariu la Studii istroromâne, I, 1906.

În 1891, când Glavina avea nouă ani, a fost adus de Teodor Burada la Iaşi să înveţe carte, fiind înscris la „Institutele Unite”. A ajuns apoi să studieze la Blaj, deoarece, ca cetăţean al Imperiului şi ca viitor dascăl român în Istria, avea nevoie de un certificat de la o şcoală din cuprinsul monarhiei austro-ungare. Cât timp a stat la Blaj a primit o bursă de la Liga Culturală, banii fiindu-i trimişi de Aron Densusianu. În 1901 Aron Densusianu moare, iar Glavina crede că prin moartea acestuia a pierdut şi bursa, aşa că părăseşte Blajul 3.

Între timp se angajează ca funcţionar la Legiunea austro-ungară din Belgrad, unde îl găseşte Ionel Grădişteanu, pe atunci ministru la Lucrările Publice, care, în 1904, îl aduce la Bucureşti. Aici face cunoştinţă cu C. Diculescu, pe atunci pedagog la Seminarul Central ce aparţinea de Ministerul Instrucţiunii. Din colaborarea celor doi va rezulta prima carte populară dedicată dialectului istroromân: Calindaru lui Rumeri din Istrie, Bucureşti, Stampa Gutemberg, Joseph Göbl, 1905, 79 p.

În 1904, în ziarul „Unirea” din Blaj (an. XVI, nr. 9, din 22 februarie) publică articolul O voce, care conţine informaţii despre conaţionalii lui istroromâni, despre port, despre ocupaţiile acestora, despre deosebirile

 

 

1 Ir. poşténę, adj. f. (< cr. pošten, poštčna, pošténo) "cinstit(ă), neprihănit(ă), nepângărit(ă)".

2 Abreviere pentru Goran Filipi, Istrorumunjski Lingvistički Atlas. Atlasul lingvistic istroromân. Atlante Linguistico Istrorumeno, Pula, 2002.

3 C. Diculescu, Andrei Glavina [necrolog], "Dacoromania", IV 2 , 1924-1926.

 

 

dialectale din cadrul idiomului matern, dar şi despre planurile sale de răspânditor al cărţii româneşti, despre pericolul slavizării care îi pândeşte pe istroromâni. Tocmai de aceea el face un apel înflăcărat pentru a fi ajutat să întemeieze prima şcoală naţională în Istria4.

Şcoala întemeiată de el (după Primul Război Mondial, când Istria intră în componenţa Italiei), la Suşnieviţa va purta numele „Împăratul Traian”. Odată cu moartea lui Glavina se închide şi şcoala în limba naţională. Tot el înfiinţează şi comuna Valdarsa, care va cuprinde toate satele istroromâne de la sud de Monte Maggiore, Glavina îndeplinind totodată şi funcţia de primar.

Într-un articol intitulat Rumeri şi şcoala naţională croată, tipărit în acelaşi ziar din Blaj (an. XVI, nr. 20, din 12 mai 1904), atrage atenţia asupra primejdiei de slavizare a românilor istrieni, din cauza propagandei potrivnice a croaţilor, în frunte cu Societatea „Ciril şi Metodiu” din Zagreb, care se opune încercărilor istroromânilor, sprijiniţi de doctorul Scampicchio, de a obţine o şcoală românească.

Reîntors în Istria, la îndemnul şi după indicaţiile lui Alexiu Viciu (1855-1953), Glavina culege date şi material de limbă, pe care le trimite fostului său profesor de la Blaj, şi pe care acesta i le publică în 1904 în „Unirea” sub titlul: Glosar româno-istroromân, singurul de acest fel până azi. Din păcate, în felul în care a apărut, Glosarul cuprinde o serie de greşeli, unele, pe cât se pare, datorate „modificărilor făcute la Blaj”, de aceea Puşcariu 5 atrage atenţia asupra faptului că „materialul de limbă dat de Glavina nu poate fi utilizat decât în mod critic”6.

Tot în 1904 Glavina îi trimite lui Alexiu Viciu un mic Glosar istroromân-dacoromân cu material cules din Jeiăn. Glosarul acesta a rămas inedit până în 1929, când Puşcariu (op. cit., p. 200-211) îl dă publicităţii cu relevarea în note a „dacoromânismelor” datorate autorului istroromân.

Anul 1904 s-a dovedit a fi unul foarte rodnic pentru Andrei Glavina. În afara Glosarului, discutat puţin mai sus, Glavina îi trimite lui A. Viciu câteva probe de grai din Jeiăn pe care profesorul blajean le-a pus la dispoziţia lui S. Puşcariu şi pe care savantul clujean le şi publică în Studii istroromâne, III, p. 211-235. Materialul, foarte preţios din punct de vedere etnografic şi, bineînţeles, şi lingvistic, conţine următoarele texte cu transpunerea în româneşte a lui Andrei Glavina: 1. povestea Maia şi filĭu = Mama şi fiul; 2. Pastiri din Jeiănĭ = Ciobanii din Jeiăni; 3. Cărbunarii din Jeiănĭ; 4. Nuntsile = Nunta; 5. Omiri din Jeiănĭ = Oamenii din Jeiănĭ; 6. Fântâra = Fântâna 7; 7. Kasa cu tot cse se afle în ia; 8. Dvor =

 

 

4 Sextil Puşcariu, Studii istroromâne. III. Bibiliografie critică. Listele lui Bartoli. Texte inedite. Note. Glosare, Bucureşti, Cultura Naţională, 1929, p. 175.

5 Op. cit., III, p. 176.

6 O prezentare, pe larg, a "dacoromânismelor" din Glosar face Puşcariu, op. cit., p. 176-199.

7 Făntărę, s. f. ca element viu al lexicului se păstrează în graiul din

 

 

 

Grajdul; 9. Lopa = Şura; 11. Hlivu = Coteţul; 12. Experiuni la Românii din Jeiănĭ; 13. Salutări la Românii din Jeianĭ; 14. Numerii; 15. Lunile; 16. Zilele (săptămânii); 17. Vremea; 18. Anotimpurile.

Calendarul, publicat în colaborare cu C. Diculescu, cuprinde o serie de rugăciuni, cugetări, sfaturi şi proverbe, descrieri şi anecdote, toate traduceri (în afară de câteva proverbe culese de la Matei Doricici din Jeiăn), despre care S. Puşcariu 1 spune că Glavina „a dat numai haina graiului istroromân unor gânduri exprimate mai întâi în limba dacoromână”.

Importanţa lingvistică a Calendarului constă, mai ales, în faptul că unele cuvinte istroromâne cunoscute din publicaţii anterioare (să-l amintim aici în primul rând pe Ioan Maiorescu) primesc confirmarea că se găsesc şi la Glavina. Un alt merit al Calendarului rezidă în aceea că el cuprinde numeroase cuvinte care aici sunt atestate pentru prima oară (acelaşi merit tot atât de mare şi la Ioan Maiorescu). După S. Puşcariu 2, „nu numai din punct de vedere lexical, ci şi pentru întreaga cunoaştere a dialectului istroromân, scrierea lui Glavina, dacă facem abstracţie de dacoromânismele ei, ne oferă un material preţios”. Fiind el însuşi din Suşnieviţa şi având vârsta lui Alois Belulovici, forma în care se prezintă textele celor doi e aproape identică. Astfel, cele două culegeri cu texte istroromâne, cea cuprinsă în Studii istroromâne, I, 1906, şi a lui Glavina, apărute în acelaşi an, independent una de alta, se confirmă şi se întregesc una pe cealaltă. Glavina i-a comunicat şi lui Iosif Popovici (1876-1926)3 două basme intitulate: Trei frĺţ, respectiv Un conte, precum şi 36 de proverbe din Jeiăn şi 34 din Suşnieviţa, plus o bucată mică din Jeiăn, foarte importantă, în care informatorul relatează cum a ajuns la Gromnic şi Gradińe şi a rămas foarte surprins să constate că cei din Jeiăn ca şi cei de la sud de Monte Maggiore vorbesc aceeaşi limbă. Îl redăm aici în istroromână şi apoi în notă în dacoromână:

„¬o ĺm ovotę vir mnĺt ăn Gromnic şi Grĺdińe toći.

Ieâ ganescu ăntru sire: «će-â rem de ćire fĺće?». «NoŻ

ârem un purman ućide». ¬o ăns ăntru mire ĺm pomislit.

«Domnu cu voŻ cuvintę samo se-l ręţ ućide». Dupa će

ĺm ćirĺt le ĺm ăntrebĺt će limbę ĺu cuvintĺt. ¬eâ mń-ĺw

zis kẽ-rę se limbę rumańezę (vlĺşće). Dupa ćĺ ĺm

poşnit cuvintĺ scupa ăn-rę nostre limbę. Tunća Żel

m-ĺw ăntrebĺt: «ćire v-a ănmeţĺt, pre voŻ şĺ cuvintĺ?»

«¬o le ĺm odgovorit, e ćre pre voŻ???». «domnu»

zisu-mń-ĺw. Mĺre vesčâe fost-a ăntre noŻ dupa ćĺ” 4

.

 

Jeiăn, iar în sud a fost înlocuit de împrumuturile vrule (Suşnieviţa),

vrutắc (Noselo), vručăc (Letai). În Letai s-a păstrat ca microtoponim

Făntăra, Fintira (August Kovačec, Les différences lexicales entre

listroroumain du nord et listroroumain du sud, în "Studia

Romanica et Anglica Zagrabiensia", XXVI (1981), nr. 1-2, Zagreb,

p. 57-83.

1

 Op. cit., III, p. 238.

2

 Studii istroromâne, II, 1926, p. 45.

3

 Dialectele române din Istria. Partea a II-a. Texte şi glosar, Halle a.

d. Saale, 1909, p. 72-83.

4

 "Eu m-am dus odată în Gromnic şi în Gradińe să vând vin. Ei

vorbesc între ei: «ce-i vom face de cină? Noi îi vom tăia un curcan».

La solicitarea lui Mateo Bartoli (1873-1946) de a-i

trimite din cât mai multe sate istroromâne traducerea în

istroromână, după textul italian al parabolei Fiului

pierdut, Glavina îi expediază în 22 august 1922 două

variante, una din Suşnieviţa şi alta din Bârdo, iar în

data de 26 septembrie a aceluiaşi an, o variantă din

Jeiăn, culeasă de la Andrei Doricici, pe atunci în vârstă

de 78 de ani şi pe care S. Puşcariu 5

 le publică în paralel

cu variantele culese de Nicolae Densusianu

6

.

Pentru că am amintit mai înainte de Aron

Densusianu (1837-1900), cel care îi trimitea din partea

Ligii Culturale bursa la Blaj şi de fratele mai mic al

acestuia, Nicolae Densusianu (1846+1911), cel care în

Dacia Preistorică, Bucureşti, 1903 se ocupă şi de

istroromâni (făcuse o călătorie în Istria pe la 1877),

publicând şi Parabola fiului pierdut culeasă din trei

sate: Bârdo, Suşnieviţa şi Jeiăn, pe care S. Puşcariu,

Studii istroromâne, III, le menţionează la p. 248.

Să vedem ce legătură au avut Densusienii cu Blajul

nostru cel de toate zilele, cum ar zice poetul Ion Brad.

Cei doi Densusieni, Aron şi Nicolae, sunt fiii lui

(Bizanţiu, Vizanţiu, Vizante) Pop, născut în 1799 la

Densuş, preot în Densuş, cu studii teologice la Blaj.

Atât Aron cât şi Nicolae au făcut studii secundare la

Blaj. Deoarece numele Pop era foarte frecvent în

Transilvania şi mulţi elevi din aceeaşi clasă purtau

numele Pop, lui Aron, pentru a-l deosebi de alţi elevi

cu nume identic, i s-a spus Densusianu, adică din

Densuş. Aron însuşi, spune Maria Bucur 7

, nu se

despărţise de numele lor vechi şi semnase cândva A.

P(op) de Haţeg.

Alexiu Viciu (1855-1950), profesorul lui Andrei

Glavina la Blaj, în 1906 a fost trimis în Istria din partea

Comisarului general al Expoziţiei jubiliare (40 de ani

de la urcarea pe tron a regelui Carol I) pentru a culege

material etnografic. Numirile obiectelor expuse au fost

publicate de H. Tiktin în „Zeitschrift fűr romanische

Philologie”, vol. XXX (1907), p. 226-230. Lista

cuprinde cuvinte istroromâne culese de Viciu din

Bârdo, Suşnieviţa şi Jeiăn, împreună cu traducerea în

limba germană şi adesea cu corespondentul român,

precum şi cu indicaţia etimologiei. Este vorba de

„Pavilionul Românilor de peste hotare” cu ocazia

Expoziţiei jubiliare din 1906, organizată la Bucureşti.

Tot în 1906, din Jeiăn, Alexiu Viciu trimite o

scrisoare datată 11 aprilie, scrisoare publicată de gazeta

 

Eu în sinea mea am gândit: «Domnul cuvântă cu voi, numai de l-aţi

tăia». După ce am cinat i-am întrebat în ce limbă au vorbit. Ei mi-au

zis că româneşte (vlaske). După aceea am început să vorbim în limba

noastră. Atunci ei m-au întrebat: «cine v-a învăţat pe voi să vorbiţi

aşa?» Eu le-am răspuns: «dar pe voi?»... «Domnul», mi-au zis. După

aceea a fost o mare veselie pe noi".

5

 Studii istroromâne, III, p. 236-238.

6

 Pentru forma prescurtată a textului despre Andrei Glavina, vezi

Vasile Frăţilă, Contribuţia cărturarilor istroromâni la cunoaşterea şi

studierea dialectului istroromân, în volumul Studii de dialectologie,

istoria limbii şi onomastică. Omagiu domnului Teofil Teaha

(coordonare: Maria Marin, Daniela Răuţu), Bucureşti, Editura

Academiei, 2001, p. 286-288.

7

 Ovid Densusianu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967, p. 6-7. Astra blăjeană, nr. 4 (73), decembrie 2014

 

11

blăjeană „Unirea” (an XVI, 1906, nr. 17 din 25 aprilie)

sub titlul De la istroromâni, în care comunică o serie

de date interesante despre locuitorii din Jeiăn, date

utilizate de S. Puşcariu 1

.

Relaţiile Blajului cu istroromânii vor fi reluate spre

sfârşitul deceniului al treilea din secolul trecut şi se

părea că vor continua şi în deceniul următor. Ideea

reînfiinţării şcolii româneşti la Suşnieviţa şi a înfiinţării

uneia şi în Jeiăn nu a fost abandonată după moartea lui

Andrei Glavina.

În 1939 Sever Pop aduce doi copii în vârstă de nouă

ani pe care îi înscrie la şcoala normală, elevi care

urmau ca după absolvire să se întoarcă în satele lor ca

învăţători: Tvetici Pepo, în Suşnieviţa, respectiv

Doricici Ive, în Jeiăn. Din cauza izbucnirii celui de-al

Doilea Război Mondial aceştia nu s-au mai putut duce

acasă, deoarece „Evenimentele politice din anul 1940,

de care nu erau cu nimic vinovaţi, le-au atras ani

îndelungaţi prigoana autorităţilor comuniste, inclusiv

întemniţarea” 26 . Despre soarta celor doi istroromâni, P.

Neiescu (art. cit., p. 42) afirma că unul trăia la

Bucureşti, iar celălalt, bolnav, la Blaj.

A trebuit să treacă şapte decenii de când Andrei

Glavina i-a trimis lui M. Bartoli textele parabolei

Fiului pierdut (1922) până când un alt fost elev al

şcolilor din Blaj a semnat prima sa contribuţie

privitoare la dialectul istroromân. Este vorba de

Glosarul care însoţeşte ediţia a II-a, revizuită şi

completată a lucrării Texte istroromâne şi glosar,

Timişoara, 1992, care pe foaia de titlu poartă numai

numele profesorului Richard Sârbu. Indicaţiile

etimologice din glosar (p. 148-293) sunt stabilite de

Vasile Frăţilă, absolvent în 1957 al celei de a doua sută

a promoţiei de elevi ai liceului din Blaj (pe vremea

aceea Şcoala Medie). O nouă ediţie, de data aceasta cu

titlul Dialectul istroromân. Texte şi glosar 2

, cei doi

cercetători timişoreni – Richard Sârbu şi Vasile Frăţilă

-, publică, în 1998, volumul la Timişoara la Editura

Amarcord.

Începând cu anul 2000, cercetările noastre

privitoare la dialectul istroromân au îmbrăţişat în

special studiul lexicului, fie din punct de vedere

onomasiologic, ca de exemplu, Terminologia corpului

omenesc în dialectul istroromân („Analele

Universităţii din Timişoara, seria filologie”, XXXVIII,

2000, p. 127-198)

3

, Termeni referitori la regnul

animal. Ovine, caprine, cervide (I), (AUT, XL, 2002,

 

1

 Studii istroromâne, II, 1926, p. 46. Petru Neiescu, Câteva probleme

privind studiul graiurilor şi al dialectelor româneşti, în

„Dacoromania serie nouă”, II, 1996-1997, Cluj-Napoca, p. 142.

2

 Cu un studiu introductiv, p. 11-33, semnat de Vasile Frăţilă.

3

 Reluat în volumul Studii de toponimie şi dialectologie, Timişoara,

Editura Excelsior Art, 2000, p. 211-312. O formă prescurtată, de fapt,

un rezumat, sub titlul Terminologia corpului în istroromână a apărut

în "Tabula", Pula, 2003, p. 121-135, iar varianta în italiană, La

terminologia del corpo nel dialetto istroromeno, în Actas del XXIII

Congresso International de Linguistica y Filologia Romanica,

Salamanca, 24-30 septembre 2001, Editadas por Fernando Sanchez

Miret, volumen III. Seccion 4: Semántica, lexica, lexicologia y

onomastica, Tűbingen, 2003, p. 169-180.

p. 83-92), Bovine şi cabaline, II

4 , apărută în Vasile

Frăţilă, Cercetări de onomastică şi dialectologie,

Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004, p. 245-262, fie

al stratificării etimologice: Lexicul dialectului

istroromân, în „Transilvania”, serie nouă, Sibiu, 2009,

nr. 4, p. 42-50; Observaţii asupra elementului autohton

în dialectul istroromân, în volumul Istroromânii:

repere cultural-istorice, Sibiu, Editura „Astra

Museum”, 2008, p. 43-64; Consideraţii cu privire la

elementul autohton în istroromână, în Lucrările celui

de-al XIII-lea Simpozion naţional de dialectologie, I,

Baia Mare, 2008, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008, p.

225-247; Consideraţii cu privire la elementul autohton

în istroromână [II], în volumul Jeud, străveche vatră

de cultură românească (coordonator Ioan-Mircea

Farcaş), Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2013, p.

77-113; Elementul autohton în dialectul istroromân

între menţinere şi dispariţie, în „Buletin ştiinţific”,

Fascicula Filologie, serie A, XIX, Baia Mare, 2010, p.

19-33; Elementul slav vechi în dialectul istroromân, în

„Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din

Iaşi, Secţiunea III e. Lingvistică, tomul LVIII/2012. In

memoriam Vasile Arvinte, p. 87-114.

Alte studii au vizat formarea cuvintelor, cf.

Formarea cuvintelor în dialectul istroromân, „Fonetică

şi dialectologie”, XXX, Bucureşti, 2011, p. 5-20,

etimologia: Note de etimologie istroromână [ĺfina,

ĺfiţa, âmpoi, mpoi, âmprevĺle, âniurbĺ, ânjivoti, ânlic,

ânmisĺ, ârŻe, ârŻa, ârŻav, bĺba, bĺbę, bât, bâzγ, beĉúγ,

bes™da, blescav, -a, -o, bâutav, -a, -o, bňgzná, bolánta,

bólenta, borebit, borbit, morebit, bot, braγeşĺr,

brageşine, briń, brińoviţa, bucurĺzna, buşni, busni,

buşnit, cabĺlnic, cafetast, -a, caŻęŻ, cĺl, p. cĺâ, caldĺŻa,

cĺleţ, caligo, caheţ, cámila, camponeliţa, cánę,

camičliv, cańól, cantir, cĺnγla, cĺpâiţa, capÄzniţa,

cârpa, cârpę, cârpi, cârpast, -a, clĺmfa, cl™şte, câetva,

cńac, coár, cocoşińaţ, pl. cocoşinţi, cucuâęŻ, coγ,

coléba, colorója, coloręŻ, contrestęŻ, copita, copitę,

copno, coracni, cornoviţa, corúmba, corumbę, cotorĺta,

cotorna, crolęŻ, crodiga, crompalo, crompav, crompast,

crug, cruγŻęŻ, cumar, cutiga, cutijina, cva, cvoŻęŻ] în

„Buletin ştiinţific. Fascicula filologie”, seria A, vol.

XX, Baia Mare, 2011, p. 45-57; Note etimologice şi

lexicale istroromâne [bucurĺzna „corp, cur, fâer,

mačúca, nevręme, răzănveţĺ, stăza, stănza, stanze,

t§aca], în „Fonetică şi dialectologie”, XXXII,

Bucureşti, 2013, p. 185-191; istoria preocupărilor de

dialectologie istroromână: Contribuţia cărturarilor

istroromâni la cunoaşterea şi studierea dialectului

istroromân, în volumul Studii de dialectologie, istoria

limbii şi onomastică. Omagiu domnului Teofil Teaha

(coordonare Maria Marin şi Daniela Răuţu), Bucureşti,

Editura Academiei, 2012, p. 285-306; Dialectul

istroromân în anchetele lui Ugo Pellis, în Bătrânul

înţelept de la Pylos. Volum omagial dedicat lui Andrei

 

4

 Iniţial comunicare susţinută la al XI-lea Simpozion naţional de

Dialectologie, Reşiţa, mai 2004. Astra blăjeană, nr. 4 (73), decembrie 2014

 

12

Avram la 80 de ani (ediţie îngrijită de Ştefan Colceriu),

Bucureşti, Editura Academiei, 2012, p. 77-86.

Tot aici s-ar înscrie şi recenziile la: August

Kovačec, Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti,

Editura Academiei, 1971, 230 p., în „Studii şi cercetări

lingvistice”, XXII, 1972, nr. 6, p. 640-643 şi la

Antonio Dianich, Vocabolario istroromeno-italiano.

La varietŕ istroromena di Briani (Bərščina), Pisa,

Edizioni ETS, 2011, XL+, 199 p., în „Limba română”,

LX, 2011, nr. 4, p. 556-562.

O atenţie deosebită am acordat conducerii unor teze

de doctorat cu subiecte privitoare la studiul lexicului

dialectului istroromân pe straturi etimologice. Rodul

unor astfel de cercetări îl constituie Dialectul

istroromân. Straturi etimologice din care a apărut

partea I la Timişoara, Editura Universităţii de Vest,

2010, 418 p. (coordonator Vasile Frăţilă, coautor

Gabriel Bărdăşan), partea a II-a aflându-se în redactare

finală.

Având în vedere amploarea demersului, lucrarea,

după cum am specificat deja, este structurată în două

părţi: prima este consacrată celor mai vechi straturi

etimologice, cel latin moştenit (p. 73-346) având drept

autor pe Gabriel Bărdăşan şi cel autohton (p. 347-415),

autor V. Frăţilă, urmând ca partea a II-a să cuprindă

împrumuturile din slava veche (V. Frăţilă), croată

(Lucian Miclăuş), slovenă (Richard Sârbu), italiană şi

germană (Ana-Maria Pop).

Prin bogăţia faptelor de limbă supuse analizei,

precum şi prin modalitatea de studiere a acestora pe

straturi lingvistice, studiul lingviştilor timişoreni se

vrea şi este „singular în sfera referitoare la lexicul

dialectului istroromân” (p. 5). Aşa cum se arată în

Cuvânt înainte, pe lângă prezentarea structurii

etimologice a dialectului istroromân, intenţia autorilor,

realizată deja în partea I a lucrării, a fost de a oferi şi o

clasificare pe câmpuri semantice a fiecărui strat

identificat, pentru a da şi „o imagine a realităţilor

extralingvistice pe care le desemnează termenii

istroromâni în arealul cercetat” (p. 6).

Pe lângă studiul celor două straturi etimologice:

latin moştenit (G. Bărdăşan) şi autohton (V. Frăţilă),

partea I mai conţine şi o prezentare amplă a

istroromânilor şi a idiomului vorbit de aceştia:

Dialectul istroromân. Privire generală (p. 9-72)

1

,

datorată lui V. Frăţilă şi un Cuvânt înainte semnat:

Autorii.

Cele două părţi ale operei lingviştilor timişoreni

valorifică întregul material lingvistic existent cu privire

la dialectul istroromân: lucrări lexicografice sau cu

caracter lexicografic, atlase lingvistice (Atlasul

lingvistic român, partea I, Atlasul lingvistic român,

partea a II-a, Atlante linguistico italiano, ancheta lui

Ugo Pellis, Istrorumunjski lingvistički atlas. Atlasul

 

1

 Partea aceasta a fost publicată şi în volumul Aromânii,

meglenoromânii, istroromânii, aspecte identitare şi culturale

(coordonator: Dr. Adina Berciu-Drăghicescu), apărut sub egida

Institutului "Eudoxiu Hurmuzachi" pentru Românii de Pretutindeni,

Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2012, p. 633-694.

lingvistic istroromân. Atlante linguistico istrorumeno,

de Goran Filipi, articole şi studii, culegeri de texte, în

vederea evidenţierii cu o cât mai mare acurateţe a

configuraţiei etimologice a acestui idiom românesc

sud-dunărean.

În recenzia părţii I a lucrării Dialectul istroromân.

Straturi etimologice, recenzie publicată în „Fonetică şi

dialectologie”, XXXII, 2013, p. 219-222, Ana-Maria

Pop spune: „Istroromânii şi istroromâna í subiect

pentru dezbateri aprinse, luări de poziţie mai mult sau

mai puţin ferme, pentru cercetări şi studii de mai mică

sau de mai mare întindere, toate au ca numitor comun

şi cu o miză covârşitoare încercarea de reperare,

recuperare şi păstrare a unui idiom românesc pe cale de

a se stinge, căci, după spusele unui istroromân, Denis

Şneler, înregistrat în autobuzul care ne ducea de la

Rijeka la Jeiăn: «Se pâĺrde limba, se pâĺrde tot. ¬e aşĺ

cum spur?» 2

 

Între aceste coordonate se înscrie şi lucrarea celor

doi lingvişti timişoreni, aceasta „fiind rezultatul unui

demers îndrăzneţ şi ambiţios de valorificare a

întregului material lingvistic existent cu privire la

dialectul istroromân...” (Ana-Maria Pop, lucr. cit., p.

219).

Valoarea lucrării semnate de cei doi lingvişti

timişoreni a fost subliniată şi de academicianul croat

August Kovačec, care, printre altele, în studiul

Pierderile în lexicul istroromân în ultimul secol şi

jumătate 3 , spune: „În perioada dintre cele două

războaie mondiale şi după cel de-al Doilea Război

Mondial, au apărut mai multe culegeri de texte

dialectale, atlase lingvistice, glosare şi studii privind

istroromâna. Toate datele referitoare la lexicul

istroromân până în zilele noastre (inclusiv cele

prezentate de Puşcariu) sunt prezentate în mod

sistematic, precis şi cât se poate de exhaustiv în cartea

celor doi profesori de la Universitatea de Vest din

Timişoara, Vasile Frăţilă şi Gabriel Bărdăşan,

Dialectul istroromân, consacrată în mod special

elementelor de origine latină moştenite [şi adăugăm noi

– V. F. – şi autohtone] din româna comună. Pentru

dialectologia română şi pentru studierea dialectului

istroromân, această splendidă carte are astăzi aceeaşi

importanţă pe care au avut-o cele două volume de

Studii istroromâne ale lui S. Puşcariu din anii 1920” (p.

286).

În altă parte A. K. afirmă: „Când or să fie gata cele

două volume, ele or să reprezinte cununa de aur asupra

celor trei volume clasice ale lui Puşcariu [...] În

privinţa istroromânei, Universitatea din Timişoara face

acum ceea ce instituţiile din Cluj au făcut în trecut”.

 

Vasile Frăţilă

 

2

 În dacoromână: «Dacă se pierde limba, se pierde tot. E aşa cum

spun?»

3

 Publicat în volumul In magistri honorem Vasile Frăţilă. 50 de ani

de carieră universitară, Târgu Mureş, Editura Ardealul, 2012, p.

274-303.