|
BLAJUL ŞI
ISTROROMÂNII
Blajul, orăşelul de la confluenţa Târnavelor, locul
vestitelor şcoli româneşti, aceste „fântâni ale darurilor”, de unde,
după I. H. Rădulescu, „a răsărit soarele românilor”, luminate de
corifeii Şcolii Ardelene, este şi locul care ni l-a dat pe Timotei
Cipariu, „părintele filologiei române”, dar şi pe Ioan Maiorescu, cel
care „a pus cel dintâi piatra fundamentală a dialectologiei române” şi
care tot cel dintâi „a ştiut că limba noastră trăieşte în dialecte”1,
el, primul dintre dacoromâni care îi cercetează pe istroromâni.
Descoperiţi la mijlocul secolului al XIX-lea, deşi
date despre ei se cunoşteau mai de multă vreme2, de către
primarul orăşelului Pisino, Antonio Covaz, care publică în numerele 1-2
ale gazetei L‟Istria
(ca Appendice dell‟Osservatore
Triestino), în 1846, articolul Dei Rimgliani o Vlahi d‟Istria,
istroromânii, care constituie cel mai mic grup de români sud-dunăreni şi
care vorbesc un dialect propriu, au atras interesul ştiinţific a
numeroşi cercetători români şi străini (italieni, germani şi, în ultimul
timp, şi croaţi).
Primul dintre românii nord-dunăreni care i-a
vizitat timp de o lună (între 22 iunie şi 20 iulie 1857) a fost Ioan
Maiorescu, de la a cărui moarte s-au împlinit 150 de ani3.
Elev al gimnaziului din Blaj, pe care îl termină în
1828, cu „prima eminentia”, Ioan Trif, nepot al lui Petru Maior (1760
sau 1671, Târgu Mureş sau Căpuşul de Câmpie – 14 februarie 1821, Buda),
după care şi-a schimbat mai târziu numele în Maiorescu, din 1829 urmează
teologia la Oradea, de unde este trimis la seminarul din Pesta. După
absolvire, în 1835, pleacă pentru pregătirea doctoratului la Viena, unde
audiază, mai cu seamă, cursuri de istorie şi filologie. În 1836
1 Iosif Popovici, Prefaţă la Dialectele
române din Istria, Partea 1. Referinţele sociale şi gramatica, Halle a.
d. Saale, 1914, p. IX.
2 Vezi, de exemplu, cele relatate de istoricul
veneţian Ireneo della Croce în Histria antica e moderna, sacra e profana
della cittŕ di Trieste (1698), care menţionează că ei îşi ziceau rumeri.
O prezentare mai amănunţită a deplasării strămoşilor istroromânilor din
interiorul Peninsulei Balcanice în locurile de astăzi se găseşte la
Sextil Puşcariu [în colaborare cu Mateo Bartoli, Arthur Byhan şi Alois
Belulovici], Studii istroromâne. II. Introducere, gramatică,
caracterizarea dialectului istroromân, Bucureşti, 1929, p. 3-51. Date cu
privire la stabilirea păstorilor istroromâni în Istria sunt consemnate
şi într-o lucrare mai recentă datorată lui G. G. Carbone: Il Friuli,
Trieste e l‟Istria
dalla preistoria alla caduta del patriarcato d‟Aquileia.
Grande Atlante storico-cronologico comparato, Bologna, 1984, p. 316-324,
în care sunt menţionaţi românii sub numele de cici sau morlaci (cici o
morlachi), fugari din pricina turcilor care au cucerit locurile lor din
Peninsula Balcanică.
3 Ioan Maiorescu, recte Trifu, s-a născut în 28
august 1811, la Bucerdea Grânoasă, jud. Alba, comuna Crăciunelu de Jos,
şi a decedat în 5 septembrie 1864 la Bucureşti. Era văr cu Timotei
Cipariu (născut la 21 februarie 1805 la Pănade, comuna Sâncel, jud.
Alba, decedat la 3 septembrie 1887 la Blaj).
abandonează teologia, părăseşte Ardealul şi se
consacră cu toată fiinţa lui muncii didactice în Ţara Românească. Mai
întâi este profesor la Cerneţi, vechea capitală a Mehedinţului, apoi
profesor de istorie şi director al Şcolii centrale şi naţionale din
Craiova. În 1847 este inspector general al şcolilor din Oltenia, iar
după Revoluţia din 1848 este translator de limba română la Ministerul de
Justiţie din Viena4.
Publicarea articolului menţionat al lui Antonio
Covaz îl determină pe Ioan Maiorescu să întreprindă o anchetă la românii
din Istria, în 1857, prilej cu care vizitează toate aşezările locuite de
aceştia, precum şi pe cele în care s-a presupus că au existat odată
români, care apoi au fost asimilaţi de populaţiile alogeate în mijlocul
cărora au trăit. Materialul cules de Ioan Maiorescu a fost publicat
postum de Titu Maiorescu, mai întâi în două numere din „Convorbiri
literare” (t. II 1868; t. VI 1872-1873). După un an, în 1874, Titu
Maiorescu strânge materialul într-un volum cu titlul: Itinerar în Istria
şi vocabular istriano-român. O a doua ediţie cunoaşte volumul în 1900,
Bucureşti, Editura Librăria Socec5.
Lucrarea lui Ioan Maiorescu are, în primul rând, o
valoare istorică, fiind primul studiu dialectal făcut de un român în
urma unor anchete la faţa locului. În ea găsim date privitoare la port,
la obiceiuri, descrieri ale locuinţelor. Preţioase sunt şi datele despre
graiul din Jeiăn, întrucât de la ancheta lui Ioan Maiorescu, până la
August Kovačec 6 şi Richard Sârbu7 , puţini sunt
cercetătorii care au pătruns la nord de Monte Maggiore (cr. Učka Gora),
unde căile de comunicaţie erau mai grele decât în sud8.
Fără a fi propriu-zis un filolog, Ioan Maiorescu
avea bogate cunoştinţe lingvistice9.
Aşa cum arată acad. August Kovačec în studiul
Pierderile în lexicul istroromân în ultimul secol şi jumătate10,
referindu-se la cele spuse de Puşcariu
4 Vezi Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicţionar
de lingvişti şi filologi români, Bucureşti, Editura Albatros, 1978, p.
167-169.
5 În 1996, la Trieste, lucrarea lui Ioan Maiorescu
apare în traducere italiană realizată de Elena Pantazescu sub titlul
Istria e vocabolario istriano-romeno.
6 Vezi, în special, Descrierea istroromânei
actuale, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.
7 Texte istroromâne şi glosar, Timişoara,
Tipografia Universităţii, 1987.
8 Printre aceştia se numără Emil Petrovici şi Petru
Neiescu, care la începutul anilor 60 publică câteva scurte texte în
cadrul studiului Persistenţa insulelor lingvistice. Constatări făcute cu
prilejul unor noi anchete dialectale la istroromâni, meglenoromâni şi
aromâni, în "Cercetări de lingvistică", IX, 1964, nr. 2, p. 187-214, în
special p. 211-214.
9 Vezi Sextil Puşcariu, op. cit., p. 27.
10 Vezi In magistri honorem Vasile Frăţilă.
50 de ani de carieră universitară, Târgu Mureş, Editura Ardealul,
2012 (volum coordonat de Ana-Maria Pop), p. 274-303.
despre lucrarea lui Ioan Maiorescu, creatorul
şcolii lingvistice clujene a analizat cartea lui Maiorescu în contextul
epocii în care a fost scrisă, demonstrând cum poate servi această operă
ca sursă pentru cunoaşterea istroromânei. Iată numai câteva dintre
cuvintele notate de Ioan Maiorescu pe care cercetătorii de după el nu
le-au mai găsit: cot, s. n. însemnând 1. ‘cotul mâinii‘; 2. ‘colţ‘; 3.
‘unitate de măsură‘ înregistrat din Skitaţa, nu s-a păstrat nicăieri, în
celelalte localităţi fiind înlocuit de cuvăt şi lĺcat (p. 288); virę
„vână” (< lat. vena), notat tot de Maiorescu în Skitaţa, nu s-a păstrat;
gustĺ verb semnalat de Maiorescu pentru Jeiăn şi
confirmat de Bartoli, a fost înlocuit, ca şi în
sud, prin pocusí; psĺt, s. m. „păsat”, notat de Maiorescu pentru Jeiăn
sub forma psat, lipseşte astăzi pe teritoriul istroromân, fiind înlocuit
de împrumutul din croata locală scrob; fečórę, s. f. „fată” notat de
Maiorescu p. 105: feţioră nu s-a păstrat fiind înlocuit de sintagma
poşténę fętę / fętinę 1 cf. ALIr No 4472; boteza
vb. I „a boteza” semnalat pentru Skitaţa de Maiorescu (p. 94, 95) n-a
lăsat nicio urmă în istroromână; sensul „a boteza” (termen religios)
fiind înlocuit prin împrumutul din croată cărsti.
O contribuţie însemnată la cunoaşterea dialectului
istroromân îi revine lui Andrei Glavina (1882-1925), istroromân din
Suşnieviţa, contemporan şi cam de aceeaşi vârstă cu Alois Belulovici,
colaboratorul lui Sextil Puşcariu la Studii istroromâne, I, 1906.
În 1891, când Glavina avea nouă ani, a fost adus de
Teodor Burada la Iaşi să înveţe carte, fiind înscris la „Institutele
Unite”. A ajuns apoi să studieze la Blaj, deoarece, ca cetăţean al
Imperiului şi ca viitor dascăl român în Istria, avea nevoie de un
certificat de la o şcoală din cuprinsul monarhiei austro-ungare. Cât
timp a stat la Blaj a primit o bursă de la Liga Culturală, banii
fiindu-i trimişi de Aron Densusianu. În 1901 Aron Densusianu moare, iar
Glavina crede că prin moartea acestuia a pierdut şi bursa, aşa că
părăseşte Blajul 3.
Între timp se angajează ca funcţionar la Legiunea
austro-ungară din Belgrad, unde îl găseşte Ionel Grădişteanu, pe atunci
ministru la Lucrările Publice, care, în 1904, îl aduce la Bucureşti.
Aici face cunoştinţă cu C. Diculescu, pe atunci pedagog la Seminarul
Central ce aparţinea de Ministerul Instrucţiunii. Din colaborarea celor
doi va rezulta prima carte populară dedicată dialectului istroromân:
Calindaru lui Rumeri din Istrie, Bucureşti, Stampa Gutemberg, Joseph
Göbl, 1905, 79 p.
În 1904, în ziarul „Unirea” din Blaj (an. XVI, nr.
9, din 22 februarie) publică articolul O voce, care conţine informaţii
despre conaţionalii lui istroromâni, despre port, despre ocupaţiile
acestora, despre deosebirile
1 Ir. poşténę, adj. f. (< cr. pošten, poštčna,
pošténo) "cinstit(ă), neprihănit(ă), nepângărit(ă)".
2 Abreviere pentru Goran Filipi, Istrorumunjski
Lingvistički Atlas. Atlasul lingvistic istroromân. Atlante Linguistico
Istrorumeno, Pula, 2002.
3 C. Diculescu, Andrei Glavina [necrolog],
"Dacoromania", IV 2 , 1924-1926.
dialectale din cadrul idiomului matern, dar şi
despre planurile sale de răspânditor al cărţii româneşti, despre
pericolul slavizării care îi pândeşte pe istroromâni. Tocmai de aceea el
face un apel înflăcărat pentru a fi ajutat să întemeieze prima şcoală
naţională în Istria4.
Şcoala întemeiată de el (după Primul Război
Mondial, când Istria intră în componenţa Italiei), la Suşnieviţa va
purta numele „Împăratul Traian”. Odată cu moartea lui Glavina se închide
şi şcoala în limba naţională. Tot el înfiinţează şi comuna Valdarsa,
care va cuprinde toate satele istroromâne de la sud de Monte Maggiore,
Glavina îndeplinind totodată şi funcţia de primar.
Într-un articol intitulat Rumeri şi şcoala
naţională croată, tipărit în acelaşi ziar din Blaj (an. XVI, nr. 20, din
12 mai 1904), atrage atenţia asupra primejdiei de slavizare a românilor
istrieni, din cauza propagandei potrivnice a croaţilor, în frunte cu
Societatea „Ciril şi Metodiu” din Zagreb, care se opune încercărilor
istroromânilor, sprijiniţi de doctorul Scampicchio, de a obţine o şcoală
românească.
Reîntors în Istria, la îndemnul şi după indicaţiile
lui Alexiu Viciu (1855-1953), Glavina culege date şi material de limbă,
pe care le trimite fostului său profesor de la Blaj, şi pe care acesta i
le publică în 1904 în „Unirea” sub titlul: Glosar româno-istroromân,
singurul de acest fel până azi. Din păcate, în felul în care a apărut,
Glosarul cuprinde o serie de greşeli, unele, pe cât se pare, datorate
„modificărilor făcute la Blaj”, de aceea Puşcariu 5 atrage
atenţia asupra faptului că „materialul de limbă dat de Glavina nu poate
fi utilizat decât în mod critic”6.
Tot în 1904 Glavina îi trimite lui Alexiu Viciu un
mic Glosar istroromân-dacoromân cu material cules din Jeiăn. Glosarul
acesta a rămas inedit până în 1929, când Puşcariu (op. cit., p. 200-211)
îl dă publicităţii cu relevarea în note a „dacoromânismelor” datorate
autorului istroromân.
Anul 1904 s-a dovedit a fi unul foarte rodnic
pentru Andrei Glavina. În afara Glosarului, discutat puţin mai sus,
Glavina îi trimite lui A. Viciu câteva probe de grai din Jeiăn pe care
profesorul blajean le-a pus la dispoziţia lui S. Puşcariu şi pe care
savantul clujean le şi publică în Studii istroromâne, III, p. 211-235.
Materialul, foarte preţios din punct de vedere etnografic şi,
bineînţeles, şi lingvistic, conţine următoarele texte cu transpunerea în
româneşte a lui Andrei Glavina: 1. povestea Maia şi filĭu = Mama şi
fiul; 2. Pastiri din Jeiănĭ = Ciobanii din Jeiăni; 3. Cărbunarii din
Jeiănĭ; 4. Nuntsile = Nunta; 5. Omiri din Jeiănĭ = Oamenii din Jeiănĭ;
6. Fântâra = Fântâna 7; 7. Kasa cu tot cse se afle în ia; 8.
Dvor =
4 Sextil Puşcariu, Studii istroromâne. III.
Bibiliografie critică. Listele lui Bartoli. Texte inedite. Note.
Glosare, Bucureşti, Cultura Naţională, 1929, p. 175.
5 Op. cit., III, p. 176.
6 O prezentare, pe larg, a "dacoromânismelor" din
Glosar face Puşcariu, op. cit., p. 176-199.
7 Făntărę, s. f. ca element viu al lexicului se
păstrează în graiul din
Grajdul; 9. Lopa = Şura; 11. Hlivu = Coteţul; 12.
Experiuni la Românii din Jeiănĭ; 13. Salutări la Românii din Jeianĭ; 14.
Numerii; 15. Lunile; 16. Zilele (săptămânii); 17. Vremea; 18.
Anotimpurile.
Calendarul, publicat în colaborare cu C. Diculescu,
cuprinde o serie de rugăciuni, cugetări, sfaturi şi proverbe, descrieri
şi anecdote, toate traduceri (în afară de câteva proverbe culese de la
Matei Doricici din Jeiăn), despre care S. Puşcariu 1 spune că
Glavina „a dat numai haina graiului istroromân unor gânduri exprimate
mai întâi în limba dacoromână”.
Importanţa lingvistică a Calendarului constă, mai
ales, în faptul că unele cuvinte istroromâne cunoscute din publicaţii
anterioare (să-l amintim aici în primul rând pe Ioan Maiorescu) primesc
confirmarea că se găsesc şi la Glavina. Un alt merit al Calendarului
rezidă în aceea că el cuprinde numeroase cuvinte care aici sunt atestate
pentru prima oară (acelaşi merit tot atât de mare şi la Ioan Maiorescu).
După S. Puşcariu 2, „nu numai din punct de vedere lexical, ci
şi pentru întreaga cunoaştere a dialectului istroromân, scrierea lui
Glavina, dacă facem abstracţie de dacoromânismele ei, ne oferă un
material preţios”. Fiind el însuşi din Suşnieviţa şi având vârsta lui
Alois Belulovici, forma în care se prezintă textele celor doi e aproape
identică. Astfel, cele două culegeri cu texte istroromâne, cea cuprinsă
în Studii istroromâne, I, 1906, şi a lui Glavina, apărute în acelaşi an,
independent una de alta, se confirmă şi se întregesc una pe cealaltă.
Glavina i-a comunicat şi lui Iosif Popovici (1876-1926)3 două
basme intitulate: Trei frĺţ, respectiv Un conte, precum şi 36 de
proverbe din Jeiăn şi 34 din Suşnieviţa, plus o bucată mică din Jeiăn,
foarte importantă, în care informatorul relatează cum a ajuns la Gromnic
şi Gradińe şi a rămas foarte surprins să constate că cei din Jeiăn ca şi
cei de la sud de Monte Maggiore vorbesc aceeaşi limbă. Îl redăm aici în
istroromână şi apoi în notă în dacoromână:
„¬o ĺm ovotę vir mnĺt ăn Gromnic şi Grĺdińe toći.
Ieâ ganescu ăntru sire: «će-â rem de ćire fĺće?».
«NoŻ
ârem un purman ućide». ¬o ăns ăntru mire ĺm
pomislit.
«Domnu cu voŻ cuvintę samo se-l ręţ ućide». Dupa će
ĺm ćirĺt le ĺm ăntrebĺt će limbę ĺu cuvintĺt. ¬eâ
mń-ĺw
zis kẽ-rę se limbę rumańezę (vlĺşće). Dupa ćĺ ĺm
poşnit cuvintĺ scupa ăn-rę nostre limbę. Tunća Żel
m-ĺw ăntrebĺt: «ćire v-a ănmeţĺt, pre voŻ şĺ
cuvintĺ?»
«¬o le ĺm odgovorit, e ćre pre voŻ???». «domnu»
zisu-mń-ĺw. Mĺre vesčâe fost-a ăntre noŻ dupa ćĺ” 4
.
Jeiăn, iar în sud a fost înlocuit de împrumuturile
vrul‟e (Suşnieviţa),
vrutắc (Noselo), vručăc (Letai). În Letai s-a
păstrat ca microtoponim
Făntăra, Fintira (August Kovačec, Les différences
lexicales entre
l‟istroroumain
du nord et l‟istroroumain
du sud, în "Studia
Romanica et Anglica Zagrabiensia", XXVI (1981), nr.
1-2, Zagreb,
p. 57-83.
1
Op. cit., III, p. 238.
2
Studii istroromâne, II, 1926, p. 45.
3
Dialectele române din Istria. Partea a II-a. Texte
şi glosar, Halle a.
d. Saale, 1909, p. 72-83.
4
"Eu m-am dus odată în Gromnic şi în Gradińe să
vând vin. Ei
vorbesc între ei: «ce-i vom face de cină? Noi îi
vom tăia un curcan».
La solicitarea lui Mateo Bartoli (1873-1946) de a-i
trimite din cât mai multe sate istroromâne
traducerea în
istroromână, după textul italian al parabolei
Fiului
pierdut, Glavina îi expediază în 22 august 1922
două
variante, una din Suşnieviţa şi alta din Bârdo, iar
în
data de 26 septembrie a aceluiaşi an, o variantă
din
Jeiăn, culeasă de la Andrei Doricici, pe atunci în
vârstă
de 78 de ani şi pe care S. Puşcariu 5
le publică în paralel
cu variantele culese de Nicolae Densusianu
6
.
Pentru că am amintit mai înainte de Aron
Densusianu (1837-1900), cel care îi trimitea din
partea
Ligii Culturale bursa la Blaj şi de fratele mai mic
al
acestuia, Nicolae Densusianu (1846+1911), cel care
în
Dacia Preistorică, Bucureşti, 1903 se ocupă şi de
istroromâni (făcuse o călătorie în Istria pe la
1877),
publicând şi Parabola fiului pierdut culeasă din
trei
sate: Bârdo, Suşnieviţa şi Jeiăn, pe care S.
Puşcariu,
Studii istroromâne, III, le menţionează la p. 248.
Să vedem ce legătură au avut Densusienii cu Blajul
nostru cel de toate zilele, cum ar zice poetul Ion
Brad.
Cei doi Densusieni, Aron şi Nicolae, sunt fiii lui
(Bizanţiu, Vizanţiu, Vizante) Pop, născut în 1799
la
Densuş, preot în Densuş, cu studii teologice la
Blaj.
Atât Aron cât şi Nicolae au făcut studii secundare
la
Blaj. Deoarece numele Pop era foarte frecvent în
Transilvania şi mulţi elevi din aceeaşi clasă
purtau
numele Pop, lui Aron, pentru a-l deosebi de alţi
elevi
cu nume identic, i s-a spus Densusianu, adică din
Densuş. Aron însuşi, spune Maria Bucur 7
, nu se
despărţise de numele lor vechi şi semnase cândva A.
P(op) de Haţeg.
Alexiu Viciu (1855-1950), profesorul lui Andrei
Glavina la Blaj, în 1906 a fost trimis în Istria
din partea
Comisarului general al Expoziţiei jubiliare (40 de
ani
de la urcarea pe tron a regelui Carol I) pentru a
culege
material etnografic. Numirile obiectelor expuse au
fost
publicate de H. Tiktin în „Zeitschrift fűr
romanische
Philologie”, vol. XXX (1907), p. 226-230. Lista
cuprinde cuvinte istroromâne culese de Viciu din
Bârdo, Suşnieviţa şi Jeiăn, împreună cu traducerea
în
limba germană şi adesea cu corespondentul român,
precum şi cu indicaţia etimologiei. Este vorba de
„Pavilionul Românilor de peste hotare” cu ocazia
Expoziţiei jubiliare din 1906, organizată la
Bucureşti.
Tot în 1906, din Jeiăn, Alexiu Viciu trimite o
scrisoare datată 11 aprilie, scrisoare publicată de
gazeta
Eu în sinea mea am gândit: «Domnul cuvântă cu voi,
numai de l-aţi
tăia». După ce am cinat i-am întrebat în ce limbă
au vorbit. Ei mi-au
zis că româneşte (vlaske). După aceea am început să
vorbim în limba
noastră. Atunci ei m-au întrebat: «cine v-a învăţat
pe voi să vorbiţi
aşa?» Eu le-am răspuns: «dar pe voi?»... «Domnul»,
mi-au zis. După
aceea a fost o mare veselie pe noi".
5
Studii istroromâne, III, p. 236-238.
6
Pentru forma prescurtată a textului despre Andrei
Glavina, vezi
Vasile Frăţilă, Contribuţia cărturarilor
istroromâni la cunoaşterea şi
studierea dialectului istroromân, în volumul Studii
de dialectologie,
istoria limbii şi onomastică. Omagiu domnului
Teofil Teaha
(coordonare: Maria Marin, Daniela Răuţu),
Bucureşti, Editura
Academiei, 2001, p. 286-288.
7
Ovid Densusianu, Bucureşti, Editura Tineretului,
1967, p. 6-7. Astra blăjeană, nr. 4 (73), decembrie 2014
11
blăjeană „Unirea” (an XVI, 1906, nr. 17 din 25
aprilie)
sub titlul De la istroromâni, în care comunică o
serie
de date interesante despre locuitorii din Jeiăn,
date
utilizate de S. Puşcariu 1
.
Relaţiile Blajului cu istroromânii vor fi reluate
spre
sfârşitul deceniului al treilea din secolul trecut
şi se
părea că vor continua şi în deceniul următor. Ideea
reînfiinţării şcolii româneşti la Suşnieviţa şi a
înfiinţării
uneia şi în Jeiăn nu a fost abandonată după moartea
lui
Andrei Glavina.
În 1939 Sever Pop aduce doi copii în vârstă de nouă
ani pe care îi înscrie la şcoala normală, elevi
care
urmau ca după absolvire să se întoarcă în satele
lor ca
învăţători: Tvetici Pepo, în Suşnieviţa, respectiv
Doricici Ive, în Jeiăn. Din cauza izbucnirii celui
de-al
Doilea Război Mondial aceştia nu s-au mai putut
duce
acasă, deoarece „Evenimentele politice din anul
1940,
de care nu erau cu nimic vinovaţi, le-au atras ani
îndelungaţi prigoana autorităţilor comuniste,
inclusiv
întemniţarea” 26 . Despre soarta celor doi
istroromâni, P.
Neiescu (art. cit., p. 42) afirma că unul trăia la
Bucureşti, iar celălalt, bolnav, la Blaj.
A trebuit să treacă şapte decenii de când Andrei
Glavina i-a trimis lui M. Bartoli textele parabolei
Fiului pierdut (1922) până când un alt fost elev al
şcolilor din Blaj a semnat prima sa contribuţie
privitoare la dialectul istroromân. Este vorba de
Glosarul care însoţeşte ediţia a II-a, revizuită şi
completată a lucrării Texte istroromâne şi glosar,
Timişoara, 1992, care pe foaia de titlu poartă
numai
numele profesorului Richard Sârbu. Indicaţiile
etimologice din glosar (p. 148-293) sunt stabilite
de
Vasile Frăţilă, absolvent în 1957 al celei de a
doua sută
a promoţiei de elevi ai liceului din Blaj (pe
vremea
aceea Şcoala Medie). O nouă ediţie, de data aceasta
cu
titlul Dialectul istroromân. Texte şi glosar 2
, cei doi
cercetători timişoreni – Richard Sârbu şi Vasile
Frăţilă
-, publică, în 1998, volumul la Timişoara la
Editura
Amarcord.
Începând cu anul 2000, cercetările noastre
privitoare la dialectul istroromân au îmbrăţişat în
special studiul lexicului, fie din punct de vedere
onomasiologic, ca de exemplu, Terminologia corpului
omenesc în dialectul istroromân („Analele
Universităţii din Timişoara, seria filologie”,
XXXVIII,
2000, p. 127-198)
3
, Termeni referitori la regnul
animal. Ovine, caprine, cervide (I), (AUT, XL,
2002,
1
Studii istroromâne, II, 1926, p. 46. Petru
Neiescu, Câteva probleme
privind studiul graiurilor şi al dialectelor
româneşti, în
„Dacoromania serie nouă”, II, 1996-1997,
Cluj-Napoca, p. 142.
2
Cu un studiu introductiv, p. 11-33, semnat de
Vasile Frăţilă.
3
Reluat în volumul Studii de toponimie şi
dialectologie, Timişoara,
Editura Excelsior Art, 2000, p. 211-312. O formă
prescurtată, de fapt,
un rezumat, sub titlul Terminologia corpului în
istroromână a apărut
în "Tabula", Pula, 2003, p. 121-135, iar varianta
în italiană, La
terminologia del corpo nel dialetto istroromeno, în
Actas del XXIII
Congresso International de Linguistica y Filologia
Romanica,
Salamanca, 24-30 septembre 2001, Editadas por
Fernando Sanchez
Miret, volumen III. Seccion 4: Semántica, lexica,
lexicologia y
onomastica, Tűbingen, 2003, p. 169-180.
p. 83-92), Bovine şi cabaline, II
4 , apărută în Vasile
Frăţilă, Cercetări de onomastică şi dialectologie,
Timişoara, Editura Excelsior Art, 2004, p. 245-262,
fie
al stratificării etimologice: Lexicul dialectului
istroromân, în „Transilvania”, serie nouă, Sibiu,
2009,
nr. 4, p. 42-50; Observaţii asupra elementului
autohton
în dialectul istroromân, în volumul Istroromânii:
repere cultural-istorice, Sibiu, Editura „Astra
Museum”, 2008, p. 43-64; Consideraţii cu privire la
elementul autohton în istroromână, în Lucrările
celui
de-al XIII-lea Simpozion naţional de dialectologie,
I,
Baia Mare, 2008, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008,
p.
225-247; Consideraţii cu privire la elementul
autohton
în istroromână [II], în volumul Jeud, străveche
vatră
de cultură românească (coordonator Ioan-Mircea
Farcaş), Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2013, p.
77-113; Elementul autohton în dialectul istroromân
între menţinere şi dispariţie, în „Buletin
ştiinţific”,
Fascicula Filologie, serie A, XIX, Baia Mare, 2010,
p.
19-33; Elementul slav vechi în dialectul
istroromân, în
„Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I.
Cuza” din
Iaşi, Secţiunea III e. Lingvistică, tomul
LVIII/2012. In
memoriam Vasile Arvinte, p. 87-114.
Alte studii au vizat formarea cuvintelor, cf.
Formarea cuvintelor în dialectul istroromân,
„Fonetică
şi dialectologie”, XXX, Bucureşti, 2011, p. 5-20,
etimologia: Note de etimologie istroromână [ĺfina,
ĺfiţa, âmpoi, mpoi, âmprevĺle, âniurbĺ, ânjivoti,
ânlic,
ânmisĺ, ârŻe, ârŻa, ârŻav, bĺba, bĺbę, bât, bâzγ,
beĉúγ,
bes™da, blescav, -a, -o, bâutav, -a, -o, bňgzná,
bolánta,
bólenta, borebit, borbit, morebit, bot, braγeşĺr,
brageşine, briń, brińoviţa, bucurĺzna, buşni,
busni,
buşnit, cabĺlnic, cafetast, -a, caŻęŻ, cĺl, p. cĺâ,
caldĺŻa,
cĺleţ, caligo, caheţ, cámila, camponeliţa, cánę,
camičliv, cańól, cantir, cĺnγla, cĺpâiţa,
capÄzniţa,
cârpa, cârpę, cârpi, cârpast, -a, clĺmfa, cl™şte,
câetva,
cńac, coár, cocoşińaţ, pl. cocoşinţi, cucuâęŻ, coγ,
coléba, colorója, coloręŻ, contrestęŻ, copita,
copitę,
copno, coracni, cornoviţa, corúmba, corumbę,
cotorĺta,
cotorna, crolęŻ, crodiga, crompalo, crompav,
crompast,
crug, cruγŻęŻ, cumar, cutiga, cutijina, cva,
cvoŻęŻ] în
„Buletin ştiinţific. Fascicula filologie”, seria A,
vol.
XX, Baia Mare, 2011, p. 45-57; Note etimologice şi
lexicale istroromâne [bucurĺzna „corp, cur, fâer,
mačúca, nevręme, răzănveţĺ, stăza, stănza, stanze,
t§aca], în „Fonetică şi dialectologie”, XXXII,
Bucureşti, 2013, p. 185-191; istoria preocupărilor
de
dialectologie istroromână: Contribuţia cărturarilor
istroromâni la cunoaşterea şi studierea dialectului
istroromân, în volumul Studii de dialectologie,
istoria
limbii şi onomastică. Omagiu domnului Teofil Teaha
(coordonare Maria Marin şi Daniela Răuţu),
Bucureşti,
Editura Academiei, 2012, p. 285-306; Dialectul
istroromân în anchetele lui Ugo Pellis, în Bătrânul
înţelept de la Pylos. Volum omagial dedicat lui
Andrei
4
Iniţial comunicare susţinută la al XI-lea
Simpozion naţional de
Dialectologie, Reşiţa, mai 2004. Astra blăjeană,
nr. 4 (73), decembrie 2014
12
Avram la 80 de ani (ediţie îngrijită de Ştefan
Colceriu),
Bucureşti, Editura Academiei, 2012, p. 77-86.
Tot aici s-ar înscrie şi recenziile la: August
Kovačec, Descrierea istroromânei actuale,
Bucureşti,
Editura Academiei, 1971, 230 p., în „Studii şi
cercetări
lingvistice”, XXII, 1972, nr. 6, p. 640-643 şi la
Antonio Dianich, Vocabolario istroromeno-italiano.
La varietŕ istroromena di Briani (Bərščina), Pisa,
Edizioni ETS, 2011, XL+, 199 p., în „Limba română”,
LX, 2011, nr. 4, p. 556-562.
O atenţie deosebită am acordat conducerii unor teze
de doctorat cu subiecte privitoare la studiul
lexicului
dialectului istroromân pe straturi etimologice.
Rodul
unor astfel de cercetări îl constituie Dialectul
istroromân. Straturi etimologice din care a apărut
partea I la Timişoara, Editura Universităţii de
Vest,
2010, 418 p. (coordonator Vasile Frăţilă, coautor
Gabriel Bărdăşan), partea a II-a aflându-se în
redactare
finală.
Având în vedere amploarea demersului, lucrarea,
după cum am specificat deja, este structurată în
două
părţi: prima este consacrată celor mai vechi
straturi
etimologice, cel latin moştenit (p. 73-346) având
drept
autor pe Gabriel Bărdăşan şi cel autohton (p.
347-415),
autor V. Frăţilă, urmând ca partea a II-a să
cuprindă
împrumuturile din slava veche (V. Frăţilă), croată
(Lucian Miclăuş), slovenă (Richard Sârbu), italiană
şi
germană (Ana-Maria Pop).
Prin bogăţia faptelor de limbă supuse analizei,
precum şi prin modalitatea de studiere a acestora
pe
straturi lingvistice, studiul lingviştilor
timişoreni se
vrea şi este „singular în sfera referitoare la
lexicul
dialectului istroromân” (p. 5). Aşa cum se arată în
Cuvânt înainte, pe lângă prezentarea structurii
etimologice a dialectului istroromân, intenţia
autorilor,
realizată deja în partea I a lucrării, a fost de a
oferi şi o
clasificare pe câmpuri semantice a fiecărui strat
identificat, pentru a da şi „o imagine a
realităţilor
extralingvistice pe care le desemnează termenii
istroromâni în arealul cercetat” (p. 6).
Pe lângă studiul celor două straturi etimologice:
latin moştenit (G. Bărdăşan) şi autohton (V.
Frăţilă),
partea I mai conţine şi o prezentare amplă a
istroromânilor şi a idiomului vorbit de aceştia:
Dialectul istroromân. Privire generală (p. 9-72)
1
,
datorată lui V. Frăţilă şi un Cuvânt înainte
semnat:
Autorii.
Cele două părţi ale operei lingviştilor timişoreni
valorifică întregul material lingvistic existent cu
privire
la dialectul istroromân: lucrări lexicografice sau
cu
caracter lexicografic, atlase lingvistice (Atlasul
lingvistic român, partea I, Atlasul lingvistic
român,
partea a II-a, Atlante linguistico italiano,
ancheta lui
Ugo Pellis, Istrorumunjski lingvistički atlas.
Atlasul
1
Partea aceasta a fost publicată şi în volumul
Aromânii,
meglenoromânii, istroromânii, aspecte identitare şi
culturale
(coordonator: Dr. Adina Berciu-Drăghicescu), apărut
sub egida
Institutului "Eudoxiu Hurmuzachi" pentru Românii de
Pretutindeni,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
2012, p. 633-694.
lingvistic istroromân. Atlante linguistico
istrorumeno,
de Goran Filipi, articole şi studii, culegeri de
texte, în
vederea evidenţierii cu o cât mai mare acurateţe a
configuraţiei etimologice a acestui idiom românesc
sud-dunărean.
În recenzia părţii I a lucrării Dialectul
istroromân.
Straturi etimologice, recenzie publicată în
„Fonetică şi
dialectologie”, XXXII, 2013, p. 219-222, Ana-Maria
Pop spune: „Istroromânii şi istroromâna í subiect
pentru dezbateri aprinse, luări de poziţie mai mult
sau
mai puţin ferme, pentru cercetări şi studii de mai
mică
sau de mai mare întindere, toate au ca numitor
comun
şi cu o miză covârşitoare încercarea de reperare,
recuperare şi păstrare a unui idiom românesc pe
cale de
a se stinge, căci, după spusele unui istroromân,
Denis
Şneler, înregistrat în autobuzul care ne ducea de
la
Rijeka la Jeiăn: «Se pâĺrde limba, se pâĺrde tot.
¬e aşĺ
cum spur?» 2
Între aceste coordonate se înscrie şi lucrarea
celor
doi lingvişti timişoreni, aceasta „fiind rezultatul
unui
demers îndrăzneţ şi ambiţios de valorificare a
întregului material lingvistic existent cu privire
la
dialectul istroromân...” (Ana-Maria Pop, lucr.
cit., p.
219).
Valoarea lucrării semnate de cei doi lingvişti
timişoreni a fost subliniată şi de academicianul
croat
August Kovačec, care, printre altele, în studiul
Pierderile în lexicul istroromân în ultimul secol
şi
jumătate 3 , spune: „În perioada dintre cele două
războaie mondiale şi după cel de-al Doilea Război
Mondial, au apărut mai multe culegeri de texte
dialectale, atlase lingvistice, glosare şi studii
privind
istroromâna. Toate datele referitoare la lexicul
istroromân până în zilele noastre (inclusiv cele
prezentate de Puşcariu) sunt prezentate în mod
sistematic, precis şi cât se poate de exhaustiv în
cartea
celor doi profesori de la Universitatea de Vest din
Timişoara, Vasile Frăţilă şi Gabriel Bărdăşan,
Dialectul istroromân, consacrată în mod special
elementelor de origine latină moştenite [şi adăugăm
noi
– V. F. – şi autohtone] din româna comună. Pentru
dialectologia română şi pentru studierea
dialectului
istroromân, această splendidă carte are astăzi
aceeaşi
importanţă pe care au avut-o cele două volume de
Studii istroromâne ale lui S. Puşcariu din anii
1920” (p.
286).
În altă parte A. K. afirmă: „Când or să fie gata
cele
două volume, ele or să reprezinte cununa de aur
asupra
celor trei volume clasice ale lui Puşcariu [...] În
privinţa istroromânei, Universitatea din Timişoara
face
acum ceea ce instituţiile din Cluj au făcut în
trecut”.
Vasile Frăţilă
2
În dacoromână: «Dacă se pierde limba, se pierde
tot. E aşa cum
spun?»
3
Publicat în volumul In magistri honorem Vasile
Frăţilă. 50 de ani
de carieră universitară, Târgu Mureş, Editura
Ardealul, 2012, p.
274-303.
|
