România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Colonelul Alexandru Ioan Cuza trădat de militarii atraşi de „monstruoasa coaliţie” la lovitura de stat de la 11 februarie 1866

 

 „Pe 11 februarie 1866 – spune cronica vremii – mult după miezul nopţii, trupe din Regimentul 7 linie şi două baterii de artilerie se îndreptau spre Palat. Aici, garda comandată de maiorul Dimitrie Leeca (socotit cel mai de încredere om al domnitorului, pus să-l păzească) îi aştepta. Un grup de ofiţeri şi civili intra în clădire, ajunge la uşa încăperii unde dormea Cuza, o forţează şi intră. Cuza nu se opune deşi avea pistolul la îndemână şi când grupul de ofiţeri cu revolverele în mână îi cer să abdice şi îi prezintă documentul respectiv, el îl iscăleşte pe spatele unuia dintre ofiţeri, colonelul Pillat. Decretul – documentul completat din timp de complotişti – era fără alternativă: „Noi, Alexandru Ioan Cuza I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului luat la venirea pe tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a ministerului ales de popor”. Un alt ofiţer superior, care ar fi trebuit să-şi respecte jurământul militar depus faţă de ţară şi domnitor, colonelul Nicolae Haralambie, comandantul regimentului de artilerie din capitală, „a dat ordin ca roţile tunurilor să fie înfăşurate cu şomoioage de fân şi paie ca să nu facă zgomot noaptea (pe străzile Bucureştiului) şi să fie aşezate în jurul Palatului”.

 După ce trădarea a devenit un fapt împlinit, fostul deja domnitor este scos din Palat „printre două şiruri de soldaţi întorşi cu spatele” (pentru a se preveni probabil vreun gest spontan nedorit de pucişti din partea acestora), este urcat într-o trăsură şi încarcerat la locuinţa prefectului de Ilfov, un oarecare Constantin Ciocârlan, păzit de o escortă. A doua zi este mutat la Palatul Cotroceni şi pe 13 februarie (complotiştii se grăbeau să scape cât mai repede de cel ce le fusese domnitor timp de şapte ani) l-au expulzat din ţară, pe la Predeal, cu întreaga familie, ca pe un răufăcător.

 S-a spus şi se spune despre Cuza că a fost un militar desăvârşit – hotărât, intransigent autoritar şi că a iubit mult armata. „Era foarte mândru – spunea despre el istoricul A D Xenopol - şi nu pleca niciodată capul în faţa nimănui fiind caracterizat de o atitudine autoritară specifică militarilor”. Cu toate acestea, cum bine se ştie, Cuza nu a avut studii militare, nu a comandat subunităţi sau unităţi militare şi, deci, nu a fost un militar de carieră. S-a născut în 1820 la Bârlad, fiu al ispravnicului de Fălciu Ioan Cuza (un fel de prefect de judeţ de mai târziu). Îşi începe şcoala primară la Iaşi, unde este coleg cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, îşi ia diploma de bacalaureat la Paris în 1835 unde urmează studiile universitare de drept şi medicină. Revoluţia din 1848 îl prinde în funcţia de preşedinte al judecătoriei din Covurlui. După cum se ştie, evenimentele revoluţionare din Moldova au fost reprimate din faşă de domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) expediindu-i pe revoluţionari la Constantinopol drept plocon turcilor pentru a fi cuminţiţi. Cu ajutorul consulului britanic de la Brăila, aceştia ajung în Transilvania, apoi în Bucovina, Viena şi Paris şi revin în ţară odată cu luarea domniei Moldovei de Grigore Alexandru Ghica (1849-1856). Este numit din nou preşedinte al judecătoriei din Covurlui (1849-1851), director în ministerul de externe în 1851 şi pârcălab de Galaţi în 1856 – funcţie din care este destituit de caimacamul (locţiitor de domn sau regent) Teodor Balş, un antiunionist notoriu uns în această funcţie (iulie 1856-februarie 1857) după consumarea perioadei de şapte ani de domnie a lui Grigore Alexandru Ghica. Dar, după numai câteva luni, noul caimacam, Nicolae Vogoride antiunionist şi el (1857- ianuarie 1859), intuind, se pare, simţul politic puternic al lui Cuza, îl numeşte din nou pârcălab de Galaţi cu scopul ascuns de a-l atrage de partea sa. Şi, totodată, „îl integrează în rândul cadrelor militare”, fiind avansat în numai două luni de la gradul de sublocotenent la gardul de maior. Aşadar, Alexandru Ioan Cuza ajunge ofiţer superior fără a avea studii de specialitate şi practică la comanda trupei. Momeala lui Vogoride nu a avut însă succes. În perioada alegerilor pentru divanurile ad-hoc, Cuza îşi dă seama de „ingerinţele politicului şi administraţiei în alcătuirea listelor electorale” acuzând că au fost falsificate pentru a se realiza o majoritate antiunionistă. Şi, ca protest, demisionează din funcţia de pârcălab de Galaţi. Sesizate, puterile garante, impulsionate oarecum de Napoleon al III-lea constată că într-adevăr se comisese falsuri, au dispus o nouă consultare a electoratului, pe 12 august 1857, în urma căreia a ieşit o „majoritate unionistă zdrobitoare”. Un lucru firesc, s-a spus. Ceea ce a părut ciudat a fost faptul că Nicolae Vogoride nu numai că nu a căutat să-l persecute pe Cuza pentru ceea ce făcuse, dimpotrivă, l-a avansat la gradul de colonel şi, în 1858 îl numeşte „ministru de război şi hatman al întregii oştiri”.

 Trădarea militarilor părtaşi ai „monstruoasei coaliţii” a venit după ce una din marile înfăptuiri a lui Cuza în cei şapte ai de domnie a fost „Crearea şi organizarea modernă a puterii armate în România”. În 1859, în cele două principate române existau cam 10 000 de militari permanenţi organizaţi mai mult sau mai puţin în unităţi distincte şi trupe teritoriale nepermanente în jur de 3 000 de oameni. În momentul în care a fost obligat să abdice, Cuza lăsa ţării o armată bine organizată constituită pe arme: Infanterie (şapte regimente de linie şi batalioane de vânători), Cavaleria (două regimente de lăncieri şi batalioane de vânători), Artileria (un regiment, 14 baterii independente şi un divizion de pontonieri), Geniu (un regiment) şi Flota (cu 400 de bărci). Mai existau aproape 25 000 de ostaşi în „trupele teritoriale” cărora li se mai spunea şi miliţii, formate din grăniceri şi dorobanţi. Grănicerii erau dispuşi în pichete de-a lungul Carpaţilor şi a Dunării. Dorobanţii erau constituiţi în escadroane în fiecare district al ţării. Se pregăteau în comunele din care făceau parte de două ori pe lună şi se concentrau pe districte o dată pe an, timp de o lună „pentru manevre”. Caii dorobanţilor erau proprietate personală sau a comunelor respective.

 Începutul a fost făcut cu organizarea unor tabere comune, sub comanda generalului Milicescu, în martie 1859 (imediat după unire), la Floreşti – Prahova – unde s-au instruit 12 000 de oameni din ambele armate, Moldova şi Muntenia, timp de cinci luni de zile. Urmată de alte asemenea tabere, în 1861, în Bucureşti (Malmaison, Floreasca şi Colentina) şi în 1863 la Cotroceni unde s-a amenajat un poligon de tragere. În noiembrie 1859 este instalat la Bucureşti Statul Major al Armatei în frunte cu generalul Ion Emilian Florescu, organizat pe patru secţii: Lucrări corespunzătoare oastei (pregătirea militară a trupelor), Lucrări topografice (realizarea hărţilor militare), Lucrări de geniu şi lucrări publice ce reveneau armatei (intendenţa şi serviciul medical pus sub comanda doctorului Carol Davilla avansat ulterior la gradul de general) În 1862 sunt contopite cele două ministere de război din Moldova şi Muntenia în Ministerul de Război al Principatelor Unite cu generalul Florescu titularul departamentului în calitate de „Intermediarul domnitorului pentru administrarea şi conducerea armatei”. Comandant suprem al armatei fiind, aşadar, domnitorul. Ulterior sunt constituite trei Comandamente militare teritoriale. La Bucureşti, Iaşi şi Craiova. Din 1861 fusese înfiinţată Direcţia stabilimentelor infanteriei cu trei secţiuni: Pirotehnia, Arsenalul armatei din Bucureşti şi Fabrica de pulbere din Târgovişte iar în 1862 intra în producţie Arsenalul din Dealul Spirei (o manufactură de arme), Turnătoria de tunuri din Târgovişte şi Arsenalul flotei din Brăila. Cursul primei părţi de organizare a armatei este încheiat cu un moment festiv deosebit. Înmânarea pentru prima dată, în mod oficial, a Drapelului de luptă unităţilor militare pe a cărui pânză era scrisă deviza: „Honor et patrie” („Onoare şi patrie”).

 A urmat o activitate şi mai intensă pentru aşezare pe bază de legi şi regulamente a întregii veţi militare. A fost adoptată Legea pentru organizarea puterii armate în România (armata ţării era constituită din „trupele permanente” şi „gloatele” – rezerviştii care puteau fi mobilizaţi sub arme în caz de nevoie; Legea privind înaintării în grad; Legea asupra poziţiei ofiţerilor (un fel de statut al ofiţerilor); Legea privind instrucţia armatei. Au fost adoptate o serie de regulamente militare ale căror prevederi sunt valabile, cu modificările impuse de trecerea timpului, şi în prezent, Regulamentul serviciului interior, Regulamentul comenduirii de garnizoană, Regulamentul soldelor, Regulamentul pensiilor etc. Pentru instruirea şi educarea militarilor s-a pus bazele unei şcoli militare de ofiţeri la Bucureşti cu două secţii, Infanterie-cavalerie şi Artilerie – geniu. S-a înfiinţat o şcoală de copii de trupă pentru copii în vârstă de 12 ani, „fii ai ofiţerilor şi soldaţilor în activitate”, o şcoală de arte şi meserii în subordinea armatei şi, la Iaşi, o şcoală normală militară pentru scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. La insistenţa personală a domnitorului mai mulţi ofiţeri au fost trimişi să-şi perfecţioneze pregătirea de specialitate în instituţii de învăţământ superior militar din Franţa, Anglia, Italia şi Prusia. Din 1860 a început să apară, săptămânal, „Monitorul armatei” precursorul organului de presă militară de mai târziu.

 Strădania domnitorului Cuza de a pune bazele unei armate moderne a tânărului stat românesc nu putea fi pusă la îndoială. Şi totuşi, cum s-a văzut, o parte a ofiţerilor superiori l-a trădat la ceas de cumpănă fiind momiţi de zisa „monstruoasă coaliţie” de a i se alătura. Motivaţia, momeala adică, se cunoaşte. Acuzaţia de totalitarism al lui Cuza şi, mai ales promisiunea de înaintare în grad şi în funcţii a celor ce se lepădau de comandantul lor suprem. Acuzaţia de totalitarism a domnitorului era, spun cronicile timpului, adevărată dintr-un punct de vedere şi avea ca suport lovitura de stat din 2 mai 1864 când Alexandru Ioan Cuza a dizolvat parlamentul ţării „deputaţii fiind evacuaţi din sală de un detaşament de militari”.

 Cei mai mulţi dintre istorici au demonstrat că domnitorul a fost obligat să recurgă la o asemenea măsură extremă. După trei-patru ani de la unire, perioadă în care s-a reuşit transpunerea în viaţă a unor obiective importante – reorganizarea armatei, înfiinţarea Curţii de Conturi şi Justiţie, unificarea judecătoriilor săteşti, a sistemului monetar, a reţelei telegrafului şi poştei, adoptarea stemei comune a ţării etc., - reforme votate în parlament inclusiv de conservatori. Când a venit însă rândul reformelor cu adevărat fundamentale, conservatorilor opozanţi din parlament li s-au alăturat şi liberalii radicali şi chiar cei moderaţi. Aşa se face că ori de câte ori se punea în dezbaterea legislativului un proiect de lege ce nu era pe placul acestora, guvernul primea un vot de blam (moţiune de cenzură) fiind nevoit să-şi depună mandatul. În aceste condiţii au căzut douăzeci de guverne şi au avut loc cinci alegeri parlamentare înainte de termen. Exemplul cel mai concludent în acest sens îl constituie cazul proiectului legii secularizării averilor mănăstireşti. După dezbateri furtunoase, parlamentul l-a respins, pe 18 februarie 1863, cu o mare majoritate de voturi şi guvernul Creţulescu a fost nevoit să demisioneze. În octombrie 1863, Cuza îl numeşte în fruntea guvernului pe Mihail Kogălniceanu, mizând pe autoritatea puternică a acestuia, pe ştiinţa negocierii şi puterea de convingere a acestuia şi astfel, cu chiu cu vai, legea secularizării averilor mânăstireşti a trecut. Nu a mai fost cazul însă cu proiectul Legii rurale (a reformei agrare). Cele trei curente politice principale - Conservatorii, Liberalii radicali şi Liberalii moderaţi - deşi cu viziuni ideologice diferite, s-au aliat într-un bloc opoziţionist majoritar şi au respins proiectul de lege creând, cum spun istoricii, o „criză politică şi constit-uţională fără precedent”.Conform cutumei, guvernul Kogălniceanu ar fi trebuit să-şi depună mandatul. Simţind că în astfel de condiţii înfăptuirea marilor reforme pe care le avea în plan era pusă în pericol, domnitorul s-a hotărât să pună piciorul în prag. A refuzat demiterea guvernului şi a apelat la măsura extremă de la 2 mai 1864: dizolvarea parlamentului „ostil poporului”. Dar situaţia nu putea să rămână aşa. Criza politică şi constituţională trebuia rezolvată urgent, prin voinţa poporului.

 Şi, astfel, are loc cunoscutul plebiscit al lui Cuza din zece mai 1864 în cadrul căruia a fost supus aprobării electoratului „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, în fapt o nouă Constituţie a ţării. Se ştie că până la plebiscitul în discuţie „constituţia” pe baza căreia funcţionau Principatele Unite o constituia această convenţie de la Paris. Chemat la urne, poporul a fost, într-o majoritate covârşitoare, de partea lui Cuza. Din cei 754 000 de alegători aflaţi pe listele electorale s-au prezentat la secţiile de votare 90, 7 % şi 682 621 dintre aceştia au votând pentru, 70 220 s-au abţinut înregistrându-se doar 1 307 voturi contra. Conform noii Constituţii, adoptate prin referendum („Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”) parlamentul ţării devenea, pentru întâia oară aşa cum este şi astăzi, bicameral: „Corpul ponderator” (Senatul) şi „Camera deputaţilor”. De semnalat faptul că noua Constituţie acorda domnitorului privilegii mai largi. El dispunea, printre altele de dreptul de veto (vot hotărâtor), i se conferea dreptul de iniţiativă legislativă şi de a numi membrii în senat. Potrivit noii legi fundamentale, s-a creat Consiliul de Stat având menirea principală de a elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnitorului. A fost adoptată şi o nouă lege electorală prin care se scădea censul mărindu-se astfel numărul electorilor. (Censul electoral – câtimea din impozit prevăzut prin legea electorală pentru ca un cetăţean să aibă dreptul de vot). Prin noua lege electorală se stabilea două categorii de alegători. Electoratul rural care plătea un impozit anual de 48 de lei şi electoratul urban cu un impozit de cel puţin 110 lei. Numai aşa – cu o nouă constituţie şi cu o nouă lege electorală – au putut fi adoptate legile reformatoare de care avea nevoie ţara.

 După numai trei zile de la plebiscit, pe 14 august 1864, a fost promulgată Legea rurală prin care a fost desfiinţată claca, ţăranii „devenind proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor”. Prin lege, ţăranii erau fost categorisiţi în „fruntaşi” (devenind chiaburi în comunism), „mijlocaşi” şi „pălmaşi” (săraci, lucrători cu ziua). Legea rurală a permis împroprietărirea a 406 429 de ţărani cu 1 654 964 de hectare de pământ prin despăgubire. (pământul primit urmând a fi plătit în decurs de 15 ani şi nu putea fi înstrăinat înainte de trecerea a 30 de ani. Alţi 60 000 de ţărani au primit loc de casă şi grădină. De menţionat faptul că prin împroprietărirea ţăranilor s-a lărgit baza de impozitare sporindu-se astfel veniturile în visteria statului. Prin adoptarea Legii comunale s-au pus bazele organizării moderne a satelor. Conform acesteia, satele şi cătunele au fost grupate în comune rurale, comunele în plase şi plasele în judeţe, organizare în funcţie şi în zilele noastre – mai puţin plasa – cu o întrerupere în perioada comunistă când, după model sovietic, s-a renunţat la plase şi la judeţe fiind înlocuite cu raioane şi regiuni. Potrivit legii adoptate, noile unităţi administrative erau conduse de consilii alese prin vot în fruntea cărora se aflau prefectul la judeţ, pretorul la plasă şi primarul la comună (renunţându-se la ispravnici şi pârcălabi). Prin legea instrucţiei publice s-a stabilit trei grade de învăţământ public: Primar (obligatoriu şi gratuit), secundar şi superior. În perioada lui Cuza au fost înfiinţate primele două universităţi – la Iaşi în 1860 şi la Bucureşti în 1864 - şi               s-a trecut, din 1863, la scrisul cu litere latine (până atunci s-a scris cu litere cirilice, ca bulgarii, sârbii şi ruşii) Nu a fost scăpată din vedere organizarea modernă a activităţii judecătoreşti. Au fost înfiinţate, prin lege, judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, Curtea de apel, Curţile judeţene, Curtea de conturi etc. Tot în acea perioadă de efervescenţă legislativă (1865) au fost adoptate Codul penal, Codul civil şi Codul comercial. Era clar, pentru oricine, că asemenea măsuri profund reformatoare nu ar fi putut fi posibile în condiţiile unei opoziţii cu orice preţ în parlament.

 Intrând în panică, opoziţia (conservatoare condusă de Lascăr Catargiu, liberal-radicală de C A Rosetti şi liberal-moderate în frunte cu Ioan Cantacuzino) şi-a dat mâna în aşa numita „monstruoasă coaliţie” cu un obiectiv unic: înlăturarea cât mai grabnică a lui Cuza din fruntea ţării. Motivaţia tradiţională la vedere: pericolul instaurării unei dictaturi unipersonale. În realitate, ciudata coaliţie se temea că interesele lor politicianiste şi economice erau puse în pericol de continuarea reformelor începute de Cuza. Pe lângă gogoriţa cu dictatura, Cuza mai era acuzat că ar fi omul ruşilor şi că ar fi intenţionat să aducă pe tronul Principatelor Unite un prinţ din familia imperială stăpână la Petersburg. Aceste acuzaţii zvonuri erau răspândite pe ascuns în rândul complotiştilor şi de jurnalul „Românul” al lui C A Rosetti, care a şi fost suspendat la un moment dat, dar Rosetti a scos altă publicaţie – „Libertatea” – care a continuat acţiunea de denigrare a domnitorului. Ion Brătianu nu se sfia să declare, încă din februarie 1863, că în ţară „există două tabere. Prima doreşte un guvern constituţional (se referea, cinic, la monstruoasa coaliţie) iar cea de a doua un guvern personal”. După trecerea aproape a unui secol şi jumătate de la domnia lui Cuza, istoricul Neagu Djuvara scria: „Adevărul este că această coaliţie (monstruoasă) a fost realizată de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea lui Cuza în care au intrat şi conservatorii şi liberalii şi s-a pregătit o lovitură de stat cu complicitatea unor unităţi militare”.

 Convinşi, aşadar, că fără complicitatea unor militari cu poziţii importante în armată nu aveau cum să-şi ducă la îndeplinire planul, capii monstruoasei coaliţii au acţionat în consecinţă. În februarie 1866 în Bucureşti se aflau trei regimente de infanterie la comanda cărora se aflau coloneii Creţulescu, Călinescu şi Solomon, un regiment de artilerie comandat de colonelul Nicolae Haralambie, un batalion de vânători (de gardă) sub comanda maiorului Dimitrie Lecca şi un batalion de geniu (care nu a intrat în calculele complotiştilor). Dintre cei cinci ofiţeri superiori stăpâni pe situaţia militară din capitală doar colonelul Solomon i-a rămas loial domnitorului (de aceea a şi fost arestat în seara zilei de 10 februarie). Coloneii Creţulescu şi Călinescu au trecut în tabăra liberalilor moderaţi, fiind prieteni apropiaţi ai lui Ion Ghica, colonelul Haralambie în cea a conservatorilor şi maiorul Lecca la liberalii radicali. Cronica timpului spune că în seara zilei de 10 februarie 1866 s-a prezentat la Palat un individ care ar fi spus că „patru mii de oameni sunt pregătiţi să sune clopotele de la toate bisericile din Bucureşti, să se năpustească asupra cazărmii de la Maimalson pentru a se înarma şi să vină apoi la Palat pentru a-l sili pe Cuza să abdice”. Domnitorul nu a crezut o iotă din ce ar fi spus omul, dar cică i-ar fi dat totuşi o liră drept recompensă pentru buna credinţă, dar anonimul binevoitor ar fi refuzat-o spunând că „nu am venit la Palat pentru pomană”. Există o declaraţie în acest sens şi a Elenei Doamna: „Era în seara de 10 februarie la Palat, a spus ea, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem pe un băiat de prăvălie care, nu ştiu prin ce minune pătrunsese în Palat, ce se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în Palat. Cuza reţinu băiatul şi trimise, printre alţii, şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult, şi care avea comanda trupelor din garnizoana capitalei. Auzi, mă Haralambie, se vorbeşte de o revoluţie la noapte şi tu nu ştii nimic”. Ca şi când nici usturoi nu ar fi mâncat şi nici gura nu-i mirosea, colonelul trădător şi-a asigurat comandantul suprem că n-i nimic adevărat din ce se vorbeşte şi că în Bucureşti e linişte şi pace. S-a spus că de fapt povestea cu „băiatul de prăvălie” ar fi fost o diversiune a complotiştilor pentru a abate atenţia în altă parte (spre ipoteticii patru mii de răzvrătiţi şi spre cazarma Malmaison care ar fi fost chipurile pe punctul de a fi atacată). Îngrijorat totuşi, Cuza îi cere lămuriri prefectului capitalei, Alexandru Beldiman. Acesta îşi cheamă imediat la ordine întregul staf. Subordonaţii îl asigură că nu sunt motive de îngrijorare. Pentru a fi siguri de reuşită, „înainte de ora două noaptea, prefectul poliţiei capitalei (rămas fidel lui Cuza) a fost arestat de complotişti şi pus sub pază. Şi, astfel, calea spre obţinerea abdicării lui Cuza era liberă.

 Cei patru ofiţeri superiori trădători au fost răsplătiţi, aşa cum li se propusese, fiind înaintaţi la gradul de general şi unşi în funcţii bănoase în structurile guvernelor ce au urmat. Colonelul Haralambie a fost inclus în locotenenţa Domnească alcătuită din Nicolae Golescu şi Lascăr Catargiu şi apoi numit ministru de război. Maiorul Dimitrie Lecca intră în politică şi, devenind unul din oamenii de încrederea ai Brătienilor ajunge, cu timpul, preşedinte al camerei deputaţilor în mai multe legislaturi. Făcându-şi, probabil, un proces de conştiinţă, colonelul Haralambie îşi dă seama de gravitatea actului său de trădare şi, numai după un an de la demiterea lui Cuza, îşi dă demisia din armată şi se retrage complet din viaţa publică. Pentru a se reabilita oarecum, revine în armată în 1877 pentru a participa la războiul de independenţă. Domnitorul Carol îl avansează la gradul de general şi îi dă comanda Corpului de armată vest cu care cucereşte, „după lupte înverşunate cu trupele turceşti” , Smârdanul şi Vidinul.

 De reţinut faptul că nu toată garnizoana capitalei a participat la complot. Cea mai mare partea cadrelor militare nu a ştiut nimic despre „mişcare” fiind pusă în faţa faptului împlinit. Cu atât mai mult nu se poate vorbi despre o complicitate a trupei. Somaţi ulterior să depună jurământul militar faţă de Locotenenţa Domnească, mulţi dintre ofiţeri au refuzat să se supună ordinului susţinând că „nu se socoteau absolviţi de jurământul făcut domnitorului Cuza înainte ca autoritatea constituită legal (parlamentul adică) să fi venit să sancţioneze faptul împlinit (abdicarea)”. Unii dintre aceştia au fost arestaţi, cei mai mulţi însă şi-au dat demisia din armată. Câteva luni după încoronarea noului domnitor, Carol I, un grup de ofiţeri în frunte cu generalul Emilian Florescu i-au înmânat acestuia un „protest vehement, cerându-se să se facă cercetări în armată pentru stabilirea militarilor vinovaţi de încălcarea jurământului miliar şi trădare şi să fie judecaţi şi pedepsiţi după regulile militare. Nu s-a făcut nimic.

 Revenind la aşa zisa abdicare, e de menţionat faptul că numai doar după două zile de la detronare, pe 13 februarie 1866, cel care „a luat averea ţării din mâna străinilor – prin Legea secularizării averilor mănăstireşti şi, respectiv, legea rurală - şi a împărţit-o clăcaşilor şi cel care a muncit atât de mult pentru ţară era nevoit să ia drumul exilului”. Neputându-se adapta vieţii printre străini şi dorul de ţară l-au făcut pe Cuza să ceară, după un an de exil forţat, „o revenire legal în Moldova lui dragă”. Şi, pe 16 aprilie 1867, îi adresează, de la Paris , o scrisoare lui Carol I: „Redevenind un simplu cetăţean în ţara mea, nu doresc altceva decât ca împreună cu familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele”. Lui Carol i-au trebuit două luni să pregătească un răspuns. „Departe de a pune la îndoială bunele voastre intenţii – îşi începea acesta scrisoarea de răspuns, datată 2 iulie1867 . Sunt convins că dorinţa voastră de a reveni în România se datorează numai intereselor personale şi că pin prezenţa voastră aici ţara câştigă în plus un bun cetăţean”. Cuvinte ipocrite, desigur. Mergând însă mai departe cu ipocrizia, Carol a ţinut să arunce răspunderea unui refuz nefavorabil pe umerii altora. „Cu acest gând – scria el în continuare – a făcut cunoscută cererea voastră Consiliului de miniştri care a considerat că după ce aţi părăsit ţara (ca şi cum nu ar fi fost silit s-o facă)după evenimentele atât de grave este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi cu venirea în ţară. Pilat se spăla pe mâini. De teamă, se înţelege. Cuza continua să fie iubit în ţară. La alegerile parlamentare din 1870, deşi se afla încă în exil, a fost ales ca deputat de Mehedinţi. Mandat pe care, desigur, nu a putut cum să-l onoreze.

 Dorul de ţară nu i-a dat însă pace. Trecând peste orgoliul firesc, a încercat să„cucerească”bunăvoinţa lui Napoleon al III-lea adresându-i şi acestuia o scrisoare pe 21 mai 1867: „Nu am altă dorinţă, spunea el în încheierea scrisorii, decât să continui în Moldova viaţa mea liniştită şi retrasă de la abdicarea mea”. Se pare că împăratul Franţei nu a catadicsit să-i răspundă într-un fel sau altul. Răpus de boală, Alexandru Ioan Cuza moare pe 3 mai 1873, la vârste de 53 de ani, într-un hotel din oraşul german Haidelberg. În presa vremii s-a scris că în ciuda măsurilor luate de autorităţi de a stopa „eventualele manifestări de dragoste faţă de Cuza” pe timpul aducerii lui în ţară, „mii de oameni au aşteptat în gări, în dreptul liniilor ferate, pentru a-şi prezenta, pentru ultima oară, recunoştinţa pentru faptele sale”. La ceremonia de înhumare la Biserica domnească de lângă Palatul Ruginoasa, conform dorinţei sale, este omagiat, printre alţii, de Mihail Kogălniceanu „în lacrimile mulţimii”. După cel de al doilea război mondial, osemintele fostului domnitor sunt mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

 Grigore TOLOACĂ