|
Colonelul Alexandru Ioan
Cuza trădat de
militarii atraşi de „monstruoasa coaliţie” la lovitura de stat de la 11
februarie 1866
 „Pe
11 februarie 1866 – spune cronica vremii – mult după miezul nopţii,
trupe din Regimentul 7 linie şi două baterii de artilerie se îndreptau
spre Palat. Aici, garda comandată de maiorul Dimitrie Leeca (socotit cel
mai de încredere om al domnitorului, pus să-l păzească) îi aştepta. Un
grup de ofiţeri şi civili intra în clădire, ajunge la uşa încăperii unde
dormea Cuza, o forţează şi intră. Cuza nu se opune deşi avea pistolul la
îndemână şi când grupul de ofiţeri cu revolverele în mână îi cer să
abdice şi îi prezintă documentul respectiv, el îl iscăleşte pe spatele
unuia dintre ofiţeri, colonelul Pillat. Decretul – documentul completat
din timp de complotişti – era fără alternativă: „Noi, Alexandru Ioan
Cuza I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului luat la
venirea pe tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în
mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a ministerului ales de popor”. Un alt
ofiţer superior, care ar fi trebuit să-şi respecte jurământul militar
depus faţă de ţară şi domnitor, colonelul Nicolae Haralambie,
comandantul regimentului de artilerie din capitală, „a dat ordin ca
roţile tunurilor să fie înfăşurate cu şomoioage de fân şi paie ca să nu
facă zgomot noaptea (pe străzile Bucureştiului) şi să fie aşezate în
jurul Palatului”.
După ce trădarea a devenit un fapt împlinit,
fostul deja domnitor este scos din Palat „printre două şiruri de soldaţi
întorşi cu spatele” (pentru a se preveni probabil vreun gest spontan
nedorit de pucişti din partea acestora), este urcat într-o trăsură şi
încarcerat la locuinţa prefectului de Ilfov, un oarecare Constantin
Ciocârlan, păzit de o escortă. A doua zi este mutat la Palatul Cotroceni
şi pe 13 februarie (complotiştii se grăbeau să scape cât mai repede de
cel ce le fusese domnitor timp de şapte ani) l-au expulzat din ţară, pe
la Predeal, cu întreaga familie, ca pe un răufăcător.
S-a spus şi se spune despre Cuza că a fost
un militar desăvârşit – hotărât, intransigent autoritar şi că a iubit
mult armata. „Era foarte mândru – spunea despre el istoricul A D Xenopol
- şi nu pleca niciodată capul în faţa nimănui fiind caracterizat de o
atitudine autoritară specifică militarilor”. Cu toate acestea, cum bine
se ştie, Cuza nu a avut studii militare, nu a comandat subunităţi sau
unităţi militare şi, deci, nu a fost un militar de carieră. S-a născut
în 1820 la Bârlad, fiu al ispravnicului de Fălciu Ioan Cuza (un fel de
prefect de judeţ de mai târziu). Îşi începe şcoala primară la Iaşi, unde
este coleg cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, îşi ia diploma
de bacalaureat la Paris în 1835 unde urmează studiile universitare de
drept şi medicină. Revoluţia din 1848 îl prinde în funcţia de preşedinte
al judecătoriei din Covurlui. După cum se ştie, evenimentele
revoluţionare din Moldova au fost reprimate din faşă de domnitorul
Mihail Sturdza (1834-1849) expediindu-i pe revoluţionari la
Constantinopol drept plocon turcilor pentru a fi cuminţiţi. Cu ajutorul
consulului britanic de la Brăila, aceştia ajung în Transilvania, apoi în
Bucovina, Viena şi Paris şi revin în ţară odată cu luarea domniei
Moldovei de Grigore Alexandru Ghica (1849-1856). Este numit din nou
preşedinte al judecătoriei din Covurlui (1849-1851), director în
ministerul de externe în 1851 şi pârcălab de Galaţi în 1856 – funcţie
din care este destituit de caimacamul (locţiitor de domn sau regent)
Teodor Balş, un antiunionist notoriu uns în această funcţie (iulie
1856-februarie 1857) după consumarea perioadei de şapte ani de domnie a
lui Grigore Alexandru Ghica. Dar, după numai câteva luni, noul caimacam,
Nicolae Vogoride antiunionist şi el (1857- ianuarie 1859), intuind, se
pare, simţul politic puternic al lui Cuza, îl numeşte din nou pârcălab
de Galaţi cu scopul ascuns de a-l atrage de partea sa. Şi, totodată, „îl
integrează în rândul cadrelor militare”, fiind avansat în numai două
luni de la gradul de sublocotenent la gardul de maior. Aşadar, Alexandru
Ioan Cuza ajunge ofiţer superior fără a avea studii de specialitate şi
practică la comanda trupei. Momeala lui Vogoride nu a avut însă succes.
În perioada alegerilor pentru divanurile ad-hoc, Cuza îşi dă seama de
„ingerinţele politicului şi administraţiei în alcătuirea listelor
electorale” acuzând că au fost falsificate pentru a se realiza o
majoritate antiunionistă. Şi, ca protest, demisionează din funcţia de
pârcălab de Galaţi. Sesizate, puterile garante, impulsionate oarecum de
Napoleon al III-lea constată că într-adevăr se comisese falsuri, au
dispus o nouă consultare a electoratului, pe 12 august 1857, în urma
căreia a ieşit o „majoritate unionistă zdrobitoare”. Un lucru firesc,
s-a spus. Ceea ce a părut ciudat a fost faptul că Nicolae Vogoride nu
numai că nu a căutat să-l persecute pe Cuza pentru ceea ce făcuse,
dimpotrivă, l-a avansat la gradul de colonel şi, în 1858 îl numeşte
„ministru de război şi hatman al întregii oştiri”.
Trădarea militarilor părtaşi ai
„monstruoasei coaliţii” a venit după ce una din marile înfăptuiri a lui
Cuza în cei şapte ai de domnie a fost „Crearea şi organizarea modernă a
puterii armate în România”. În 1859, în cele două principate române
existau cam 10 000 de militari permanenţi organizaţi mai mult sau mai
puţin în unităţi distincte şi trupe teritoriale nepermanente în jur de 3
000 de oameni. În momentul în care a fost obligat să abdice, Cuza lăsa
ţării o armată bine organizată constituită pe arme: Infanterie (şapte
regimente de linie şi batalioane de vânători), Cavaleria (două regimente
de lăncieri şi batalioane de vânători), Artileria (un regiment, 14
baterii independente şi un divizion de pontonieri), Geniu (un regiment)
şi Flota (cu 400 de bărci). Mai existau aproape 25 000 de ostaşi în
„trupele teritoriale” cărora li se mai spunea şi miliţii, formate din
grăniceri şi dorobanţi. Grănicerii erau dispuşi în pichete de-a lungul
Carpaţilor şi a Dunării. Dorobanţii erau constituiţi în escadroane în
fiecare district al ţării. Se pregăteau în comunele din care făceau
parte de două ori pe lună şi se concentrau pe districte o dată pe an,
timp de o lună „pentru manevre”. Caii dorobanţilor erau proprietate
personală sau a comunelor respective.
Începutul a fost făcut cu organizarea unor
tabere comune, sub comanda generalului Milicescu, în martie 1859
(imediat după unire), la Floreşti – Prahova – unde s-au instruit 12 000
de oameni din ambele armate, Moldova şi Muntenia, timp de cinci luni de
zile. Urmată de alte asemenea tabere, în 1861, în Bucureşti (Malmaison,
Floreasca şi Colentina) şi în 1863 la Cotroceni unde s-a amenajat un
poligon de tragere. În noiembrie 1859 este instalat la Bucureşti Statul
Major al Armatei în frunte cu generalul Ion Emilian Florescu, organizat
pe patru secţii: Lucrări corespunzătoare oastei (pregătirea militară a
trupelor), Lucrări topografice (realizarea hărţilor militare), Lucrări
de geniu şi lucrări publice ce reveneau armatei (intendenţa şi serviciul
medical pus sub comanda doctorului Carol Davilla avansat ulterior la
gradul de general) În 1862 sunt contopite cele două ministere de război
din Moldova şi Muntenia în Ministerul de Război al Principatelor Unite
cu generalul Florescu titularul departamentului în calitate de
„Intermediarul domnitorului pentru administrarea şi conducerea armatei”.
Comandant suprem al armatei fiind, aşadar, domnitorul. Ulterior sunt
constituite trei Comandamente militare teritoriale. La Bucureşti, Iaşi
şi Craiova. Din 1861 fusese înfiinţată Direcţia stabilimentelor
infanteriei cu trei secţiuni: Pirotehnia, Arsenalul armatei din
Bucureşti şi Fabrica de pulbere din Târgovişte iar în 1862 intra în
producţie Arsenalul din Dealul Spirei (o manufactură de arme),
Turnătoria de tunuri din Târgovişte şi Arsenalul flotei din Brăila.
Cursul primei părţi de organizare a armatei este încheiat cu un moment
festiv deosebit. Înmânarea pentru prima dată, în mod oficial, a
Drapelului de luptă unităţilor militare pe a cărui pânză era scrisă
deviza: „Honor et patrie” („Onoare şi patrie”).
A urmat o activitate şi mai intensă pentru
aşezare pe bază de legi şi regulamente a întregii veţi militare. A fost
adoptată Legea pentru organizarea puterii armate în România (armata
ţării era constituită din „trupele permanente” şi „gloatele” –
rezerviştii care puteau fi mobilizaţi sub arme în caz de nevoie; Legea
privind înaintării în grad; Legea asupra poziţiei ofiţerilor (un fel de
statut al ofiţerilor); Legea privind instrucţia armatei. Au fost
adoptate o serie de regulamente militare ale căror prevederi sunt
valabile, cu modificările impuse de trecerea timpului, şi în prezent,
Regulamentul serviciului interior, Regulamentul comenduirii de
garnizoană, Regulamentul soldelor, Regulamentul pensiilor etc. Pentru
instruirea şi educarea militarilor s-a pus bazele unei şcoli militare de
ofiţeri la Bucureşti cu două secţii, Infanterie-cavalerie şi Artilerie –
geniu. S-a înfiinţat o şcoală de copii de trupă pentru copii în vârstă
de 12 ani, „fii ai ofiţerilor şi soldaţilor în activitate”, o şcoală de
arte şi meserii în subordinea armatei şi, la Iaşi, o şcoală normală
militară pentru scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. La insistenţa
personală a domnitorului mai mulţi ofiţeri au fost trimişi să-şi
perfecţioneze pregătirea de specialitate în instituţii de învăţământ
superior militar din Franţa, Anglia, Italia şi Prusia. Din 1860 a
început să apară, săptămânal, „Monitorul armatei” precursorul organului
de presă militară de mai târziu.
Strădania domnitorului Cuza de a pune bazele
unei armate moderne a tânărului stat românesc nu putea fi pusă la
îndoială. Şi totuşi, cum s-a văzut, o parte a ofiţerilor superiori l-a
trădat la ceas de cumpănă fiind momiţi de zisa „monstruoasă coaliţie” de
a i se alătura. Motivaţia, momeala adică, se cunoaşte. Acuzaţia de
totalitarism al lui Cuza şi, mai ales promisiunea de înaintare în grad
şi în funcţii a celor ce se lepădau de comandantul lor suprem. Acuzaţia
de totalitarism a domnitorului era, spun cronicile timpului, adevărată
dintr-un punct de vedere şi avea ca suport lovitura de stat din 2 mai
1864 când Alexandru Ioan Cuza a dizolvat parlamentul ţării „deputaţii
fiind evacuaţi din sală de un detaşament de militari”.
Cei mai mulţi dintre istorici au demonstrat
că domnitorul a fost obligat să recurgă la o asemenea măsură extremă.
După trei-patru ani de la unire, perioadă în care s-a reuşit
transpunerea în viaţă a unor obiective importante – reorganizarea
armatei, înfiinţarea Curţii de Conturi şi Justiţie, unificarea
judecătoriilor săteşti, a sistemului monetar, a reţelei telegrafului şi
poştei, adoptarea stemei comune a ţării etc., - reforme votate în
parlament inclusiv de conservatori. Când a venit însă rândul reformelor
cu adevărat fundamentale, conservatorilor opozanţi din parlament li s-au
alăturat şi liberalii radicali şi chiar cei moderaţi. Aşa se face că ori
de câte ori se punea în dezbaterea legislativului un proiect de lege ce
nu era pe placul acestora, guvernul primea un vot de blam (moţiune de
cenzură) fiind nevoit să-şi depună mandatul. În aceste condiţii au căzut
douăzeci de guverne şi au avut loc cinci alegeri parlamentare înainte de
termen. Exemplul cel mai concludent în acest sens îl constituie cazul
proiectului legii secularizării averilor mănăstireşti. După dezbateri
furtunoase, parlamentul l-a respins, pe 18 februarie 1863, cu o mare
majoritate de voturi şi guvernul Creţulescu a fost nevoit să
demisioneze. În octombrie 1863, Cuza îl numeşte în fruntea guvernului pe
Mihail Kogălniceanu, mizând pe autoritatea puternică a acestuia, pe
ştiinţa negocierii şi puterea de convingere a acestuia şi astfel, cu
chiu cu vai, legea secularizării averilor mânăstireşti a trecut. Nu a
mai fost cazul însă cu proiectul Legii rurale (a reformei agrare). Cele
trei curente politice principale - Conservatorii, Liberalii radicali şi
Liberalii moderaţi - deşi cu viziuni ideologice diferite, s-au aliat
într-un bloc opoziţionist majoritar şi au respins proiectul de lege
creând, cum spun istoricii, o „criză politică şi constit-uţională fără
precedent”.Conform cutumei, guvernul Kogălniceanu ar fi trebuit să-şi
depună mandatul. Simţind că în astfel de condiţii înfăptuirea marilor
reforme pe care le avea în plan era pusă în pericol, domnitorul s-a
hotărât să pună piciorul în prag. A refuzat demiterea guvernului şi a
apelat la măsura extremă de la 2 mai 1864: dizolvarea parlamentului
„ostil poporului”. Dar situaţia nu putea să rămână aşa. Criza politică
şi constituţională trebuia rezolvată urgent, prin voinţa poporului.
Şi, astfel, are loc cunoscutul plebiscit al
lui Cuza din zece mai 1864 în cadrul căruia a fost supus aprobării
electoratului „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, în fapt
o nouă Constituţie a ţării. Se ştie că până la plebiscitul în discuţie
„constituţia” pe baza căreia funcţionau Principatele Unite o constituia
această convenţie de la Paris. Chemat la urne, poporul a fost, într-o
majoritate covârşitoare, de partea lui Cuza. Din cei 754 000 de
alegători aflaţi pe listele electorale s-au prezentat la secţiile de
votare 90, 7 % şi 682 621 dintre aceştia au votând pentru, 70 220 s-au
abţinut înregistrându-se doar 1 307 voturi contra. Conform noii
Constituţii, adoptate prin referendum („Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris”) parlamentul ţării devenea, pentru întâia oară
aşa cum este şi astăzi, bicameral: „Corpul ponderator” (Senatul) şi
„Camera deputaţilor”. De semnalat faptul că noua Constituţie acorda
domnitorului privilegii mai largi. El dispunea, printre altele de
dreptul de veto (vot hotărâtor), i se conferea dreptul de iniţiativă
legislativă şi de a numi membrii în senat. Potrivit noii legi
fundamentale, s-a creat Consiliul de Stat având menirea principală de a
elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnitorului. A fost
adoptată şi o nouă lege electorală prin care se scădea censul mărindu-se
astfel numărul electorilor. (Censul electoral – câtimea din impozit
prevăzut prin legea electorală pentru ca un cetăţean să aibă dreptul de
vot). Prin noua lege electorală se stabilea două categorii de alegători.
Electoratul rural care plătea un impozit anual de 48 de lei şi
electoratul urban cu un impozit de cel puţin 110 lei. Numai aşa – cu o
nouă constituţie şi cu o nouă lege electorală – au putut fi adoptate
legile reformatoare de care avea nevoie ţara.
După numai trei zile de la plebiscit, pe 14
august 1864, a fost promulgată Legea rurală prin care a fost desfiinţată
claca, ţăranii „devenind proprietari liberi pe locurile supuse
posesiunii lor”. Prin lege, ţăranii erau fost categorisiţi în „fruntaşi”
(devenind chiaburi în comunism), „mijlocaşi” şi „pălmaşi” (săraci,
lucrători cu ziua). Legea rurală a permis împroprietărirea a 406 429 de
ţărani cu 1 654 964 de hectare de pământ prin despăgubire. (pământul
primit urmând a fi plătit în decurs de 15 ani şi nu putea fi înstrăinat
înainte de trecerea a 30 de ani. Alţi 60 000 de ţărani au primit loc de
casă şi grădină. De menţionat faptul că prin împroprietărirea ţăranilor
s-a lărgit baza de impozitare sporindu-se astfel veniturile în visteria
statului. Prin adoptarea Legii comunale s-au pus bazele organizării
moderne a satelor. Conform acesteia, satele şi cătunele au fost grupate
în comune rurale, comunele în plase şi plasele în judeţe, organizare în
funcţie şi în zilele noastre – mai puţin plasa – cu o întrerupere în
perioada comunistă când, după model sovietic, s-a renunţat la plase şi
la judeţe fiind înlocuite cu raioane şi regiuni. Potrivit legii
adoptate, noile unităţi administrative erau conduse de consilii alese
prin vot în fruntea cărora se aflau prefectul la judeţ, pretorul la
plasă şi primarul la comună (renunţându-se la ispravnici şi pârcălabi).
Prin legea instrucţiei publice s-a stabilit trei grade de învăţământ
public: Primar (obligatoriu şi gratuit), secundar şi superior. În
perioada lui Cuza au fost înfiinţate primele două universităţi – la Iaşi
în 1860 şi la Bucureşti în 1864 - şi s-a trecut, din 1863,
la scrisul cu litere latine (până atunci s-a scris cu litere cirilice,
ca bulgarii, sârbii şi ruşii) Nu a fost scăpată din vedere organizarea
modernă a activităţii judecătoreşti. Au fost înfiinţate, prin lege,
judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, Curtea de apel, Curţile
judeţene, Curtea de conturi etc. Tot în acea perioadă de efervescenţă
legislativă (1865) au fost adoptate Codul penal, Codul civil şi Codul
comercial. Era clar, pentru oricine, că asemenea măsuri profund
reformatoare nu ar fi putut fi posibile în condiţiile unei opoziţii cu
orice preţ în parlament.
Intrând în panică, opoziţia (conservatoare
condusă de Lascăr Catargiu, liberal-radicală de C A Rosetti şi
liberal-moderate în frunte cu Ioan Cantacuzino) şi-a dat mâna în aşa
numita „monstruoasă coaliţie” cu un obiectiv unic: înlăturarea cât mai
grabnică a lui Cuza din fruntea ţării. Motivaţia tradiţională la vedere:
pericolul instaurării unei dictaturi unipersonale. În realitate, ciudata
coaliţie se temea că interesele lor politicianiste şi economice erau
puse în pericol de continuarea reformelor începute de Cuza. Pe lângă
gogoriţa cu dictatura, Cuza mai era acuzat că ar fi omul ruşilor şi că
ar fi intenţionat să aducă pe tronul Principatelor Unite un prinţ din
familia imperială stăpână la Petersburg. Aceste acuzaţii zvonuri erau
răspândite pe ascuns în rândul complotiştilor şi de jurnalul „Românul”
al lui C A Rosetti, care a şi fost suspendat la un moment dat, dar
Rosetti a scos altă publicaţie – „Libertatea” – care a continuat
acţiunea de denigrare a domnitorului. Ion Brătianu nu se sfia să
declare, încă din februarie 1863, că în ţară „există două tabere. Prima
doreşte un guvern constituţional (se referea, cinic, la monstruoasa
coaliţie) iar cea de a doua un guvern personal”. După trecerea aproape a
unui secol şi jumătate de la domnia lui Cuza, istoricul Neagu Djuvara
scria: „Adevărul este că această coaliţie (monstruoasă) a fost realizată
de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea
lui Cuza în care au intrat şi conservatorii şi liberalii şi s-a pregătit
o lovitură de stat cu complicitatea unor unităţi militare”.
Convinşi, aşadar, că fără complicitatea unor
militari cu poziţii importante în armată nu aveau cum să-şi ducă la
îndeplinire planul, capii monstruoasei coaliţii au acţionat în
consecinţă. În februarie 1866 în Bucureşti se aflau trei regimente de
infanterie la comanda cărora se aflau coloneii Creţulescu, Călinescu şi
Solomon, un regiment de artilerie comandat de colonelul Nicolae
Haralambie, un batalion de vânători (de gardă) sub comanda maiorului
Dimitrie Lecca şi un batalion de geniu (care nu a intrat în calculele
complotiştilor). Dintre cei cinci ofiţeri superiori stăpâni pe situaţia
militară din capitală doar colonelul Solomon i-a rămas loial
domnitorului (de aceea a şi fost arestat în seara zilei de 10
februarie). Coloneii Creţulescu şi Călinescu au trecut în tabăra
liberalilor moderaţi, fiind prieteni apropiaţi ai lui Ion Ghica,
colonelul Haralambie în cea a conservatorilor şi maiorul Lecca la
liberalii radicali. Cronica timpului spune că în seara zilei de 10
februarie 1866 s-a prezentat la Palat un individ care ar fi spus că
„patru mii de oameni sunt pregătiţi să sune clopotele de la toate
bisericile din Bucureşti, să se năpustească asupra cazărmii de la
Maimalson pentru a se înarma şi să vină apoi la Palat pentru a-l sili pe
Cuza să abdice”. Domnitorul nu a crezut o iotă din ce ar fi spus omul,
dar cică i-ar fi dat totuşi o liră drept recompensă pentru buna
credinţă, dar anonimul binevoitor ar fi refuzat-o spunând că „nu am
venit la Palat pentru pomană”. Există o declaraţie în acest sens şi a
Elenei Doamna: „Era în seara de 10 februarie la Palat, a spus ea, când
treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem pe un băiat de prăvălie care, nu
ştiu prin ce minune pătrunsese în Palat, ce se apropie de noi şi spune
că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în Palat. Cuza
reţinu băiatul şi trimise, printre alţii, şi după colonelul Haralambie,
la care bărbatul meu ţinea foarte mult, şi care avea comanda trupelor
din garnizoana capitalei. Auzi, mă Haralambie, se vorbeşte de o
revoluţie la noapte şi tu nu ştii nimic”. Ca şi când nici usturoi nu ar
fi mâncat şi nici gura nu-i mirosea, colonelul trădător şi-a asigurat
comandantul suprem că n-i nimic adevărat din ce se vorbeşte şi că în
Bucureşti e linişte şi pace. S-a spus că de fapt povestea cu „băiatul de
prăvălie” ar fi fost o diversiune a complotiştilor pentru a abate
atenţia în altă parte (spre ipoteticii patru mii de răzvrătiţi şi spre
cazarma Malmaison care ar fi fost chipurile pe punctul de a fi atacată).
Îngrijorat totuşi, Cuza îi cere lămuriri prefectului capitalei,
Alexandru Beldiman. Acesta îşi cheamă imediat la ordine întregul staf.
Subordonaţii îl asigură că nu sunt motive de îngrijorare. Pentru a fi
siguri de reuşită, „înainte de ora două noaptea, prefectul poliţiei
capitalei (rămas fidel lui Cuza) a fost arestat de complotişti şi pus
sub pază. Şi, astfel, calea spre obţinerea abdicării lui Cuza era
liberă.
Cei patru ofiţeri superiori trădători au
fost răsplătiţi, aşa cum li se propusese, fiind înaintaţi la gradul de
general şi unşi în funcţii bănoase în structurile guvernelor ce au
urmat. Colonelul Haralambie a fost inclus în locotenenţa Domnească
alcătuită din Nicolae Golescu şi Lascăr Catargiu şi apoi numit ministru
de război. Maiorul Dimitrie Lecca intră în politică şi, devenind unul
din oamenii de încrederea ai Brătienilor ajunge, cu timpul, preşedinte
al camerei deputaţilor în mai multe legislaturi. Făcându-şi, probabil,
un proces de conştiinţă, colonelul Haralambie îşi dă seama de gravitatea
actului său de trădare şi, numai după un an de la demiterea lui Cuza,
îşi dă demisia din armată şi se retrage complet din viaţa publică.
Pentru a se reabilita oarecum, revine în armată în 1877 pentru a
participa la războiul de independenţă. Domnitorul Carol îl avansează la
gradul de general şi îi dă comanda Corpului de armată vest cu care
cucereşte, „după lupte înverşunate cu trupele turceşti” , Smârdanul şi
Vidinul.
De reţinut faptul că nu toată garnizoana
capitalei a participat la complot. Cea mai mare partea cadrelor militare
nu a ştiut nimic despre „mişcare” fiind pusă în faţa faptului împlinit.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi despre o complicitate a trupei.
Somaţi ulterior să depună jurământul militar faţă de Locotenenţa
Domnească, mulţi dintre ofiţeri au refuzat să se supună ordinului
susţinând că „nu se socoteau absolviţi de jurământul făcut domnitorului
Cuza înainte ca autoritatea constituită legal (parlamentul adică) să fi
venit să sancţioneze faptul împlinit (abdicarea)”. Unii dintre aceştia
au fost arestaţi, cei mai mulţi însă şi-au dat demisia din armată.
Câteva luni după încoronarea noului domnitor, Carol I, un grup de
ofiţeri în frunte cu generalul Emilian Florescu i-au înmânat acestuia un
„protest vehement, cerându-se să se facă cercetări în armată pentru
stabilirea militarilor vinovaţi de încălcarea jurământului miliar şi
trădare şi să fie judecaţi şi pedepsiţi după regulile militare. Nu s-a
făcut nimic.
Revenind la aşa zisa abdicare, e de
menţionat faptul că numai doar după două zile de la detronare, pe 13
februarie 1866, cel care „a luat averea ţării din mâna străinilor – prin
Legea secularizării averilor mănăstireşti şi, respectiv, legea rurală -
şi a împărţit-o clăcaşilor şi cel care a muncit atât de mult pentru ţară
era nevoit să ia drumul exilului”. Neputându-se adapta vieţii printre
străini şi dorul de ţară l-au făcut pe Cuza să ceară, după un an de exil
forţat, „o revenire legal în Moldova lui dragă”. Şi, pe 16 aprilie 1867,
îi adresează, de la Paris , o scrisoare lui Carol I: „Redevenind un
simplu cetăţean în ţara mea, nu doresc altceva decât ca împreună cu
familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele”.
Lui Carol i-au trebuit două luni să pregătească un răspuns. „Departe de
a pune la îndoială bunele voastre intenţii – îşi începea acesta
scrisoarea de răspuns, datată 2 iulie1867 . Sunt convins că dorinţa
voastră de a reveni în România se datorează numai intereselor personale
şi că pin prezenţa voastră aici ţara câştigă în plus un bun cetăţean”.
Cuvinte ipocrite, desigur. Mergând însă mai departe cu ipocrizia, Carol
a ţinut să arunce răspunderea unui refuz nefavorabil pe umerii altora.
„Cu acest gând – scria el în continuare – a făcut cunoscută cererea
voastră Consiliului de miniştri care a considerat că după ce aţi părăsit
ţara (ca şi cum nu ar fi fost silit s-o facă)după evenimentele atât de
grave este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi cu
venirea în ţară. Pilat se spăla pe mâini. De teamă, se înţelege. Cuza
continua să fie iubit în ţară. La alegerile parlamentare din 1870, deşi
se afla încă în exil, a fost ales ca deputat de Mehedinţi. Mandat pe
care, desigur, nu a putut cum să-l onoreze.
Dorul de ţară nu i-a dat însă pace. Trecând
peste orgoliul firesc, a încercat să„cucerească”bunăvoinţa lui Napoleon
al III-lea adresându-i şi acestuia o scrisoare pe 21 mai 1867: „Nu am
altă dorinţă, spunea el în încheierea scrisorii, decât să continui în
Moldova viaţa mea liniştită şi retrasă de la abdicarea mea”. Se pare că
împăratul Franţei nu a catadicsit să-i răspundă într-un fel sau altul.
Răpus de boală, Alexandru Ioan Cuza moare pe 3 mai 1873, la vârste de 53
de ani, într-un hotel din oraşul german Haidelberg. În presa vremii s-a
scris că în ciuda măsurilor luate de autorităţi de a stopa „eventualele
manifestări de dragoste faţă de Cuza” pe timpul aducerii lui în ţară,
„mii de oameni au aşteptat în gări, în dreptul liniilor ferate, pentru
a-şi prezenta, pentru ultima oară, recunoştinţa pentru faptele sale”. La
ceremonia de înhumare la Biserica domnească de lângă Palatul Ruginoasa,
conform dorinţei sale, este omagiat, printre alţii, de Mihail
Kogălniceanu „în lacrimile mulţimii”. După cel de al doilea război
mondial, osemintele fostului domnitor sunt mutate la Biserica Trei
Ierarhi din Iaşi.
Grigore TOLOACĂ
|
|
