Ion
Creangă - fascinaţia copilăriei noastre
La 31 decembrie 1889
trecea la cele veşnice scriitorul Ion Creangă.
Este considerat a fi unul
din clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale
autobiografice ,,Amintiri din copilărie”.
Ca să putem cunoaşte
rădăcinile geniului său creator este necesară o apropiere de condiţia
naşterii lui, de habitatul cosmic, ambianţa socială, spiţa, familia şi
deci de leagănul lui moral, care i-au dat materia de exprimare.
Aşadar, să ne apropiem de
satul Humuleşti, de lângă Târgu-Neamţ, localitate care la vremea
naşterii lui era populată de oameni modeşti, care îşi înfruntau sărăcia
cu bogăţia spiritului care schimbau faţa lucrurilor.
Aşa cum este descris în
general satul românesc din acele vremuri de către marii oameni de
cultură, şi locul naşterii sale se caracterizează printr-un profund
spirit humuleştean: credinţa în vrăji, interpretarea superstiţioasă a
fenomenelor naturale, familiaritatea cu întâmplări şi personaje
fabuloase, cu o mitologie folclorică bogată. Toate acestea au constituit
izvoare de inspiraţie pentru creaţia operei acestuia de mai târziu.
Scriitorul vede lumina zilei în anul
1837 şi copilăreşte până la şcolarizare în casa din Humuleşti, care se
vede până astăzi, fiind transformată în muzeu.
Era fiul lui Ştefan a Petrei şi al
Smarandei Creangă, familia mai având şi alţi patru copii.
Este meritul mamei, Smaranda, de a-l
pune pe alt drum decât al tatălui analfabet, cel de a învăţa carte.
Norocul vine de la bunicul David, care pe cheltuială proprie, îl ajută
să facă primii paşi spre învăţătură, la şcoala din Broşteni.
Unele restricţii ale administraţiei
vremurilor îl fac să se reîntoarcă la Târgu Neamţ şi să continue
studiile la Şcoala Domnească. Aici îl întâlneşte pe profesorul,
ieromonahul Isaiia Teodorescu („Popa Duhul”) care va transmite
învăţăcelului din Humuleşti întreaga sa comportare în viaţă, dragostea
de adevăr, libertatea spiritului, isteţimea răspun-surilor în pilde
muşcătoare şi darul ştiinţei pedagogice.
Un episod neplăcut trăit la această
şcoală îl fac să părăsească şi acest loc de învăţătură, şi la
insistenţele mamei şi a fratelui acesteia, preotul Gheorghe
Creangă, pleacă la Fălticeni la şcoala de catiheţi, fiind înscris în
catalog cu numele de Ion Creangă, nume care îl va purta toată viaţa spre
marea glorie scriitoricească.
Abia a apucat în clasa I să desluşească
catihismul, buchile, gramatica, scrisul şi socotitul, că Seminarul
Socola din Iaşi cere de la această şcoală din Fălticeni un grup de
şcolari buni şi cu vocaţie, printre care se afla selecţionat şi Ion
Creangă.
Plecarea la Iaşi a însemnat pentru
acesta o rupere dureroasă de sine, aşa cum o va arăta în ,, Amintiri din
copilărie”, dar care a însemnat în realitate ruperea de copilărie şi
trecerea la altă vârstă spirituală.
Dar imaginile de viaţă humuleşteană şi
nemţeană nu vor putea fi şterse din conştiinţa acestuia, acestea se vor
sedimenta sub o nouă experienţă de viaţă, urbană şi intelectuală.
Rezultatele bune şi foarte bune obţinute
la învăţătură, la seminarul de la Iaşi îi dau curajul de a îmbrăţişa
cariera preoţească, obţinând titlul de diacon la biserica Sfânta Treime
din Iaşi. Datorită comportamentului nonconformist şi spiritului
progresist de care dă dovadă Ion Creangă, în 1871 i se hotărăşte de o
instanţă a Mitropoliei Moldovei suspendarea din viaţa preoţească.
A prins gustul vieţii de oraş şi de
aceea se hotărăşte să se stabilească în ,,mahalaua” Ţicăului de unde
putea să-şi ajute fraţii şi surorile veniţi şi ei la Iaşi.
Este preocupat mereu să-şi completeze
studiile şi frecventează des mediul cultural şi intelectual al Iaşilor,
căutând mereu o slujbă care să-i dea siguranţa traiului de orăşan.
Intrând în contact cu viaţa culturală a
Iaşului, Ion Creangă evoluează spre o calitate intelectuală superioară.
Este descoperit de Titu Maiorescu în
anul 1864, care era director la Institutul Pedagogic de la Trei Ierarhi,
şi-l încadrează la această şcoală ca suplinitor, apreciindu-l pentru
calităţile deosebite de pedagog.
Primeşte sarcini în comisiile de
elaborare a manualelor şcolare şi pune pentru prima dată problema
schimbării stilului tradiţional de învăţare cu metoda interactivă de
predare şi asimilare a cunoştinţelor.
În anul 1868, după o colaborare
fructuoasă cu alţi învăţători înaintaţi, cu experienţa sa pedagogică,
definitivează abecedarul intitulat ,,Metodă nouă de scriere şi cetire
pentru uzul clasei I primară”, care introduce metoda fonetică în locul
metodei vechi a silabisirii în învăţarea scrierii şi citirii de către
şcolari.
Titu Maiorescu definea această propunere
de reformă ca fiind trecerea de la mecanismul mort al memorării de
lucruri neînţelese de copii, la mecanismul viu şi intuitiv, făcând
deosebirea dintre ,,pedagogie şi dresură”.
În perioada 1868-1875 îl găsim activând
la societatea ,,Junimea”, adus fiind de Titu Maiorescu şi Mihai
Eminescu.
Ion Creangă venea mereu împreună la
şedinţe cu Mihai Eminescu, legându-se în marea lor glorie literară cu o
prietenie nerepetabilă.
Dar odată ajuns între oamenii aceştia cu
adevărat orăşeni, ,,boieri”, intelectuali autentici şi spirite foarte
cultivate, Ion Creangă înţelege că alta este conduita care i-ar da o
prezenţă între ei.
De aceea, trecând prin mari frământări
de regăsire a personalităţii proprii, alta decât cea dată de
,,orăşenire”, el îşi reactualizează în vorbă, în gest şi atitudine,
fondul sufletesc humuleştean.
Îndrumat fiind şi de Mihai Eminescu, îl
vom găsi citind pentru prima dată în anul 1875 la Junimea poveştile
scrise de el.
Publicarea primelor scrieri în
,,Convorbiri Literare”, începând din 1873, îi dă imboldul necesar de a
scrie ,,Amintirile din copilărie”, inspiraţie care provine din
substratul primei sale experienţe de viaţă, direct ţărănească, pe care
,,junimiştii” şi îndeosebi Eminescu o gustau foarte mult.
Adevăratul debut literar se consideră a
se produce în anul 1875, tot la această revistă cu povestea ,,Soacra cu
trei nurori”.
Relaţiile de colaborare stabilite cu
Iacob Negruzzi la această revistă îi aduc o deosebită preţuire şi
recunoaştere a geniului său creator, fapt care-i permite să publice cea
mai mare parte a creaţiei personale, cu toate că Titu Maiorescu îşi
manifesta deseori rezerve faţă de valoarea scrierilor sale.
Până în 1878, sunt publicate celelalte
poveşti. Este perioada de mare efervescenţă spirituală a povestitorului,
încurajat şi susţinut de junimişti, îndeosebi de Mihai Eminescu.
Între anii 1881-1888 scrie ,,Amintiri
din copilărie”, ultima parte va fi publicată postum.
După 1884, o boală necruţătoare a
scriitorului se agravează şi puterea lui de muncă scade şi se va stinge
din viaţă la 31 decembrie 1889, la Iaşi.
Ion Creangă rămâne una dintre cele mai
pitoreşti figuri ale literaturii române, a lăsat o operă redusă
cantitativ dar cu o substanţă extraordinar de bogată.
A intrat destul de repede în conştiinţa
criticii, George Călinescu prin excelenta sa monografie ,,Viaţa lui
Creangă”, 1938, îi defineşte pentru prima dată imaginea, ca fiind un
erudit, un artist în esenţă, creator de excepţie, comparabil cu Eminescu
sau Caragiale.
Date biografice culese de,
Col.(rz)dr.ing. Constantin AVĂDANEI
|