Istro-românii părăsiţi şi uitaţi…

Istro-românii, s-au aflat în Peninsula Istria, care se află în nordul Mării Adriatice, între golful Trieste la vest şi golful Kvarner la est, regiune care se află în vestul Croaţiei.

Majoritatea localităţilor rurale a istro-românilor s-au aflat în zona muntelui Ucika Gore / Monte Magiore / Muntele Mare, care aveau ca ocupaţie oieritul şi unele meserii adecvate zonei.

Istoria Istriei a fost deosebit de zbuciumată de-a lungul vremii.

La început a aparţinut Histrienilor, după care a trecut sub Imperiul Roman de Apus, în continuare a fost cotropită şi prădată de goţi şi longobarzi, anexată regatului francilor, supusă ducilor din Carintia, Meran, Bavaria, apoi patriarhului din Aquileia, Republica Veneţia, Imperiului Habsburgic. După primul război mondial a aparţinut Italiei, iar după cel de al doilea război mondial a făcut parte din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia.

În prezent Istria face parte din Croaţia.

Locuitorii Istriei, din cele mai vechi timpuri, au fost: croaţi, sârbi, italieni, sloveni şi o comunitate de istro-români, care din cercetările specialiştilor români şi străini, rezultă că au provenit din Transilvania, mai ales din zona Munţilor Apuseni şi din Banat, ajunşi în decursul istoriei în Peninsula Istria.

Din unele documente şi hărţi (1926) rezultă clar faptul că majoritatea satelor din Istria, aveau nume româneşti: Cătun, Bolovani, Cărbune, Sucodru, Costărcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc. care erau amplasate într-o zonă săracă, cu pământ neroditor, care în timp au fost slavizate.

În această zonă s-a vorbit dialectul istro-român, aşa după cum se confirmă astăzi din lucrările editate de specialişti.

Dialectul istro-român este unul din cele 4 dialecte istorice ale limbii române, alături de cel magleno-român, aromân şi dacoromân.

Organizaţia internaţională UNESCO, a inclus dialectul istro-român în „Cartea roşie” a limbilor în pericol de dispariţie. Zona locuită de istro-români, este cunoscută şi cu denumirea de Ciceria, iar locuitorii sunt numiţi cici sau ciribiri, care provin de la cuvintele pronunţate dialectat „cire”-cine şi „bire”-bine.

Istro-românii au fost atestaţi documentar de la mijlocul secolului X.

Împăratul Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), Constantin al VII-lea, Porfirogenetul 944-959 care s-a preocupat de cercetări istorice, ştiinţe şi artă, în lucrarea principală a sa „De administrando imperio” (Despre cum trebuie guvernat imperiul) alcătuită între anii 948-952 confirmă în Peninsula Istria „prezenţa de oameni care îşi spun ei înşişi români şi nu provin de la Roma”.

În aceiaşi lucrare „De administrando imperio” împăratul Constantin al VII-lea (care cunoştea bine locuitorii imperiului şi nu numai) se referă în mod deosebit şi la locuitorii din Munţii Apuseni.

În lucrarea memorandistului Rubin Patiţia (din Câmpeni, Alba) „Ţara Ţopilor”, precum şi în lucrarea moţului Ioan Rusu Abrudeanu (din Abrud) „Moţii – calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” sun prezentate unele date referitor la moţi.

Un eveniment deosebit de important s-a desfăşurat şi la Alba Iulia la mijlocul secolului X organizat de către Constantin al VII-lea – Porfirogenetul (905-959) împărat bizantin (944-959) (Imperiul Roman de Răsărit), cu privire la înfiinţarea şi construirea primei episcopii răsăritene din Transilvania.

La Alba Iulia era creştinism, a căror slujbe religioase s-au desfăşurat în „Rotonda baptisteriu” locaş de cult din sec. IV, descoperit de cercetătorul Radu Heitel, confirmat şi de alţii specialişti arheologi, printre care regretatul Mihai Blăjan.

Existenţa creştinismului la Alba Iulia l-a determinat pe împăratul Constantin al VII-lea (care sprijinea consolidarea şi dezvoltarea creştinismului în părţile Transilvaniei), să-l invite la Constantinopol pe conducătorul Iuliu cel Bătrân (Gilas) împreună cu călugărul Ierotei/Hieroteus, care au fost primiţi cu toate onorurile protocolare ale timpului. Iuliu cel Bătrân a fost onorat cu titlul de Patricius. Scopul invitaţiei la Constantinopol, a fost canonizarea ca episcop a călugărului Ierotei. Patriarhul Constantinopolului Theophylactus/Teofilact (933-956), în prezenţa împăratului şi a oficialităţilor, în catedrala Sfânta Sofia (construită iniţial de împăratul Constantin cel Mare în anul 325) l-a canonizat episcop pe călugărul Ierotei.

În continuare Patriarhia Constantinopolului a sprijinit construirea clădirii episcopiei răsăritene de la Alba Iulia, dotând-o cu odoare şi cărţi bisericeşti, iar în anul 975 cu un clopot care în prezent se află la biserica evanghelică a saşilor din Petreşti (după evenimente istorice dramatice).

Datorită străduinţelor ziariştilor de la revista „Formula AS” cu privire la deplasările şi cercetările efectuate la fraţii români rămaşi în afara graniţelor României, în decursul istoriei, avem posibilitatea de a o cunoaşte „la zi”, din unele zone ale Istriei.

O situaţie deosebit de importantă au constatat cu privire la vechimea existenţei istro-românilor în Insula Krk/Veglia, încă din anul 650. Grupul de ziarişti coordonat de d-nul Cătălin Manole care au organizat acţiunea respectivă în insula istro-românilor Veglia, au prezentat un articol deosebit în revista „Formula AS” „Krk insula ciobanilor vlahi” din care prezentăm un extras, de unde rezultă cele de mai sus: „nimeni dintre cercetătorii români de azi – absolut nimeni, nu s-a urnit până aici să vadă „ciudăţenia” asta. Cert e că-ntr-un document croat de la 1465 (conform indexului descoperit de colegul nostru Cătălin Manole, la mănăstirea franciscană de pe muntele Velebit, prezenţa vlahilor în insula Krk e semnalată în anul 650 înainte de invazia croaţilor) se adevereşte că Vlahii erau deja pe toată insula, numeroşi şi puternici, drept dovadă că slavii i-au alungat cu greu din cetăţile lor, obligându-i să-şi pască oile în ţinuturile sărăcăcioase din Rudine, şi-n alte aşezări vlahieşti dimprejur dintre care, nu mai există: Sulini, Slivanjska, Ortac, Sugare… Croaţii le-au imprejmuit ţinutul „cu 32 hotare”, dându-le însă nişte drepturi excepţionale, în schimbul acestui sacrificiu al izolării”.

În actele notariale existente din secolul IX-XII, apar nume româneşti: Danulus, Negulus, Draculus etc. care confirmă continuitatea istro-românilor, prin numele româneşti existente, precum şi în acte de hotărnicie după anul 1300 – Singurel, Radul, Murunt.

În revista „Foaie Naţională” din 24 august 2009, în articolul „Istroromânii” prezentat de Alexandru Razeş, referitor la existenţa localităţilor istro-românilor, a prezentat exemple convingătoare în acest sens: „Se mai cunoaşte că acum şapte decenii, existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsula Istria, cum ar fii: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilzzo, Santa Lucia, Cera Vizzo, Cărbune, Cărnita, Stara Guna, Corte alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Litul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, România, Vale, Vlahobreg, Vodite şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează o prezenţă masivă a istroromânilor în evul mediu printre care două aşezări erau cu denumirea de Romania, la care mai amintim următoarele localităţi rurale: Cătun, Vlasici, Clascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliste, Bolobani, Buzet, Sărman… Primul istoric străin care i-a descris pe istro-români a fost triestinul Manarutta cunoscut ca Fratele Irineo Della Croce. El scria în anul 1698 că istroromânii aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numeau între ei, în propria limbă rumeri, denumire care apare şi în documentele italiene. Istro-românii  locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado şi chiar în unele insule din Marea Adriatică”.

Datorită şi condiţiilor deosebit de vitrege în care au vieţuit istroromânii, majoritatea au emigrat în Italia, USA, Canada, Australia etc. iar alţii au dispărut prin slavizare, mai ales în urma căsătoriilor mixte.

La sfârşitul secolului XIX numărul istro-românilor a fost de cca. 8000. În prezent istroromânii sunt pe cale de dispariţie.

La această situaţie regretabilă, privind dispariţia istro-românilor, a contribuit mai ales lipsa de interes a reprezentanţilor instituţiilor de stat ale României, în secolul XX, care continuă şi astăzi faţă de fraţii noştri din afara graniţelor (zona Balcanilor, Carpaţilor Păduroşi, Transnistria etc.).

Pe lângă cercetătorii croaţi, italieni, sloveni (Franjo Rack, Goran Filipi, August Kovacec, Mateo Bartoli, Vasilici Franc Miklosic etc.) care s-au preocupat de istoria istroromânilor, au fost şi  o serie de personalităţi româneşti: Gheorghe Asachi – primul român care a scris despre istroromâni în anul 1847, Ion Maiorescu – primul român care a cercetat în anul 1857 pe istroromânii în Istria, I.H. Rădulescu (1802-1872), V.A. Urechea (1834-1901), Teodor T. Burada (1839-1923), Sextil Puşcariu (1877-1948) etc. care, începând de la mijlocul secolului XIX-lea au întreprins o serie de acţiuni importante de cercetare a istro-românilor, consemnate în lucrările editate.

Marele patriot român, cărturar al învăţământului românesc, Ion Maiorescu, s-a născut pe meleagurile Albei, la Bucerdea Grânoasă la data de 28 ianuarie 1811, fiind tatăl scriitorului Titu Maiorescu, membru fondator al Academiei Române.

Ioan Maiorescu a fost primul român care s-a deplasat şi s-a preocupat îndeaproape de istoria românilor răspândiţi în afara graniţelor din sudul Dunării, în Balcani. În vara anului 1857 (iunie-iulie) a întreprins o deplasare de documentare la românii din Istria, acţiune care a fost reluată şi în anul 1859.

Cercetările şi constatările sale, au fost prezentate în lucrarea, deosebit de importantă „Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român” (din manuscriptele postume) care a fost îngrijită, prefaţată şi editată la Iaşi de fiul său Titu Maiorescu, în anul 1874. Ioan Maiorescu a decedat la Bucureşti la 2 august 1864. Lucrarea a fost înregistrată şi pe internet, mulţumind celor care s-au străduit pentru realizarea acestei acţiuni importante.

Teodor T. Burada a fost a doua personalitate românească care s-a deplasat şi a cercetat îndeaproape istoria românilor existenţi în afara graniţelor României. Teodor Burada s-a născut la 3 octombrie 1837 la Iaşi, fiul vornicului Teodor-Tudorache şi al Mariei, o femeie cultă, desfăşurându-şi activitatea într-o perioadă când intelectualii români aveau o activitate enciclopedică. Începând cu anul 1882 Teodor T. Burada a început peregrinările la românii din Peninsula Balcanică., Asia Mică, Silezia Austriacă, Galiţia, Arabia, Siria, Palestina etc.

Istoricul N. Iorga l-a caracterizat: „pelerin pe toate plaiurile rătăcirilor româneşti”.

O preocupare importantă în perioada respectivă, a fost cercetarea istoriei românilor istrieni.

Teodor Burada în urma peregrinărilor şi a cercetărilor istorice şi etno-lingvistice efectuate, a reuşit să editeze o serie de lucrări deosebit de importante, printre care amintim: „O călătorie în satele româneşti din Istria” (1891); „Cercetări despre românii din Insula Veglia” (1895); „O călătorie la valahii (românii) din Kraina, Croaţia şi Dalmaţia” (1908); „Poezii populare adunate în Macedonia” (1885); „Cântecul lui Mihai Viteazul la românii din Macedonia” (1892); „Obiceiuri la naşterea copiilor poporului român din Macedonia” (1892); „Datinile de la nunţi ale poporului aromânesc dintru Macedonia” (1889); „Datinile poporului român din Macedonia la înmormântări” (1883); „Cântece de miriologhi (bocete) adunate din Macedonia” (1883) etc.

Teodor Burada în anul 1896 a realizat şi prezentat o situaţie cu 114 localităţi rurale (sate şi cătune) care au fost locuite de români şi a căror limbă maternă a dispărut.

În timpul cercetărilor, în zona localităţilor rurale istroromâne Teodor T. Burada a întâlnit un ciobănel de 10 ani cu o turmă de oi la păscut.

Tânărul era Andrei Glavina, care s-a născut la data de 30 martie 1881 în localitatea Susnieviţa.

În urma înţelegerii cu părinţii săi, Andrei Glavina a fost adus la Iaşi pentru a fi pregătit şi educat la şcoala românească.

La scurt timp, A Glavina s-a transferat la şcolile Blajului, unde Alexiu Viciu, un bun profesor, folclorist şi dialectolog român de la Blaj   s-a preocupat îndeaproape de pregătirea şi educarea istroromânului.

După terminarea liceului la Blaj, s-a întors acasă hotărât a-şi pune în practică, dorinţa arzătoare de a înfiinţa o şcoală românească pentru tinerii istroromâni.

În anul 1921 Andrei Glavina a reuşit să înfiinţeze prima şcoală românească, în satul său de naştere: Şuşnieviţa/Valdarsa la sud de muntele „Monte Maggiore”, care era cel mai important centru de cultură a istroromânilor din zonă.

La şcoala românească din Susnieviţa/Istria au învăţat 433 de tineri în perioada anilor 1921-1925.

La vârsta de 44 de ani, Andrei Glavina, la data de 9 februarie 1925 a decedat fiind bolnav de tuberculoză.

Lipsa unui dascăl român înlocuitor, dar mai ales dezinteresul reprezentanţilor instituţiilor de stat de la Bucureşti, au contribuit direct la dispariţia şcolii istroromâne.

Andrei Glavina a compus Imnul Istroromânilor şi în anul 1905 a publicat „Calindarul lu rumeridin Istrie” / „Calendarul românilor din Istria” – iar în anul 1906 a publicat „Rumerii şi Şcoala Naţională Croată”.

Pentru activitatea deosebită depusă a fost supranumit Apostolul Istroromânilor.

În anul 1904 Andrei Glavina, cu mult respect faţă de profesorul său, Alexiu Viciu de la Blaj, i-a trimis un „Glosar istro-român – daco-român”. În colecţia publicaţiei „Unirea – Foaie bisericească şi politică de la Blaj” din anul 1904 numărul 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8, profesorul Alexiu Viciu a prezentat datele şi situaţiile trimise de Andei Glavina, din care prezentăm unele extrase:

- prezentarea profesorului Alexiu Viciu din Unirea nr. 2/1904 „De la fraţii români istrieni” (pagina 69);

- „O samă de cuvinte” de Andrei Glavina / Adevăratul Tatăl nostru istro-român (1904) (pagina 76-77);

- „Comunele principale din Macedonia, Tracia, Thesalia, Epir şi Albania locuite de elementul român” situaţie întocmită de Andrei Glavina (1904) (pagina 70-75).

Referitor la relaţiile prof. Alexiu Viciu cu istro-românul Andrei Glavina, prof. univ. dr. Vasile Frăţilă ne-a prezentat articolul „Blajul şi istroromânii” redat la pagina 60-64 a revistei.

Pentru cei interesaţi de istoria românilor existenţi în afara graniţelor, amintim următoarele lucrări:

- „Aromânii, meglenoromânii, istroromânii – aspecte, identitare şi culturale”, coord. Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu, lucrare apărută sub egida Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de pretutindeni;

- „Fărseroţi, moscopoleni, meglenoromâni” de Adina Berciu şi Dorin Lozovanu;

- „Istro-românii” de prof. univ. dr. Aurora Peţan;

- „Românii din dreapta Dunării” de Gheorghe Zbuchea.

În anul 2015 la Editura Alexis, după un concept realizat de Mihai Vişinescu a apărut albumul „Mari români de pretutindeni”, autorii fiind Dan Mironescu şi Emanuel Bădescu, cu un cuvânt de introducere a preşedintelui Institutului Cultural român Radu Boureanu.

Printre personalităţile prezentate (50) sunt: Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, George Pomutz, Eudixiu Hurmuzachi, George Enescu, Eleva Văcărescu, Martha Bibescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Emil Palade, Ioan Petru Culianu etc.

Între personalităţile prezentate, la loc de frunte se află românii din afara graniţelor dintre care amintim pe istro/românul Nicolae Tesla/Drăghici şi Dora D’Istria/Elena Ghica, provenite din familii istro-române.

„Marele savant şi inventator Nicolae Tesla (Mikola Tesla) s-a născut în 10 iulie 1856, ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea şi al Gicăi Mandici. Este după părinţi din rândul istro-românilor, populaţie aromână care era răspândită din Croaţia de astăzi până în Muntenegru.

Numele iniţial de familie era Drăghici, dar el a fost înlocuit în timp, prin porecla de Teslea, după meseria transmisă în familie, de dulgheri (teslari).

Henri Coandă care l-a cunoscut pe Tesla din vizitele pe care acesta le făcea tatălui său în casa lor din Bucureşti,  îl prezenta pe marele inventator ca român bănăţean, din Banatul Sârb.

Istroromânul Nicolae Teslea (1856-1943) a fost recunoscut pe plan mondial ca cel mai mare inventator al secolului XX supranumit Extraterestrul Român. A realizat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea”.

Elena Ghica/Dora D’Istria (numele de artistă şi scriitoare), a fost fiica banului Mihai Ghica şi nepoata domnitorului Grigore Ghica al IV-lea care provenea dintr-o familie istroromână.

„Fiică a marelui ban Mihai Ghica, a primit sub influenţa mamei Catinca, neam de oieri olteni, o educaţie aleasă.

La 10 ani cunoştea nouă limbi străine. La unsprezece ani a scris o nuvelă, la paisprezece ani a tradus Iliada lui Homer din original în germană iar la şaisprezece ani a luat parte la expoziţia de artă figurativă din Dresda. Este prima femeie româncă care a publicat o carte „Pentru educaţia copiilor”. Dora D’Istria studia istoria, literatura, folclorul, sociologia, economia politică, agricultura şi religia.

În anul 1849 s-a căsătorit cu principele rus Alexandr Masalski urmaş al lui Rurik. Simpatia arătată Franţei şi Angliei în războiul Crimeii, soldat cu înfrângerea Rusiei, a fost pedepsită exemplar fiind bătută cu cnutul. Cu acordul soţului, a plecat singură, definitiv din Rusia. S-a stabilit în Elveţia unde a escaladat vârful Moench, pe care a fixat tricolorul românesc, fiind prima femeie care a reuşit această performanţă.”

Scriitoarea Dora D'Istria (principesa Elena Ghica) a fost una dintre cele mai culte femei din Europa epocii sale, care a vizitat Roşia Montană din Munţii Apuseni, probabil nu întâmplător.

Opera sa extrem de variată tematic a fost publicată sub pseudonimul Dora D’Istria ce aminteşte de originile istro-române ale familiei Ghica.

În încheiere, considerăm necesar a mai aminti unele personalităţi ale românilor din sudul Dunării: Sfântul Nicodim de la Prislop, Mitropolitul Andrei Şaguna, Sfântul Părinte Arsenie Papacioc, I. Luca Caragiale, George Vraca, Toma Caragiu, Alexandru Arşinel, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Camil Ressu, Mina Minovici, Constantin Noica, Ioan Petru Culianu, Victor Papacostea, Dumitru Caracostea, Nicolae Malaxa, Eftimie Murgu, Puiu Haşotti, George Becali, Simona Halep, Gheorghe Hagi, Cristian Gaţu etc.

Ec. Ioan STRĂJAN

Continuare în numărul viitor