România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Minciuna ungurească stă la masă cu guvernarea diletantă de la Bucureşti

 

Ne aducem aminte de la şcoală, de pe când şcoala era una românească şi nu globalistă sau multiculturală cum avea să devină după 1990, că în 1394 la Rovine oştile muntene, avându-l în frunte pe Mircea cel Bătrân, au repurtat o strălucită victorie împotriva turcilor conduşi de sultanul Baiazid I, zis şi Fulgerul sau Trăsnetul. Atât manualele cât şi profesorii de istorie, pătrunşi de spiritul militant moştenit de la dascălul naţional Nicolae Iorga, ne-au convins că această victorie reprezintă o pagină glorioasă din istoria poporului român şi că trebuie să ne mândrim cu ea. Aşa au procedat şi profesorii de literatură când ne-au vorbit despre episodul din Scrisoarea III, în care geniul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, a zugrăvit această bătălie, în urma căreia românii şi-au mai asigurat un mic răgaz de libertare şi neatârnare.

Aflăm însă din  Ardealul pământ românesc a lui Milton G. Lehrer că la timpul respectiv o propagandă ungurească extrem de agresivă şi mincinoasă a reuşit să convingă occidentul că la Rovine regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, l-ar fi învins pe Baiazid. Rezultă aceasta din Cronica de la Saint Denis, un fel de buletin oficial al regatului Franţei, care a consemnat, în iulie 1395, o amplă relatare despre această bătălie. Sunt evidenţiate în mod deosebit „actele de vitejie” ale regelui Sigismund care, la un moment dat, ajunsese să se lupte corp la corp chiar cu Baiazid. În cinstea marii victorii „ungare” regele Franţei, Carol al VI-lea, a ordonat o amplă procesiune.

Nu este un caz izolat. Permanent românii s-au confruntat cu această „politică” ungurească de minimalizare, deformare, negare şi chiar furt abject asupra istoriei lor. Inclusiv victoriile lui Ştefan cel Mare împotriva turcilor au încercat să le prezinte cancelariilor occidentale ca fiind repurtate de regele Ungariei, Matei Corvin, contemporan cu marele voievod moldovean. Nu le-a reuşit diversiunea şi cu bătălia de la Vaslui. Papa Sixt al IV-lea, aflând de strălucita victorie împotriva turcilor, nu s-a lăsat înşelat de minciunile soliei maghiare, precum că domnul moldovean ar fi vasalul regelui Matei Corvin şi deci izbânda ar fi a acestuia, şi  l-a numit pe Ştefan cel Mare „atlet al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii”.

Ungurii, după ce s-au stabilit în câmpia Panonică, în 896, au încercat să se extindă spre apus. Însă, în 955 în bătălia de pe râul Lech, au fost zdrobiţi de  Otto cel Mare, regele germanilor, care a fost încoronat apoi Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Tăindu-li-se calea spre apus, şi-au căutat altă direcţie de expansiune, năvălind şi întorcându-se asupra cnezatelor şi voievodatelor româneşti din Transilvania. Poate dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în confruntarea cu germanii, românii ar fi avut parte de linişte şi n-ar mai fi plătit cu atâta jertfă dorinţa de a-şi păstra nealterată românitatea. Ceea ce s-a dovedit în această îndelungată confruntare este faptul că ungurii nu reprezintă un pericol prin forţa lor ci prin perversitate, perfidie şi laşitate. 

De ce este important să ştim şi să nu uităm aceste comportamente josnice din partea vecinilor noştri unguri? Pentru că ei nu s-au împăcat niciodată cu faptul că sunt ceea ce sunt şi că trebuie să trăiască din munca şi gloria lor, dacă o au, precum şi în teritoriul unde vremurile le-au îngăduit să se constituie ca stat. Oricâte concesii le-au făcut românii, chiar după 1990, ei continuă să clameze „dreptul lor istoric” asupra Transilvaniei, recurgând la falsuri care mai de care mai halucinante, precum şi la o tactică subversivă pentru a-şi întări poziţia în acest teritoriu românesc.

Din păcate, multe dintre aceste concesii, vecine cu trădarea de ţară, au îngăduit reeditarea procesului de deznaţionalizare la care au fost supuşi românii de atâtea ori în trecutul lor istoric. Pentru că sunt un popor minor dar cu pretenţii mari, un „popor exagerat” după cum spune Nicolae Iorga, dar neputincioşi să-şi realizeze singuri visurile de mărire, ungurii s-au gudurat pe lângă puternicii fiecărei etape istorice şi, cu sprijinul lor, au atacat popoarele din vecinătate.

S-au aliat cu austriecii în 1867, alcătuind odiosul dualism şi au supus Transilvania unui bestial genocid biologic, cultural şi religios cu scopul de a stârpi elementul etnic românesc din vatra lui strămoşească.

 S-au aliat cu Hitler şi au înfipt cuţitul în inima Ardealului, mulţi români găsindu-şi sfârşitul în acea neagra perioadă de ocupaţie hortistă, 1940-1944.

După război, n-au avut nici un fel de scrupule  să se aplece la picioarele lui Stalin şi dacă n-au reuşit să-l înduplece să le dea întreaga Transilvanie, un rol important în dejucarea acestui plan avându-l Dr. Petru Groza, au obţinut cel puţin o enclavă în inima Ardealului, cunoscuta Regiune Mureş Autonomă Maghiară.

Mai aproape de timpurile noastre l-au convins pe Mihai, ex regele României, să semneze cunoscuta declaraţie de la Budapesta, din iunie 1989, prin care se neagă întâietatea  românilor în Transilvania, spaţiul în care ei s-au format ca popor, act politic care a revoltat atunci şi diaspora românească în frunte cu Ion Raţiu. Cei care tot insistă cu „monarhia salvează România” ştiu oare de acest târg?

Au profitat de tulburările  din decembrie 1989 când, datorită aceluiaşi instinct sălbatic, au săvârşit omoruri prin ritualuri satanice. Pentru a nu se arunca vreo umbră de îndoială asupra aşa-zisei „revoluţii” şi a „legitimităţii” noii puteri, „emanaţii” au preferat să treacă sub tăcere aceste oribile acte criminale, întinând, prin gestul lor, memoria victimelor.  

În ultimul timp, de când Rusia lui Putin şi-a refăcut statutul de mare putere, se repliază de partea acesteia, concomitent cu exacerbarea pretenţiilor teritoriale asupra României.

Iată de ce România se află astăzi într-o situaţie extrem de complicată şi riscă să repete tragediile prin care a mai trecut în istorie. Statul este destructurat şi slăbit, sistemul de apărare este ca şi inexistent, contradicţiile sociale sunt extrem de antagonice pentru a mai putea vorbi de o unitate naţională ca important factor defensiv, iar conducerea este pe mâna unor diletanţi, inconştienţi de pericolul care ne pândeşte, mulţi dintre aceştia aflaţi în solda unor puteri străine neprietene.

Desigur, această afirmaţie ar cere şi dovezi. Ele sunt la vedere şi pot fi identificate chiar în acte oficiale. Nu este cazul unui rechizitoriu care ar necesita, datorită stării de fapt, o amplă evaluare ci doar de câteva exemple.

Începând din 1990 statul român şi-a retras treptat autoritatea administrativă din Transilvania, „emanaţii” răsplătindu-l prin aceasta pe detonatorul aşa-zisei „revoluţii” care i-a adus la putere, László Tőkés. În aceste condiţii structurile administrativ-teritoriale au fost maghiarizate într-o proporţie îngrijorătoare pentru români, mulţi dintre aceştia, de frică, fiind nevoiţi chiar să-şi părăsească gospodăria, locul de muncă sau domiciliul. Privatizările s-au făcut aproape exclusiv în avantajul elementului etnic maghiar. Şi terenurile arabile, pădurile, alte domenii tot în proprietatea acestuia au intrat. În aceste zone românii nu mai au acces. Foştii criminali de război şi urmaşii acestora şi-au redobândit proprietăţile confiscate în baza unor hotărâri judecătoreşti incontestabile, aşa cum se procedează peste tot în lume împotriva celor care săvârşesc fapte atât de grave. Oare urmaşii celor care au fost condamnaţi la Nürnberg au intrat şi ei în posesia averilor confiscate părinţilor lor, condamnaţi pentru crime de război? 

Prin amendarea Constituţiei României în 2003, în mod deosebit prin introducerea art. 120, alin. (2)  a fost încurajat procesul de înlăturare pe criterii etnice a românilor din structurile autorităţilor administrative locale, iar prin proiectul de revizuire a Constituţiei din 2014, comisia de redactare, avându-l în frunte pe „liberalul” Crin Antonescu, a intenţionat pur şi simplu să scoată poporul român în afara istoriei.

Mai concret, s-a propus ca la art. 1, după alin. (1) să se mai introducă un nou alineat cu următorul conţinut: „România recunoaşte rolul istoric în constituirea şi modernizarea statului român al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege, al Casei Regale şi al minorităţilor naţionale”. Deci, minorităţile naţionale, în mod deosebit ungurii, şi sectele religioase ne-au făcut statul, românii sosind, desigur la gata, după cum încearcă să sugereze acest text, care s-a dorit să devină literă de constituţie.  Prin alte articole s-a proiectat şi o federalizare a teritoriului României. S-a spart însă buboiul numit USL şi calendarul revizuirii n-a ajuns la 25 mai 2014, când românii ar fi votat, la referendum, sfârşitul României ca stat unitar.

Păi dacă ungurii au „repurtat” atâtea victorii împotriva turcilor, apărându-i pe români şi chiar creându-le un stat, cum să nu le fie aceştia recunoscători, chiar prin legea fundamentală?!

conf.univ.dr. Alexandru AMITITELOAIE