Floare de Eminescu
Dacă n-ar fi Eminescu,
Doamne, cât ar pătimi
Limba noastră, gust cerescu
Ori pe unde fruct ar fi
Fără mersul ei celestu
Cu
greu ne-am înveşnici
Drumu-n lume-i Eminescu,
Floarea limbii de-a ne şti –
Nordul, Sudul, Est şi Vestu-s
Felul ei de-a încolţi
Ca sămânţă: Eminescu
Între moarte şi-a
trăi.
În oglinda ei credinţa,
Ca-ntr-un dulce
sanctuar,
Îi îmbracă biruinţa
Cu flori roşii-n
calendar
Generaţii se înrăma
Tot cu chipul lui cel
sfânt,
El e Tatăl şi e Mamă
Limbii sacre pe pământ
Dacă Eminescu, Doamne,
Ca patrie ar lipsi,
Limba ar muri de foame
Şi-ntre comori ar
orbi.
Ţine-L, Doamne, lângă
Tine
În pridvorul Tău
ceresc –
Amforă cu seve pline
Limbă sfântă: EMINESC.
Ioan MĂRGINEAN
De-acolo, dintre stele
Cum să mă încumet să scriu despre Luceafăr?
Au scris atâţia şi bine şi frumos ...
Aş încerca măcar, cum pot eu, să îl apăr
De gândul cel hain, meschin şi veninos.
Când mă gândesc la Dânsul, văd roata cum
se-nvârte
Tot pe obada ruptă de pietre de granit
Ce macină istorii din ţări mai neavute,
Deşi le dete Domnul din tot ce-i de dorit.
Aşa e datul sorţii – să nu găsim limanul?
Şi orice stăruinţă să fie în zadar?
Poete nepereche, ca-ntreg aliotmanul
Şi lotrii de acuma ţin neamul tot pe jar.
De-acolo, dintre stele să dai cu buzduganul
De vorbe cu tăiş şi cu răsunet clar,
Să ţină minte hoţii că nu ţi-ai uitat neamul
Şi slova-ţi iscusită îi spurcă nu-n zadar.
Veronica OŞORHEIANtc "Veronica OŞORHEIAN"
Măriei Sale,
Eminescu!
Te-ai ridicat în slăvi, la locul tău, mărite,
Curatele-nălţimi de sorţi ţi-au fost menite.
Alături cu Divinul luceşti acolo sus,
De când nemernicia cu „Timpul” te-a răpus.
Te-ai războit mereu cu falsul şi prostia,
Visând să se-ntroneze în ţară omenia.
Erai convins că „te-or întrece nătărăii”,
Dar, chiar mai mult, tot ei ţi-au fost călăii!
Şi-atunci ai dat cuvânt ca nime’-n urma ta
Să nu păşască-n negru şi-n fals a regreta,
Iar azi, portretul tău e peste tot în glie
Că-n orice tei din ţară făptura ta e vie.
Tu ai sfinţit şi limbă, şi nume româneşti
Şi-ncoronat înalt pe vatra noastră eşti,
Pios mereu spre tine cu toţii ne plecăm,
Spiritual, prin tine în lume existăm.
Voievod prea vrednic al limbii noastre sfinte,
Ai răscolit o lume şi-ai pus-o în cuvinte.
Cunoaşterea ai strâns-o cu trudă migăloasă
Şi-asupra firii noastre ea-ntruna se revarsă.
Citim când suntem tineri şi iar la senectute,
Uimiţi că-n câţiva ani ştiai atât de multe.
De-acolo învăţăm ce-nseamnă demnitatea,
Atunci când lumea-i rea şi nu-ţi găseşti dreptatea.
Te bucură, mărite, că neamul e unit,
Aşa cum însuţi tu în viaţă ţi-ai dorit!
Şi mândri suntem toţi că putregaiul jalnic
Nu poate să atingă frumosul tău chip falnic!
Georgeta
CIOBOTĂ
|