Reamintirea unei strălucite biografii

Academician Ion Ungureanu

Dispariţia unui om, indiferent de funcţiile pe care le-a avut în viaţă, ajuns la capăt de drum, lasă în inimile noastre şi în respiraţia limbi române, un gol imens, cu atât mai mult cu cât omul acesta cu litere mari, a purtat şi poartă un nume ION UNGUREANU.

Venit din rădăcinile strămoşeşti a pământului românesc, dintr-un sat care a avut şi încă mai păstrează răni mari în palma ţăranului român, în tot ce mişcă: râul, ramul, a devenit unul dintre segmentele cele mai luminoase ale R. Moldova, un as al românităţii şi al culturii neamului.

De numele Ion Ungureanu ca Ministru al Culturii şi Cultelor, actor şi regizor, deputat în primul parlament al Republicii Moldova, se leagă şi Declaraţia de Independenţă a Republici Moldova în anul 1991 dar şi dezvoltarea pe orizontală şi verticală a unor instituţii de cultură şi civilizaţie, a dialogului neîntrerupt cu România, a cărui fiu s-a considerat întotdeauna.

A venit clipa dureroasă a plecării lui dintre noi, pe care redacţia revistei Dacoromania, o pune în pagină prin materialele ajunse la noi la Alba Iulia sub semnăturile Patriarhului Daniel şi a Academicianului Nicolae Dabija, redactor şef al revistei Literatură şi artă, un patriot neînfricat, apărător al unui destin comun: PĂMÂNTUL ROMÂNESC.

(Redacţia)

Iată textele:

Un mare român, iubitor de cultură şi neam – Ministrul Ion Ungureanu

Cu multă tristeţe am aflat de trecerea din această viaţă a Domnului Ion Ungureanu, actor şi regizor emerit, fost Ministru al culturii şi cultelor din Republica Moldova (1990-1994) şi deputat în primul Parlament (1990-1994).

Plecarea sa din această lume constituie o pierdere pentru românii din Basarabia, pentru toţi cei care l-au cunoscut şi i-au fost alături în timpul rodnicei sale activităţi pe tărâm cultural, educaţional şi politic şi au sprijinit identitatea neamului românesc în a doua jumătatea secolului al XX-lea, precum şi pentru cei care îi sunt acum alături în acest ceas de vremelnică despărţire.

Domnul Ion Ungureanu s-a născut la data de 2 august 1935, în satul Opaci din comuna Căuşeni, judeţul Tighina, astăzi raionul Căuşeni, într-o familie de buni creştini şi buni români (Spiridon şi Marfa), care au ştiut să transmită dragostea de neam şi credinţa în Dumnezeu celor şase copii în condiţiile dificile de la mijlocul secolului al XX-lea. La vârsta de 11 ani a rămas orfan de tată (care a murit în timpul foametei din 1946), iar peste doi ani, doi dintre fraţii săi au fost deportaţi în Siberia, evenimente şi fapte care l-au marcat şi l-au determinat să militeze toata viaţa pentru drepturile românilor din Basarabia să fie un slujitor al limbii şi culturii române.

În pofida greutăţilor din Basarabia, a urmat cursurile Facultăţii de filologie din cadrul Institutului Pedagogic Ion Creangă din Chişinău (1954-1955), apoi a studiat actoria la Moscova (1955-1960), la cunoscuta Şcoală teatrală Boris Şciukin şi cursurile superioare de regie (1963-1964) la Institutul de artă cinematografică A.V. Lunacearski.

Pasionat de teatru şi film, după absolvirea studiilor actoriceşti, a fost angajat în anul 1960 ca actor la Teatrul Luceafărul din Chişinău, îndeplinind în perioada 1964-1971 şi funcţia de director artistic al teatrului.

Conştientizând importanţa promovării prin teatru şi film a culturii şi limbii române, a pus în scenă mai multe piese care, în plină epocă comunistă, au scos din anonimat Teatrul Luceafărul din Chişinău şi l-au făcut cunoscut şi apreciat în Basarabia pe tânărul regizor Ion Ungureanu. Simpatia publicului şi curajul tânărului regisor au atras atenţia guvernanţilor care l-au demis acuzându-l de naţionalism şi l-au determinat să se refugieze la Moscova, unde a activat ca regizor la Teatrul Armatei (1977-1989). În această perioadă a regizat mai multe filme la televiziunea centrală din Moscova, a dublat multe filme în limba română şi, de asemenea, a interpretat roluri în filme, impunându-se ca un interpret care ştia să îmbine firescul cu expresivitatea artistică. Deşi era departe de Moldova lui dragă, Dumnezeu i-a dăruit multe bucurii profesionale şi realizări deosebite, făcându-l cunoscut şi iubit în sfera sa de activitate, l-a ajutat să-şi întemeieze o familie frumoasă şi să se bucure de cei doi copii ai săi, Dan şi Ştefan.

În paralel cu activitatea în teatru şi cinematografie, între anii 1980-1989, a predat arta actoricească la Şcoala Superioară de teatru B. Şciukin din Moscova. Prin activitatea didactică a făcut cunoscute operele de teatru din spaţiul românesc, familiarizând studenţii acestei instituţii cu arta şi cultura românească, iar pe iubitorii de teatru din Capitala Rusiei cu cele mai frumoase piese româneşti, unele dintre ele interzise la Chişinău.

În anul 1989 a revenit la Chişinău şi a fost ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova (1990-1994). Ulterior, în perioada 6 iunie 1990 – 5 aprilie 1994, a activat ca Ministru al Culturii şi Cultelor din Republica Moldova, afirmându-se ca fiind un apostol al românismului, împreună cu alţi buni români: poetul Grigore Vieru, Leonida Lari, soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici etc., trecuţi la Domnul, dar şi alţii care sunt prezenţi la acest eveniment Dl Mircea Druc, fost prim ministru al Republicii Moldova în acea perioadă, Dl Nicolae Matcaş, fost ministru al educaţiei, promovând valorile culturii şi spiritualităţii române în stânga Prutului.

În calitate de Ministru al Culturii şi Cultelor a avut un rol important în Republica Moldova la afirmarea identităţii naţionale prin cultură şi spiritualitate, prin readucerea din parc a statuii domnitorului Stefan cel Mare şi Sfânt la locul ei iniţial, prin organizarea Podurilor de flori, prin inaugurarea Casei Memoriale Alexei Mateevici la Zaim, prin reorganizarea şi redenumirea unor instituţii cu nume ale poeţilor şi scriitorilor români şi basarabeni, prin înfiinţarea Teatrului Naţional Mihai Eminescu, dar şi prin formarea regizorilor basarabeni la teatrele din România, pentru a învăţa limba română literară ş.a.

După încheierea carierei politice a activat în calitate de vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti (1995-2005), promovând diferite proiecte culturale în România şi Republica Moldova.

În toată viaţa sa a iubit Biserica şi neamul şi a fost pătruns de dorinţa înfăptuirii unităţii naţionale şi bisericeşti şi a afirmării identităţii româneşti prin slujirea la Altarul străbun, fiind mâhnit că acest fapt nu s-a putut realiza nici după 26 de ani de reînviere a spiritualităţii româneşti în Basarabia.

Pentru activitatea deosebită şi contribuţia adusă la dezvoltarea artei teatrale, în calitate de actor şi regizor, pentru promovarea culturii naţionale peste hotarele şi a valorilor spiritualităţii româneşti a fost distins cu titlurile de Maestru emerit în arte al Rusiei (1981), Artist al poporului din R.S.S. Moldovenească (1989), Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (în martie 2009), Laureat al Premiului naţional al Republicii Moldova acordându-i-se Ordinul Republicii (2011), Cetăţean de onoare al Municipiului Chişinău (2014), Doctor Honoris Causa al Universităţii de medicină şi farmacie Nicolae Testemiţeanu din Chişinău (2015).

După o viaţă îndelungată închinată slujirii aproapelui şi a culturii naţionale, la vârsta de 81 de ani, în urma unei suferinţe pe care a dus-o cu demnitate, Domnul Ion Ungureanu a trecut la Domnul în ziua de sâmbătă, 28 ianuarie 2017.

În aceste momente de întristare, ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să primească sufletul Domnului Ion Ungureanu în ceata aleşilor Săi, în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru familia îndoliată,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: www.basilica.ro

Profetul din Opaci

– Academicianul Ion UNGUREANU –

La 17 ianuarie 2017 mă aflam lângă spitalul Colţea din Bucureşti.

Formez un număr de telefon, la care urma să-l găsesc pe Ion Ungureanu.

Dar mi-a răspuns altcineva. Un bărbat care articula cu greu cuvintele – iar marele actor nu s-a gângăvit niciodată –, cu vocea lui.

– Vreau să vă văd.

– Vi-i-no! Mi-i-i do-or de voi.

Eu devenisem în acea zi, în accepţia lui generoasă, „voi”. Adică noi cu toţii, cei după care tânjea de mai multe luni de spital.

Când mă vede în pragul salonului, ridică braţul cu perfuzii, parcă m-ar binecuvânta.

Îl îmbrăţişez ca pe un soldat care păzeşte drapelul unităţii singur într-o tranşee.

Ţine pe pătură mâinile a rugăciune:

– Am ajuns la rugăciunea „Tatăl nostru”. De săptămâni de zile mă plimb printre cuvintele ei. Când am să ajung acolo, dincolo, am să-i propun Tatălui o redactare necesară. În loc de „…şi nu ne duce în ispită”, pentru că Tatăl, care ne iubeşte cel mai mult, nu poate nicidecum, nu admit să ne „ducă în ispită”, i-aş sugera să zicem: „…şi nu ne lăsa să fim duşi în ispită”, – căci asta a avut în vedere Mântuitorul…

Nu mă satur să-l ascult. Nu se satură să vorbească.

Intrasem doar pentru „trei minute”, cum i-am promis, dar am rămas la el două ore şi jumătate. Din acestea – două ore şi douăzeci şi cinci de minute a vorbit maestrul.

Articularea împiedicată pe care i-o bănuisem la telefon i-a trecut ca prin minune.

Abia acum, când între propoziţii parcă şi-ar face loc şi o pauză, îndrăznesc să-l salut:

– Cum vă simţiţi, Domnule Ministru?

La Ministerul Culturii, de când a plecat Ion Ungureanu, s-au perindat vreo zece miniştri, dar pentru mine, ca şi pentru întreaga republică, Ion Ungureanu a rămas „Domn’ Ministru” în continuare.

– Te-am aşteptat, îmi spune el. Nu mă bărbierisem câteva zile. Dar azi am simţit că vei veni şi mi-am dat jos barba…

Îmi spune ce mai e nou pe la Chişinău, de unde am sosit dimineaţă.

Îi dau câteva dintre ultimele numere ale săptămânalului „Literatura şi arta”.

Îmi spune că se abonase la el în perioada când locuise la Moscova, apoi şi când se aflase la Bucureşti.

– Îmi era dor de el. Nu atât să-l citesc, cât să-l ţin în mâini.

Îl ia, parcă s-ar sprijini – acesta e sentimentul pe care-l am – unul pe celălalt.

Îmi vorbeşte cu durere despre consângenii noştri pe care-i iubeşte mult:

– Săracii!

Apoi, după o pauză, adaugă:

– Ce vraişte poate fi în capul lor! Cum să nu-ţi fie milă de ei?!

Trădarea de frate revine, cu înscăunarea noului preşedinte, la ordinea zilei?

La această întrebare Ion Ungureanu răspunde cu o altă întrebare, care e de fapt o nedumerire:

– De ce celora care sunt de partea răului le este bine, iar celora care sunt de partea binelui le este rău?

Generaţiile de azi?

– Ele au o misiune – de a afla adevărul şi a-l transmite şi celora care nu-l cunosc.

Merită un popor care votează mereu contra lui să se salveze?

– Popoarele nu sunt de la oameni, ci de la Dumnezeu. Fiecare are o misiune a sa.

Timpul trece greu pe pat de spital?

– Nici aici n-am stat degeaba. Am pus la cale un Festival de film basarabean la Bucureşti.

Care sunt gândurile la care reveniţi acum cel mai des?

– La biblioteca de cărţi româneşti a tatălui meu.

În iunie 1940, tatăl său, Spiridon Ungureanu, de frica analfabeţilor care, dacă te vedeau cu o carte cu grafie latină în mână, trăgeau din pistol, iar atunci când a intrat Armata Roşie în Opaci, şi-a îngropat biblioteca cu cărţi româneşti într-o grădină largă pe care o avea dincolo de sat, ca s-o dezgroape la începutul războiului şi s-o îngroape din nou în 1944.

Tatăl a murit imediat după război, iar feciorul Ion, nopţi la rând se strecura în grădina care devenise a colhozului ca să sape la lumina lunii în căutare de acea bibliotecă.

– Aţi găsit-o?

– Toată viaţa am căutat-o, şi am găsit-o mereu altundeva. Şi acum o mai caut, sperând c-am să dau de ea.

În toţi anii săi Ion Ungureanu a fost în căutare de acele cărţi, dar şi de altele, parcă în acea grădină confiscată – n-o fi fost oare chiar Basarabia?! – şi-ar fi căutat rădăcinile.

Ion Ungureanu a dovedit, în perioada cât a fost ministru, că Ministerul Culturii poate fi cel mai important într-un Guvern. Nu ştiut de ce cred că dacă am fi avut la Ministerul Economiei un Ion Ungureanu, specializat în probleme economice, am fi fost azi una din ţările cele mai prospere din Europa.

Ministerul condus de Ungureanu în 1990–1994 s-a numit şi al Cultelor.

– Ce experienţă au adăugat cultele biografiei Dumneavoastră?

– În 1991 în primăvară am avut o invitaţie în SUA. Şi şeful Departamentului de Stat al SUA mi-a propus să am o întâlnire cu studenţii de la Facultatea de Teologie din statul Virginia. Tot el m-a preîntâmpinat: „Vedeţi cum vorbiţi. Ei toţi pledează pentru lichidarea Ministerului Cultelor…”.

Probabil, ca să fie evitate imixtiunile statului în viaţa bisericii.

Le-am vorbit despre Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor lumii, despre noi, despre proeminentul lor scriitor american Mark Twain. Acesta din urmă era ateu şi şi-a pus în gând să scrie un pamflet despre „sfânta” (ghilimelele îi aparţin) Ioana D’Arc. Înainte de asta a decis să studieze nişte izvoare cu mărturiile contemporanilor despre Ioana, dar după ce le-a studiat, ele l-au transformat dintr-un ateu convins – într-un creştin convins, iar în loc de pamflet a scris un studiu teologic de o mare profunzime.

La proces acuzatorii au întrebat-o pe Ioana, care era o copilă: „Cele pe care le faci spui că le faci în numele Domnului, dar spune-ne: eşti tu înzestrată cu har divin sau nu eşti?”.

Dacă afirma că nu are har divin, ar fi fost un argument ca să fie arsă pe rug, pentru că, neavând har dumnezeiesc, ce drept ai fi avut să vorbeşti în numele Domnului? Iar dacă afirma că-l are, cădea în celălalt păcat, păcatul trufiei, argument şi el suficient pentru a fi urcată pe rug.

Şi atunci Fecioara din Orléans a răspuns în felul următor: „Eu nu ştiu dacă am sau nu am harul lui Dumnezeu. Dar dacă îl am – îl voi ruga pe Cel de Sus să mi-l lase, iar dacă nu-l am, am să rog ca El, în nesfârşita lui milă de oameni, să mi-l dea…”.

La sfârşit, studenţii au rămas pe poziţiile lor:

– Nu avem nevoie de un Minister al Cultelor, dar de un asemenea ministru ca Dumneavoastră – avem nevoie!

Iar şeful Departamentului de Stat al SUA, un profesor din statul Virginia, i-a spus:

– De dragul unei alte întâlniri cu Dumneavoastră aş fi gata să merg pe jos până la Chişinău.

Toate discursurile sale – iar el a fost cel mai ilustru orator al Basarabiei – au însemnat lecţii de Dragoste de Neam, de Credinţă, de Omenie.

Ion Ungureanu, preşedintele Sfatului Înţelepţilor de la Forul Democrat al Românilor din Moldova, membru activ în „Sfatul Ţării–2”, mi-a fost mai mult decât un tată, mai mult decât un frate: mi-a fost un prieten.

Iar întreaga noastră republică a fost un reper, un model, o instituţie morală.

Mi-a mai mărturisit la Colţea:

– Eu am acum un secret al meu: dimineaţa mă trezesc cu un somn fericit…

Era visul lui de însănătoşire.

De dor de viaţă.

Aşa îl voi şti. Aşa mi-a rămas în memorie.

În aceste clipe, ar trebui să ne cerem iertare de la Ion Ungureanu pentru faptul că ne-a iubit mai mult decât am fi meritat.

Să ne mai cerem iertare şi în numele celora care l-au lovit fără să-l cruţe, care l-au alungat de Acasă în lumea largă, crezând că nu va mai găsi drumul înapoi niciodată.

Dar iată că el l-a găsit. Şi s-a întors să-şi doarmă somnul de veci între rude de suflet şi prieteni.

Ion Ungureanu, Omul care făcea cuvintele să lumineze, una dintre cele mai proeminente personalităţi pe care le-a dat vreodată Basarabia, cel care de pe pat de spital a ţinut, ca un profet basarabean, să ne preîntâmpine, transmiţându-ne, transmiţându-vă acest mesaj:

– Fiţi atenţi! Duşmanul e la porţi! Luptele de stradă dintre noi şi noi într-o cetate asediată de vrăjmaşi sunt cele mai periculoase.

Testamentul lui rostit înainte de a pleca la Domnul a fost:

– Să vă uniţi cu Ţara, iar pentru ca să vă reuşească acest lucru – uniţi-vă între voi!

Să-i urăm un somn liniştit, adică fericit, acolo unde se află.

Iar noi să-i urmăm îndemnul.

Ca să-i arătăm că am meritat dragostea lui cea fără de capăt.