Sanctuare rupestre
muntene
Multe sanctuare rupestre
s-au instalat în peşterile orizontale şi verticale/ avene/ puţuri
apărute în munţi şi dealuri la altitudini de cca 1 000 m. Acestea s-au
format rareori în roci dure (bazalte), dar mai ales în depozitele
sedimentare friabile (argile, loess, gresii, calcare, conglomerate,
tufuri) fisurate şi erodate inegal de factorii de mediu (climă, ape) în
funcţie de înclinarea pantei, dispoziţia, expunerea şi vârsta
straturilor. Ca urmare, acţiunea modelatoare umană, care a lărgit prin
săpare crăpăturile substratului, a fost mai lesnicioasă. Relieful
ruiniform, relativ stabilizat după prăbuşirea stâncilor de mari
dimensiuni pe suprafeţele plane, s-a pretat de asemenea acestor
intervenţii în decor. Realizarea excavaţiilor, care a durat uneori timp
de secole, a fost rezultatul muncii anonime şi asidui a sihaştrilor şi
populaţiei din aceste regiuni, ale cărei îndeletniciri se bazau pe
oieritul transhumant, valorificarea pădurilor, culturile de pomi
fructiferi, exploatarea sării, comerţ etc. Vestigiile istorice au trecut
legendar menţionat adesea în folclorul zonal, dar continuitatea certă a
locuirii a fost atestată mai târziu de hrisoavele domneşti şi studiile
arheologice. Ocuparea neîntreruptă de peste 3 000 de ani a sihăstriilor
o probează miile de inscripţii, gravuri şi însemne. Diferitele forme
de comunicare vizuală realizate de-a lungul timpului poartă amprenta
intervenţiei antropice, care a prelucrat din străvechime anumite stânci
conferindu-le un rol sacru de închinare pe înălţimi mai aproape de
Divinitate pentru a-I primi şi interpreta liniştit semnele. Aceste
aspiraţii perpetuate milenar sunt probate de suprapunerea culturilor în
acelaşi habitat începând cu megaliţii neolitici, altarele dacice,
jilţurile, necropolele şi continuând cu bazinele de retenţia
apei, treptele, urmele de paşi etc, dăltuite în rocă. Sacerdoţii au
ales special locuri înalte şi vizibile amplasării celor mai importante
elemente de cult pentru a le impune privirii şi memoriei colective.
Suprafeţele parietale ale stâncilor şi peşterilor au desene ce
indicau trasee iniţiatice, comerciale, avertizări, locuri şi personaje
importante etc. În atare împrejurări s-au gravat izolat ori grupat
petroglife/ imagini simbolice tainice asemănătoare celor de
pe răbojuri, sori, brăduţi, spice, fulgi de zăpadă, oameni,
mâini, arme primitive, tridente, turnuri, diverse tipuri de cruci
printre care şi zvastica ş.a., multe încadrate de pătrate şi
dreptunghiuri. Alte picto-ideograme aparţin unui scris sacru arhaic
carpato-danubian, ce aminteşte tăbliţele neolitice inscripţionate
găsite la Turdaş, Tărtăria, Homorâciu, Sumer etc. Se remarcă gravuri
dacice cu pumnalele akinakes (sec. VI-IV î.C.)
şi popularul cavaler trac considerat războinic,
călăreţ funerar şi iniţiat religios aidoma preoţilor. Imaginea şi cultul
acestuia,
întâlnite adesea în
Peninsula Balcanică, sunt pomenite până în Egipt (Napoleon Săvescu,
2002). Reprezentările paleocreştine reproduc semnul peştelui şi
crucea de Malta (sec. IV-VI), iar altele mai noi redau biserici
cu trei turle (1914) etc. Urmele de cioplire parietală indică utilizarea
de către daci a daltelor zimţate ca la construcţiile de la Şinca
Veche şi Sarmisegetuza Regia. Sanctuarele rupestre a căror
origine coboară uneori în preistorie îndeplineau diverse funcţii:
dominant cultice, refugii faţă de persecuţiile religioase, cotropitori
şi intemperii, observatoare astronomice, locuri de pază şi chiar
strategice. Câţiva dintre ocupanţii schiturilor, indiferent de
numele purtat, religiile propovăduite şi mesajele transmise, au fost
de-a lungul timpului sacerdoţi înţelepţi, sfătuitori ai conducătorilor
laici, taumaturgi şi magicieni. Scriitorii antici, printre care şi
Strabon, susţineau că iniţiaţii daci puteau controla şi provoca prin
puterea gândului, rugăciunilor şi a sunetului diferite fenomene, chiar
meteorologice. Folclorul local menţionează că aceştia zburau, posibil
prin levitaţie, săgetau norii pentru a opri “balaurii furtunilor” pe
care eventual îi expediau în alte direcţii, provocau ploi etc.
Slujitorii cultului monoteiist Zamolxian adoratori al soarelui făceau
parte din ordine călugăreşti, care duceau o viaţă de pustnici. Numiţi în
antichitate kapnobatai – călători prin nori şi
ktistai – cei care se abţin de la plăcerile lumeşti
fiind abstineţi, lacto-vegetarieni, consumatori de miere, aceştia au
adoptat mai târziu creştinismul. Unii dintre urmaşii lor, porecliţi în
folclor solomonari (termen pătruns în lexic în sec.
XVII-XVIII) sau vâlhaşi aveau calităţi mistice şi totodată
magice de profeţi, reformatori şi vindecători. Imaginaţia populară vedea
aceste personaje stranii călărind balaurii scoşi din lacuri şi cu
ajutorul pocnetelor de bici alungau ploile cu grindină. Trăind retraşi
în sihăstrii, ei coborau în mijlocul poporului mai ales la marile
sărbători şi evenimentele cruciale.
Multe locuri de cult
dacice aflate în peşteri au devenit altare creştine, precum schiturile
ivite în regiunile izolate căutate de anahoreţi. Succesoarele acestora
sunt actualele mănăstiri rupestre unice şi atipice din punct de vedere
arhitectural. Rolul esenţial în sanctuare revenea absidelor altarelor,
considerate mijlocitoarele contactului direct şi înălţător al omului cu
mesajul divin. Orientatea lor în direcţia răsăritului soarelui şi a
solstiţiului hibernal a preluat o tradiţie precreştină. Dimensiunile
acestora difereau de la simple nişe pentru aşezarea icoanei şi candelei
până la spaţii de câţiva metri pătraţi, separate de naos prin
catapetesme zidite şi decorate.
Deseori lângă schituri se
observă jilţuri săpate în stânci la oarecare înălţime faţă de
următoarea treaptă de relief. Acestea erau probabil destinate
observaţiei, odihnei, meditaţiei şi experienţelor mistice ale
sacerdoţilor, care conduceau totodată dintr-o poziţie superioară
asistenţei - sacrificiile, rugăciunile de grup, luarea deciziilor
privind destinul comunităţii, procesele publice. În Evul Mediu obiceiul
s-a perpetuat prin voievozii români, care pentru mai multă vizibilitate
şi credibilitate ţineau scaune de judecată pe înălţimi izolate. O
imagine intermediară între altarele preistorice destinate jertfelor şi
aceea a scaunelor de judecată este a megaliţilor solitari şi adânc
scobiţi precum Patul Jidovului/ Uriaşului de la Subcetate (jud.
Hunedoara). Cercetătorii ştiinţifici pe baza unor observaţii şi
măsurători semnalează potenţialul energetic special al sanctuarelor
rupestre din judeţele Argeş şi Buzău. Cred că o parte din fenomenele
“stranii” desfăşurate acolo derivă din efectul combinat al structurii
geologice şi al acumulării bioenergiilor electromagnetice şi psihice ale
ocupanţilor acestor locuri. Menţionăm că o parte din mănăstirile
rupestre actuale au un aspect etajat ce combină în bază vechile
sanctuare parţial modificate, peste care s-au suprapus construcţii noi
din zidărie şi lemn - biserici, clopotniţe, chilii şi troiţe.
În JUDETUL ARGEŞ
este semnalat un triunghi magic iniţiatic şi energetic tămăduitor,
alcătuit din trei mănăstiri rupestre - Corbii de Piatră – Cetăţuia -
Nămăieşti, care are în centru oraşul Câmpulung Muscel. Continuitatea
lor cultică milenară se pierde în trecutul dacic atestat de numeroase
mărturii. Mănăstirea Corbii de Piatră (satul Jghiaburi, comuna
Corbi; suprafaţa de 3 ha), apropiată unei aşezări dacice, este săpată în
stânca masivă de gresie (30 m înălţime x 14,5 m lungime) la 400 m
distanţă faţă de centrul comunei, pe malul stâng al Râului Doamnei
afluentul Argeşului. Domeniul era locul de baştină al familiei
Corvineştilor, care odată ajunşi în Transilvania au purtat numele de
Corvin – Huniade cu posesiuni în regiunea Hunedoarei. În zonă sunt
ruinele castelului lui Voicu, tatăl lui Ioan Corvin/ Iancu de Hunedoara.
Biserica mănăstirii rupestre are alăturat aidoma unei fante scobite în
rocă trapeza/ sala de mese (11 m lungime x 2,50 m lăţime x 4 m
înălţime), care după tradiţie servise drept tribunal judecăţilor publice
ţinute de voievodul Ţării Româneşti - Neagoe Basarab (1512-21).
Deşi nu sunt datări clare, o serie de informaţii arată că biserica este
mult mai veche (1380). Prima atestare documentară apare în 23. 06. 1512,
când Muşa/ monahia Magdalina mătuşa domnitorului, fiică şi
soţie de boier, propietara moşiei Corbi, reînfiinţează Mănăstirea Corbii
de Piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului, adăugat celor două
precedente – Izvorul Tămăduirii şi Sf. Apostoli Petru şi
Pavel. Considerată mănăstire domnească de maici, datorită închinării
bisericii voievodului, aceasta era cunoscută în vechime şi drept
Mănăstirea Meriş, metoc (subordonată administrativ) al Mănăstirii
Argeşului (sec. XVI-XVIII). Sub patronajul Episcopului Iosif de Argeş
(1809) s-au realizat o serie de amenajări, iar sanctuarul a devenit
biserică de mir. Iniţial aceasta a avut un naos cu două altare de
confesiune ortodoxă şi catolică, ultimul destinat Doamnei
Clara a doua soţie a
voevodului
Alexandru Nicolae
şi mama vitregă a lui Vladislav I/ Vlaicu Vodă, care încercase zadarnic
să impună catolicismul în principat. Acum 200 de ani s-a spart peretele
despărţitor dintre altare. Construcţia este înrudită tipologic cu
bisericile Cappadociei (Turcia), ceea ce îi conferă un loc unic în
România. Pictura de tip bizantin (sec. XIV), cea
mai veche din Ţara Românească, datorată lui Ştefan Zugravul,
s-a conservat pe: catapeteasma cu trei deschideri, unde apare Cristos
înconjurat de cei 12 Apostoli, pe pereţii altarului şi pe cel sudic;
restul frescei a fost distrus de igrasie. Doar faţada bisericii,
prevăzută cu două ferestre este zidită. Intrarea se face dinspre vest în
pronaosul cu boltă semiovală, iar de acolo în naos şi absida altarului
(2,5 m adâncime x 5 m lăţime). Lăcaşul Corbii de Piatră are asemănări cu
Templul Ursitelor de la Şinca Veche. Toponimul locului are la bază
datina, după care pustnicii daci cu veşminte negre
trăiau aidoma corbilor zburând printre norii pe care îi manevrau după
dorinţă. O altă legendă pomeneşte de corbii uriaşi, care şi-au săpat
cuiburile în munte. Se presupune că acolo a fost cetatea dacă
Helis, iar pe altarul de odinioară se aduceau sacrificii lui
Zamolxis. În apropiere sunt urmele unor pietre dacice şi ale unei
intrări secrete veche de 900 de ani. Localitatea Corbi, populată cu
români moşneni şi ciobani, unii proveniţi din Mărginimea Sibiului, a
fost vizitată în sec. XVII de prelatul ortodox sirian Paul din Alep
însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei. Mănăstirea Cetăţuia
Negru Vodă (comuna Cetăţeni; 881 m altitudine) se află pe vârful
unei stânci calcaroase între râul Dâmboviţa şi pârâul Cetăţuia la 50 km
Est de Corbii de Piatră. Situl cuprinde: un ansamblu megalitic cu
diferite forme sculptate, relicve neolitice şi ale unei cetăţi dacice
peste care s-a suprapus ulterior Cetăţuia Negru-Vodă întărită cu
ziduri de piatră. Astfel de construcţii ocupau partea înaltă greu
accesibilă a muntelui, iar aşezarea extra-muros era la poalele stâncii.
Pe locul actualei biserici rupestre a fost iniţial un templu dacic
(sec. II î.C.), iar printre vestigiile epocii se numără: un bazin
săpat în rocă, folosit şi în prezent pentru colectarea apei de ploaie;
platoul de rugăciune al Marelui Preot (6 m diametru) din vârful
stâncii unde încă se slujeşte; un stâlp de piatră gravat cu o scriere
asemănătoare aceleia de pe plăcuţele de plumb de la Sinaia. Pe locul
templului s-a clădit pe vremea ocupaţiei romane o cetate de
rezistenţă, devenită un loc creştin de rugăciune, iar peste
un mileniu o cetăţuie refugiu într-o peşteră pentru Negru Vodă/ Radu
Negru/ Radu I Basarab (1291-1315), care a ctitorit biserica cu
două altare – ortodox şi catolic pentru soţia sa Doamna Marghita.
Aceasta a fost refăcută de voievodul Basarab I (1310-52) şi terminată de
Alexandru Nicolae Basarab (1330-64), care a ordonat săparea ferestrelor
şi lărgirea spaţiului inclusiv a altarului catolic pentru Doamna Clara.
Biserica veche din grotă (12 m lungime x peste 3 m înălţime) are
deasupra o clopotniţă din lemn şi o intrare zidită continuată cu un
pridvor din lemn. Tâmpla din zidărie tencuită prezintă trei deschideri
şi ornamente geometrice, iar cele trei straturi de pictură ilustrează
portretele voievozilor ctitori, ale jupanului Gh. Vineţeanu şi
stareţului Iosif. Apropiat celei de a doua biserici mai recentă,
construită din lemn în stil maramureşan, este troiţa “Crucea
Dorinţelor”, unde rugătorii lasă bileţele şi lucruri personale cu
speranţa ajutorului divin. Mai jos de biserica rupestră pe o stâncă
înaltă este Crucea lui Negru Vodă, la baza căreia există o piatră
mare numită Masa lui Mihai Viteazul. Biserica din peşteră a fost
vizitată şi a adăpostit adesea voievozi şi mireni însemnaţi precum: Vlad
Ţepeş, Mihai Viteazul, C. Şerban, C. Brâncoveanu, stolnicul C.
Cantacuzino ş.a. La schit conduce o potecă abruptă presărată cu troiţe a
căror valoare iniţiatică sugerează Drumul Glogotei. În spatele bisericii
rupestre este Chilia Moşului/ Peştera lui Zamolxis, unde după
legendă acesta ar fi trăit o vreme desăvârşindu-şi învăţăturile. Urmele
unei aşezări dacice şi inscripţii necunoscute sunt în interiorul
şi la exteriorul peşterii pe al cărei perete este gravat călăreţul
trac. Dăltuite în piatră apar şi vestigiile de natură antropică ale
unor trepte preistorice şi ale “paşilor” credinciosului Negru
Vodă şi familiei sale. La 5 km de intrarea în oraşul Câmpulung Muscel se
află Mănăstirea Nămăieşti (satul Nămăieşti, comuna Valea Mare –
Pravăţ), monument istoric asociat în folclorul local cu vestitul
Negru Vodă, dar atestat prin hrisoavele voievozilor Mircea cel
Bătrân (1386), Radu cel Mare (1503), Mircea Ciobanul
(1547) şi Matei Basarab (1653). După legendă trei ciobani
anonimi, care îşi păşteau turmele în zonă, ca urmare a unor vise
premonitorii repetate au fost vestiţi de către Divinitate de necesitatea
realizării unei biserici acolo. Săpând terenul (765 m altitudine), ei au
găsit intrarea peşterii aven acoperită de pământ. Coborând în interior,
aceştia au descoperit icoana antică făcătoare de minuni a Maicii
Domnului cu Pruncul denumită Maica Domnului Hodighitria/
Călăuzitoarea, considerată una din cele 12 opere pictate de
Apostolul Luca, care fuseseră preluate de apostolii cristici plecaţi să
evanghelizeze lumea. Apostolul Andrei, poposind pe aceste meleaguri, a
ajuns lângă intrarea în grota aven a unui templu dacic zalmoxian,
dar negăsind vreun pustnic pentru a-l creştina, a lăsat icoana înăuntru
rostind Nemo est/ Nu ste nimeni, expresie care posibil a stat la
origina toponimului Nămăieşti. Vechiul templu a devenit un
refugiu tip catacombă creştină în epoca ocupaţiei romane, când
mai multe castre păzeau drumul, ce trecea prin pasul Bran către Dacia.
Edificiul, cioplit în rocă la 6 m adâncime, are pereţii înalţi de 4 m.
Accesul iniţial de la suprafaţă către naos şi altar era prin
tavanul turlă scobit în interiorul stâncii. Acest “model
arhitectural” puţin vizibil la exterior, şi, grefat adesea pe temple
străvechi, se întâlnea frecvent în arealul creştin ortodox din Republica
Moldova, Bulgaria, Grecia – Athos şi Meteora, Cappadocia - Turcia,
Armenia, Georgia etc. Ciobanii au zidit dinspre sud intrarea actuală
prevăzută cu un pridvor şi o turlă din piatră şi cărămidă la exteriorul
peşterii, lângă care este crucea din piatră (1601) donată de Radu
Postelnicu. Clopotniţa din cărămidă şi lemn s-a ridicat pe o stâncă la
câţiva metri de altar, iar pe versant s-au mai clădit 14 chilii,
stăreţia şi actualmente un muzeu. Biserica cu două hramuri – Intrarea
Maicii Domnului în biserică şi Izvorul Tămăduirii a fost
lărgită în 1843 tot prin cioplirea stâncii. Între anii 1916-21 aceasta a
fost refăcută după incendiile provocate de artileria germană în timpul
primului război mondial. Icoana miraculoasă îmbrăcată în argint (anii
1778, 1913), a fost restaurată în 2004 cu o pictură ataşată pe pânză
după un model aflat la mănăstirea Vatoped de pe Muntele Athos. Lăcaşul
lipsit de frescă posedă o colecţie de icoane şi piese de cult (sec.
XVII-XIX). Mănăstirea, cu 33 de maici după numărul anilor petrecuţi de
Mântuitor pe pământ, a fost înzestrată de voievodul Matei Basarab cu
averile boierilor morţi fără urmaşi.
JUDETUL BUZĂU
are semnalat un alt triunghi magic iniţiatic şi energetic alcătuit din
câteva schituri, mănăstiri şi locuinţe rupestre apropiate localităţilor
Aluniş–Nucu–Ruginoasa având în centru comuna Bozioru.
Complexele monastice, situate în zona de SE a Carpaţilor (munţii Ivăneţu
şi Siriu) şi Subcarpaţilor de Curbură (dealurile Botanului) ocupă o
suprafaţă de 80 kmp. Acestea cuprind circa 30 de aşezăminte, multe
megalitice datând din epocile Bronzului şi prima epocă a Fierului
(î.C.), iar altele de sorginte dacică. Toate au fost preluate de
călugării ortodocşi isihaşti şi anahoreţi, care le-au transformat în
sihăstrii şi schituri. Regiunea, cunoscută drept unul din cele mai
importante centre ale creştinismului românesc, se află în bazinul
râului Buzău, care datorită poziţiei sale de vale transversală peste
munţi şi dealuri a asigurat din totdeauna circulaţia oamenilor şi
bunurilor între provinciile româneşti, Dunăre şi mare. În afara
autohtonilor daci, pe acolo au trecut romanii şi numeroşi migratori
eurasiatici. Zona bogată în zăcăminte de chihlimbar de cea mai bună
calitate, aflate adesea la suprafaţă, a făcut parte din Drumul
chihlimbarului/ ambrei considerată “piatra soarelui” cu virtuţi
magice. Pe acest traseu se angajau şi ambarcaţiunile feniciene sosite în
scop comercial via Marea Neagră – Dunăre – Buzău. O serie de însemne
necunoscute azi, aflate pe stânci, marcau posibil această rută antică,
care a fost concomitent şi o cale a schimburilor spirituale. Regiunea
Munţilor Buzăului era cunoscută din vechime drept Ţara Luanei
după numele unui rege legendar civilizator şi taumaturg. O piatră
gigantică cu o scriere necunoscută s-a găsit în zona adăposturilor
rupestre, grupate de cercetători în patru categorii corespunzătoare
perioadelor în care au fost săpate şi locuite. Fundu Peşterii/
Peştera - sec. VI-IV î.C .este cel mai vechi şi
important sit, amenajat şi ocupat continuu de-a lungul multor
perioade istorice. Peşteri săpate în sec. III-VI d.C. –
Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită, Dionisie Torcătorul, Gaura
Tătarilor, complexul rupestru Aluniş – o bisericuţă şi chilii.
Peşteri utilizate în sec. XIII-XIX – Motănău, Sf.
Gheorghe, Găvanele/ Găvanul. Peşteri descrise de învăţătorii
satelor (1871-92) - parţial sau total distruse de factorii
naturali sau de om – cele 4 aşezări de la Aluniş, Nucu,
Colţii de Jos, Agatonul Vechi, Ghereta, Căsoaia ş.a. Prezentarea acestor
situri a fost transmisă scriitorului şi istoricului Alexandru
Odobescu (1871) şi lui Bazil Iorgulescu (1892), pedagog,
jurist şi geograf din municipiul Buzău. Al. Odobescu a vizitat zona
împreună cu pictorul elveţian Henri Trenk, care a realizat un
album de acuarele aflat în Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei
Române. Scriitorul, care a studiat monumentele megalitice din regiune, a
publicat studii valoroase pe această temă, precum şi lucrarea
Tezaurul de la Pietroasa (3 vol.; 1899-1900) descoperit în
localitatea omonimă pe dealul Istriţa (alt. 749 m), unde s-au decopertat
scobite în piatră necropole dacice mai vechi de 2 000 ani. Pe
raza comunei Pietroasele se găsea şi un castru roman (sec. IV).
Arhitecta Silvia Păun arată că “în Muntenia era cel mai vechi centru
călugăresc din Carpaţi cu mărturii de prezenţă paleocreştină (sec.
IV-VII) în Munţii Buzăului în arealele satelor Nucu-Aluniş-Găvanele”.
Originile dacice precreştine ale multor situri sunt probate de către
gravuri şi urmele lăsate de folosirea daltei zimţate pentru scobirea
sanctuarelor – Aluniş, Agatonul Nou, Piatra Îngăurită şi
Fundătura.
Fundul Peşterii/
Peştera
(sec. VI-IV î.C) .este cea mai veche şi mai importantă aşezare
istorică amenajată, locuită şi refolosită în feudalismul timpuriu.
Pereţii acesteia au incizate 137 de simboluri:
solare, un arc cu săgeată, vârfuri de lance, lame franjurate, halebarde,
o mână ce marchează luarea în posesie şi protecţia, ramuri.
Se observă însemnele unui scris arhaic neolitic codat, ce
aminteşte şi uneori chiar precede tăbliţele inscripţionate în spaţiul
carpato-danubian la Turdaş, Tărtăria, Homorâciu, dar şi din îndepărtatul
Sumer etc. Unei epoci mai târzii îi-aparţin gravurile cu pumnale
akinakas folosite de către daci, sciţi şi perşi, iar altele cu
săgeţi, peşti, cruci. Cercetătorii consideră situl un loc
de iniţiere a războinicilor şi de cult al fertilităţii datorită
aspectului vulvar începând cu intrarea, unde se află sculptat în stâncă
un falus uriaş. În jurul cavernei au apărut şi alte grote ocupate de
călugări. Situl este considerat unicat pe plan internaţional. Apropiat
satului Nucu se află următoarele sanctuare rupestre:
Bisericuţa din
Peştera lui Iosif
(sec. III-IV;
X-XIII) este atestată în 1588 printr-un document al voievodului Dan II.
Evaluată drept cea mai bine conservată sihăstrie, aceasta are o singură
încăpere scobită la baza unei stânci piramidale prăbuşită pe versantul
sudic al Culmii Spătarului. Deasupra intrării laterale este incizat
peştele – simbol paleocreştin, şi, o arcatură cu traseul frânt, care
decorează şi freastra. Totodată, acolo s-au descoperit obiecte din sec.
IV î.C.
Peştera/ Chilia lui
Dionisie Torcătorul,
(sec. IV-V; XVI-XVII), aflată la 1 km faţă de precedenta şi 150 m de
Fundu Peşterii, a fost săpată într-o stâncă izolată din Poiana Cozanei.
Accesul în chilia aflată la 5 m înălţime de la sol se face pe o scară de
lemn. Încăperea (6 x 2 m), ce păstrează urme de lutuială, a fost
separată în două lăcaşe - unul la intrare cu altarul într-o nişă, iar
celălalt destinat odihnei şi lucrului - tors şi ţesut la un război
vertical. Dionisie a fost un ocupant târziu şi temporar în sec. XIX.
Inscripţii preistorice şi mărturii vizuale precum Crucea de Malta
şi Crucea cu raze ar situa vechimea sitului în sec. IV-V. Până la
mijlocul sec. XX la peşteră se urca pe un prepeleac (brad uscat
cu ramuri alcătuind o scară primitivă).
Alte chilii şi schituri
izolate (atestate sec. XVI-XVII) cu o singură încăpere sunt:
Bucătăria (sec. XVI) de pe versantul NV al Culmii Spătarului, la 7
km N de satul Nucu. Schitul Fundătura, săpat într-o stâncă
prăbuşită de pe Culmea Spătarului, este atestat de către Voievodul Gh.
Duca (1678). Acolo s-a refugiat de turci Sf. Teodora de la Sihla. La 250
m sub situl precedent este Schitul Porfirie, folosit din
neoliticul târziu, are gravuri cu pumnale akinakes (sec. VI-IV
î.C.); atestat în 1639 a funcţionat până în sec. XVIII. Piatra
Îngăurită are inciziate cruci de Malta (sec. V-VI); atestare
în sec.XVI-XVII). Piatra Şoimului (sec. XVI-XIX), Ghereta
(sec. XVI-XVII); Gaura Fetei (4x4 mp.), Poiana Cozanei - o
stâncă cu o fereastră, uşă şi horn, Uşa Pietrei, Văgăuna ş.a.
Schitul lui Agaton,
atesat în 1587,
se află pe marginea unui versant al Culmii Spătarului (altit.
200-300 m) la 4,5 km de satul Nucu. Ansamblul cuprinde Agatonul Nou,
Agatonul Vechi şi Crucea Spătarului. Agatonul Nou (datat indirect
1524) cu hramul Sf. Ioan Zlataust/ Gură de Aur este situat în
partea inferioară a unei stânci în care s-au scobit cinci încăperi
dintre care trei includ altarul, naosul şi pronaosul, a patra sală este
pe latura altarului, iar a cincea aflată sub naos servea drept beci.
Pereţii au numeroase înscrisuri aparţinând unor etape istorice diferite,
cele mai vechi de sorginte neolitică, similare simbolurilor de la Fundu
Peşterei, pledează însă pentru existenţa unui centru cultic arhaic.
Pomelnicele grafitate în altar încep cu Neagoe Basarab şi primul episcop
de Buzău. Agatonul Vechi/ Dărâmătura, cu datare incertă probabil
precreştină, are trei încăperi excavate într-un martor de eroziune.
Acesta a funcţionat după dezafectarea Agatonului Nou. În 1578 Mihnea
Turcitul a făcut danii mănăstirilor Motănău, Agaton etc.
Complexul Aluniş,
care numără aproape 1 000 de ani de istorie documentată, este situat pe
valea Sibiciului lângă satul omonim de la poalele Vf. Zboiul (alt. mx.
1115 m) şi la 6 km de Colţi. După unele opinii zona a fost locuită de
geto-daci înaintea creştinismului. Bisericuţa cu hramul Tăierea
capului Sf. Ioan Botezătorul a fost săpată conform tradiţiei orale
de ciobanii Vlad şi Simion (1277), care au avut viziunea icoanei Maicii
Domnului aflată în interiorul stâncii. La sanctuarul rupestru aparent
masiv, atestat documentar în 1352, se ajunge pe un drum de acces şi un
altul de fugă. Acesta are cavităţi de suprafaţă şi subterane amenajate
pe două nivele cu ferestre, naos, pronaos, absida altarului (2,55 x 3,20
m) şi nişe pentru candele. Alăturat bisericii în Culmea Martirei
sunt cioplite 7
chilii cu paturi şi o sobă de piatră, care încălzea două încăperi.
În vecinătate, pe o stâncă se văd 7 trepte orientate N-S, urmele
unui zid medieval, postamentele sculptate cu doi lei ale
coloanelor de marmură aflate odinioară la intrarea în biserică,
turnul clopotniţă, cruci de vârste diferite şi numeroase
inscripţii, dintre care una aminteşte de misionarul creştin Sf.
Sava Gotul (334-372) născut într-un sat apropiat râului Buzău.
Acesta a fost martirizat şi înecat acolo de goţii păgâni conduşi de
Athanaric. Moaştele mucenicului, devenit ocrotitorul Buzăului, au fost
trimise în Cappadocia, la cererea Sf. Vasile cel Mare. Sihăstria cu 12
eremiţi, a devenit ulterior mănăstire de obşte cu 240 de călugări, iar
în 1864 biserică de mir pentru sătenii din Colţi. De-a lungul timpului
Alunişul a fost înzestrat cu moşii, turme de vite, daruri scumpe şi
minele de chihlimbar donate de Mihnea Turcitul (1580). La 800 m pe
creasta stâncii în care este săpată biserica, s-a sculptat Jilţul
lui Dumnezeu pe o platformă rectangulară lângă un altar de
sacrificiu precreştin. Ideea de justiţie în faţa poporului o dovedesc şi
cele trei Scaune ale Spătarului/ Scaunele lui Negru
Vodă de lângă Nucu, modelate pe vârful unei stânci piramidale,
care reprezintă primul divan domnesc.
În zona satului
Ruginoasa,
Peştera Policiorii (sec. XVI-XVII) din masivul Piatra Arsenia,
folosită adesea ca adăpost, are două terase din gresie cu podeaua plină
de semne, multe grupate, ce sugerează sori, brăduţi, spice, fulgi de
zăpadă, turnuri cu 12 trepte, figuri umane stilizate, biserici cu trei
turle. Alte peşteri apropiate sunt: Culmea Pietrei (1414);
Gaura Tătarilor (sec. XVI-XVII) fost refugiu pentru populaţie lângă
satul Mlăjet, înglobat actual de localitatea Nehoiu.
Megaliţii
arhaici, ce poartă amprenta intervenţiei antropice, au nume sugestive
precum Starostele un menhir cu simboluri pictografice de
pe stânca Ţurţudui (1024 m altitudine); Piatra cu semne – are
desenate urme de animale ale pădurii – lup, vulpe, urs cu rol
idolatru şi didactic pentru instruire; Falusul – sugerează
cultul fertilităţii etc. Un interes aparte îl prezintă stânca
izolată Piatra Însemnată (com. Colţi) cu o scriere
necunoscută, triunghiuri, pătrate şi stele. Arealul
Ulmetu-Bozioru are numeroşi trovanţi din gresie cu forme
ciudate aidoma unor reprezentări sacre. Invazia tătară din 1596 a
distrus o mare parte a mănăstirilor şi a împrăştiat călugării. Voievodul
Mihai Viteazul a ctitorit în acelaşi an Mănăstirea Sf. Gheorghe
la marginea satului Nucu cu scopul de a coordona şi reorganiza viaţa
monahală a schiturilor.
Majoritatea sanctuarelor
rupestre muntene fac parte dintr-un brâu de sihăstrii de sorginte
dacă, încreştinate ulterior, care înconjură Carpaţii. Modele de
continuitate şi suprapunere culturală, acestea au elaborat şi adaptat
totodată prototipuri arhitecturale, decorative şi o scriere străveche
parietală stâncilor, elemente vizibile şi în vechiul imperiu bizantin -
Peninsula Balcanică (Grecia - Athos, Meteora; Bulgaria), Caucaz
(Armenia, Georgia) până în Orientul Apropiat (Palestina, Siria,
Iordania, Egipt), cu care se întreţineau schimburi de natură spirituală.
Dr. Simona CONDURĂŢEANU
Bibliografie
Chifu, Ecaterina,
2012, Ţara Luanei, vatră multimilenară de civilizaţie, rev. Dacia
Magazin, nr. 78-79, al XIII-lea Congres Internaţional de Dacologie,
editată la Tulcea. //Damian, T., 2016, Un monument la Bozioru,
rev. Origini, nr. 5, Fundaţia Origini Carpatice, Buzău.//Orescu,
Michaela, 2010, Soarele Carpaţilor, Editura Amurg
Sentimental, Bucureşti.//Păun, Silvia, 2000, Absida altarului,
Edit. Per omnes artes, Bucureşti.//Săvescu, Napoleon, 2002,
Noi nu suntem urmaşii Romei, Edit. Intact, Bucureşti.//*** 2011,
Nestemate din Munţii Buzăului, informaţii anonime de pe Internet,
România.
|
|