Sanctuare rupestre muntene

Multe sanctuare rupestre s-au instalat în peşterile orizontale şi verticale/ avene/ puţuri apărute în munţi şi dealuri la altitudini de cca 1 000 m. Acestea s-au format rareori în roci dure (bazalte), dar mai ales în depozitele sedimentare friabile (argile, loess, gresii, calcare, conglomerate, tufuri) fisurate şi erodate inegal de factorii de mediu (climă, ape) în funcţie de înclinarea pantei, dispoziţia, expunerea şi vârsta straturilor. Ca urmare, acţiunea modelatoare umană, care a lărgit prin săpare crăpăturile substratului, a fost mai lesnicioasă. Relieful ruiniform, relativ stabilizat după prăbuşirea stâncilor de mari dimensiuni pe suprafeţele plane, s-a pretat de asemenea acestor intervenţii în decor. Realizarea excavaţiilor, care a durat uneori timp de secole, a fost rezultatul muncii anonime şi asidui a sihaştrilor şi populaţiei din aceste regiuni, ale cărei îndeletniciri se bazau pe oieritul transhumant, valorificarea pădurilor, culturile de pomi fructiferi, exploatarea sării, comerţ etc. Vestigiile istorice au trecut legendar menţionat adesea în folclorul zonal, dar continuitatea certă a locuirii a fost atestată mai târziu de hrisoavele domneşti şi studiile arheologice. Ocuparea neîntreruptă de peste 3 000 de ani a sihăstriilor o probează miile de inscripţii, gravuri şi însemne. Diferitele forme de comunicare vizuală realizate de-a lungul timpului poartă amprenta intervenţiei antropice, care a prelucrat din străvechime anumite stânci conferindu-le un rol sacru de închinare pe înălţimi mai aproape de Divinitate pentru a-I primi şi interpreta liniştit semnele. Aceste aspiraţii perpetuate milenar sunt probate de suprapunerea culturilor în acelaşi habitat începând cu megaliţii neolitici, altarele dacice, jilţurile, necropolele şi continuând cu bazinele de retenţia apei, treptele, urmele de paşi etc, dăltuite în rocă. Sacerdoţii au ales special locuri înalte şi vizibile amplasării celor mai importante elemente de cult pentru a le impune privirii şi memoriei colective. Suprafeţele parietale ale stâncilor şi peşterilor au desene ce indicau trasee iniţiatice, comerciale, avertizări, locuri şi personaje importante etc. În atare împrejurări s-au gravat izolat ori grupat petroglife/ imagini simbolice tainice asemănătoare celor de pe răbojuri, sori, brăduţi, spice, fulgi de zăpadă, oameni, mâini, arme primitive, tridente, turnuri, diverse tipuri de cruci printre care şi zvastica ş.a., multe încadrate de pătrate şi dreptunghiuri. Alte picto-ideograme aparţin unui scris sacru arhaic carpato-danubian, ce aminteşte tăbliţele neolitice inscripţionate găsite la Turdaş, Tărtăria, Homorâciu, Sumer etc. Se remarcă gravuri dacice cu pumnalele akinakes (sec. VI-IV î.C.) şi popularul cavaler trac considerat războinic, călăreţ funerar şi iniţiat religios aidoma preoţilor. Imaginea şi cultul acestuia, întâlnite adesea în Peninsula Balcanică, sunt pomenite până în Egipt (Napoleon Săvescu, 2002). Reprezentările paleocreştine reproduc semnul peştelui şi crucea de Malta (sec. IV-VI), iar altele mai noi redau biserici cu trei turle (1914) etc. Urmele de cioplire parietală indică utilizarea de către daci a daltelor zimţate ca la construcţiile de la Şinca Veche şi Sarmisegetuza Regia. Sanctuarele rupestre a căror origine coboară uneori în preistorie îndeplineau diverse funcţii: dominant cultice, refugii faţă de persecuţiile religioase, cotropitori şi intemperii, observatoare astronomice, locuri de pază şi chiar strategice. Câţiva dintre ocupanţii schiturilor, indiferent de numele purtat, religiile propovăduite şi mesajele transmise, au fost de-a lungul timpului sacerdoţi înţelepţi, sfătuitori ai conducătorilor laici, taumaturgi şi magicieni. Scriitorii antici, printre care şi Strabon, susţineau că iniţiaţii daci puteau controla şi provoca prin puterea gândului, rugăciunilor şi a sunetului diferite fenomene, chiar meteorologice. Folclorul local menţionează că aceştia zburau, posibil prin levitaţie, săgetau norii pentru a opri “balaurii furtunilor” pe care eventual îi expediau în alte direcţii, provocau ploi etc. Slujitorii cultului monoteiist Zamolxian adoratori al soarelui făceau parte din ordine călugăreşti, care duceau o viaţă de pustnici. Numiţi în antichitate kapnobatai – călători prin nori şi ktistai – cei care se abţin de la plăcerile lumeşti fiind abstineţi, lacto-vegetarieni, consumatori de miere, aceştia au adoptat mai târziu creştinismul. Unii dintre urmaşii lor, porecliţi în folclor solomonari (termen pătruns în lexic în sec. XVII-XVIII) sau vâlhaşi aveau calităţi mistice şi totodată magice de profeţi, reformatori şi vindecători. Imaginaţia populară vedea aceste personaje stranii călărind balaurii scoşi din lacuri şi cu ajutorul pocnetelor de bici alungau ploile cu grindină. Trăind retraşi în sihăstrii, ei coborau în mijlocul poporului mai ales la marile sărbători şi evenimentele cruciale.

Multe locuri de cult dacice aflate în peşteri au devenit altare creştine, precum schiturile ivite în regiunile izolate căutate de anahoreţi. Succesoarele acestora sunt actualele mănăstiri rupestre unice şi atipice din punct de vedere arhitectural. Rolul esenţial în sanctuare revenea absidelor altarelor, considerate mijlocitoarele contactului direct şi înălţător al omului cu mesajul divin. Orientatea lor în direcţia răsăritului soarelui şi a solstiţiului hibernal a preluat o tradiţie precreştină. Dimensiunile acestora difereau de la simple nişe pentru aşezarea icoanei şi candelei până la spaţii de câţiva metri pătraţi, separate de naos prin catapetesme zidite şi decorate.

Deseori lângă schituri se observă jilţuri săpate în stânci la oarecare înălţime faţă de următoarea treaptă de relief. Acestea erau probabil destinate observaţiei, odihnei, meditaţiei şi experienţelor mistice ale sacerdoţilor, care conduceau totodată dintr-o poziţie superioară asistenţei - sacrificiile, rugăciunile de grup, luarea deciziilor privind destinul comunităţii, procesele publice. În Evul Mediu obiceiul s-a perpetuat prin voievozii români, care pentru mai multă vizibilitate şi credibilitate ţineau scaune de judecată pe înălţimi izolate. O imagine intermediară între altarele preistorice destinate jertfelor şi aceea a scaunelor de judecată este a megaliţilor solitari şi adânc scobiţi precum Patul Jidovului/ Uriaşului de la Subcetate (jud. Hunedoara). Cercetătorii ştiinţifici pe baza unor observaţii şi măsurători semnalează potenţialul energetic special al sanctuarelor rupestre din judeţele Argeş şi Buzău. Cred că o parte din fenomenele “stranii” desfăşurate acolo derivă din efectul combinat al structurii geologice şi al acumulării bioenergiilor electromagnetice şi psihice ale ocupanţilor acestor locuri. Menţionăm că o parte din mănăstirile rupestre actuale au un aspect etajat ce combină în bază vechile sanctuare parţial modificate, peste care s-au suprapus construcţii noi din zidărie şi lemn - biserici, clopotniţe, chilii şi troiţe.

În JUDETUL ARGEŞ este semnalat un triunghi magic iniţiatic şi energetic tămăduitor, alcătuit din trei mănăstiri rupestre - Corbii de Piatră – Cetăţuia - Nămăieşti, care are în centru oraşul Câmpulung Muscel. Continuitatea lor cultică milenară se pierde în trecutul dacic atestat de numeroase mărturii. Mănăstirea Corbii de Piatră (satul Jghiaburi, comuna Corbi; suprafaţa de 3 ha), apropiată unei aşezări dacice, este săpată în stânca masivă de gresie (30 m înălţime x 14,5 m lungime) la 400 m distanţă faţă de centrul comunei, pe malul stâng al Râului Doamnei afluentul Argeşului. Domeniul era locul de baştină al familiei Corvineştilor, care odată ajunşi în Transilvania au purtat numele de Corvin – Huniade cu posesiuni în regiunea Hunedoarei. În zonă sunt ruinele castelului lui Voicu, tatăl lui Ioan Corvin/ Iancu de Hunedoara. Biserica mănăstirii rupestre are alăturat aidoma unei fante scobite în rocă trapeza/ sala de mese (11 m lungime x 2,50 m lăţime x 4 m înălţime), care după tradiţie servise drept tribunal judecăţilor publice ţinute de voievodul Ţării Româneşti - Neagoe Basarab (1512-21). Deşi nu sunt datări clare, o serie de informaţii arată că biserica este mult mai veche (1380). Prima atestare documentară apare în 23. 06. 1512, când Muşa/ monahia Magdalina mătuşa domnitorului, fiică şi soţie de boier, propietara moşiei Corbi, reînfiinţează Mănăstirea Corbii de Piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului, adăugat celor două precedente – Izvorul Tămăduirii şi Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Considerată mănăstire domnească de maici, datorită închinării bisericii voievodului, aceasta era cunoscută în vechime şi drept Mănăstirea Meriş, metoc (subordonată administrativ) al Mănăstirii Argeşului (sec. XVI-XVIII). Sub patronajul Episcopului Iosif de Argeş (1809) s-au realizat o serie de amenajări, iar sanctuarul a devenit biserică de mir. Iniţial aceasta a avut un naos cu două altare de confesiune ortodoxă şi catolică, ultimul destinat Doamnei Clara a doua soţie a voevodului Alexandru Nicolae şi mama vitregă a lui Vladislav I/ Vlaicu Vodă, care încercase zadarnic să impună catolicismul în principat. Acum 200 de ani s-a spart peretele despărţitor dintre altare. Construcţia este înrudită tipologic cu bisericile Cappadociei (Turcia), ceea ce îi conferă un loc unic în România. Pictura de tip bizantin (sec. XIV), cea mai veche din Ţara Românească, datorată lui Ştefan Zugravul, s-a conservat pe: catapeteasma cu trei deschideri, unde apare Cristos înconjurat de cei 12 Apostoli, pe pereţii altarului şi pe cel sudic; restul frescei a fost distrus de igrasie. Doar faţada bisericii, prevăzută cu două ferestre este zidită. Intrarea se face dinspre vest în pronaosul cu boltă semiovală, iar de acolo în naos şi absida altarului (2,5 m adâncime x 5 m lăţime). Lăcaşul Corbii de Piatră are asemănări cu Templul Ursitelor de la Şinca Veche. Toponimul locului are la bază datina, după care pustnicii daci cu veşminte negre trăiau aidoma corbilor zburând printre norii pe care îi manevrau după dorinţă. O altă legendă pomeneşte de corbii uriaşi, care şi-au săpat cuiburile în munte. Se presupune că acolo a fost cetatea dacă Helis, iar pe altarul de odinioară se aduceau sacrificii lui Zamolxis. În apropiere sunt urmele unor pietre dacice şi ale unei intrări secrete veche de 900 de ani. Localitatea Corbi, populată cu români moşneni şi ciobani, unii proveniţi din Mărginimea Sibiului, a fost vizitată în sec. XVII de prelatul ortodox sirian Paul din Alep însoţitorul patriarhului Macarie al Antiohiei. Mănăstirea Cetăţuia Negru Vodă (comuna Cetăţeni; 881 m altitudine) se află pe vârful unei stânci calcaroase între râul Dâmboviţa şi pârâul Cetăţuia la 50 km Est de Corbii de Piatră. Situl cuprinde: un ansamblu megalitic cu diferite forme sculptate, relicve neolitice şi ale unei cetăţi dacice peste care s-a suprapus ulterior Cetăţuia Negru-Vodă întărită cu ziduri de piatră. Astfel de construcţii ocupau partea înaltă greu accesibilă a muntelui, iar aşezarea extra-muros era la poalele stâncii. Pe locul actualei biserici rupestre a fost iniţial un templu dacic (sec. II î.C.), iar printre vestigiile epocii se numără: un bazin săpat în rocă, folosit şi în prezent pentru colectarea apei de ploaie; platoul de rugăciune al Marelui Preot (6 m diametru) din vârful stâncii unde încă se slujeşte; un stâlp de piatră gravat cu o scriere asemănătoare aceleia de pe plăcuţele de plumb de la Sinaia. Pe locul templului s-a clădit pe vremea ocupaţiei romane o cetate de rezistenţă, devenită un loc creştin de rugăciune, iar peste un mileniu o cetăţuie refugiu într-o peşteră pentru Negru Vodă/ Radu Negru/ Radu I Basarab (1291-1315), care a ctitorit biserica cu două altare – ortodox şi catolic pentru soţia sa Doamna Marghita. Aceasta a fost refăcută de voievodul Basarab I (1310-52) şi terminată de Alexandru Nicolae Basarab (1330-64), care a ordonat săparea ferestrelor şi lărgirea spaţiului inclusiv a altarului catolic pentru Doamna Clara. Biserica veche din grotă (12 m lungime x peste 3 m înălţime) are deasupra o clopotniţă din lemn şi o intrare zidită continuată cu un pridvor din lemn. Tâmpla din zidărie tencuită prezintă trei deschideri şi ornamente geometrice, iar cele trei straturi de pictură ilustrează portretele voievozilor ctitori, ale jupanului Gh. Vineţeanu şi stareţului Iosif. Apropiat celei de a doua biserici mai recentă, construită din lemn în stil maramureşan, este troiţa “Crucea Dorinţelor”, unde rugătorii lasă bileţele şi lucruri personale cu speranţa ajutorului divin. Mai jos de biserica rupestră pe o stâncă înaltă este Crucea lui Negru Vodă, la baza căreia există o piatră mare numită Masa lui Mihai Viteazul. Biserica din peşteră a fost vizitată şi a adăpostit adesea voievozi şi mireni însemnaţi precum: Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, C. Şerban, C. Brâncoveanu, stolnicul C. Cantacuzino ş.a. La schit conduce o potecă abruptă presărată cu troiţe a căror valoare iniţiatică sugerează Drumul Glogotei. În spatele bisericii rupestre este Chilia Moşului/ Peştera lui Zamolxis, unde după legendă acesta ar fi trăit o vreme desăvârşindu-şi învăţăturile. Urmele unei aşezări dacice şi inscripţii necunoscute sunt în interiorul şi la exteriorul peşterii pe al cărei perete este gravat călăreţul trac. Dăltuite în piatră apar şi vestigiile de natură antropică ale unor trepte preistorice şi ale “paşilor” credinciosului Negru Vodă şi familiei sale. La 5 km de intrarea în oraşul Câmpulung Muscel se află Mănăstirea Nămăieşti (satul Nămăieşti, comuna Valea Mare – Pravăţ), monument istoric asociat în folclorul local cu vestitul Negru Vodă, dar atestat prin hrisoavele voievozilor Mircea cel Bătrân (1386), Radu cel Mare (1503), Mircea Ciobanul (1547) şi Matei Basarab (1653). După legendă trei ciobani anonimi, care îşi păşteau turmele în zonă, ca urmare a unor vise premonitorii repetate au fost vestiţi de către Divinitate de necesitatea realizării unei biserici acolo. Săpând terenul (765 m altitudine), ei au găsit intrarea peşterii aven acoperită de pământ. Coborând în interior, aceştia au descoperit icoana antică făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul denumită Maica Domnului Hodighitria/ Călăuzitoarea, considerată una din cele 12 opere pictate de Apostolul Luca, care fuseseră preluate de apostolii cristici plecaţi să evanghelizeze lumea. Apostolul Andrei, poposind pe aceste meleaguri, a ajuns lângă intrarea în grota aven a unui templu dacic zalmoxian, dar negăsind vreun pustnic pentru a-l creştina, a lăsat icoana înăuntru rostind Nemo est/ Nu ste nimeni, expresie care posibil a stat la origina toponimului Nămăieşti. Vechiul templu a devenit un refugiu tip catacombă creştină în epoca ocupaţiei romane, când mai multe castre păzeau drumul, ce trecea prin pasul Bran către Dacia. Edificiul, cioplit în rocă la 6 m adâncime, are pereţii înalţi de 4 m. Accesul iniţial de la suprafaţă către naos şi altar era prin tavanul turlă scobit în interiorul stâncii. Acest “model arhitectural” puţin vizibil la exterior, şi, grefat adesea pe temple străvechi, se întâlnea frecvent în arealul creştin ortodox din Republica Moldova, Bulgaria, Grecia – Athos şi Meteora, Cappadocia - Turcia, Armenia, Georgia etc. Ciobanii au zidit dinspre sud intrarea actuală prevăzută cu un pridvor şi o turlă din piatră şi cărămidă la exteriorul peşterii, lângă care este crucea din piatră (1601) donată de Radu Postelnicu. Clopotniţa din cărămidă şi lemn s-a ridicat pe o stâncă la câţiva metri de altar, iar pe versant s-au mai clădit 14 chilii, stăreţia şi actualmente un muzeu. Biserica cu două hramuri – Intrarea Maicii Domnului în biserică şi Izvorul Tămăduirii a fost lărgită în 1843 tot prin cioplirea stâncii. Între anii 1916-21 aceasta a fost refăcută după incendiile provocate de artileria germană în timpul primului război mondial. Icoana miraculoasă îmbrăcată în argint (anii 1778, 1913), a fost restaurată în 2004 cu o pictură ataşată pe pânză după un model aflat la mănăstirea Vatoped de pe Muntele Athos. Lăcaşul lipsit de frescă posedă o colecţie de icoane şi piese de cult (sec. XVII-XIX). Mănăstirea, cu 33 de maici după numărul anilor petrecuţi de Mântuitor pe pământ, a fost înzestrată de voievodul Matei Basarab cu averile boierilor morţi fără urmaşi.

JUDETUL BUZĂU are semnalat un alt triunghi magic iniţiatic şi energetic alcătuit din câteva schituri, mănăstiri şi locuinţe rupestre apropiate localităţilor Aluniş–Nucu–Ruginoasa având în centru comuna Bozioru. Complexele monastice, situate în zona de SE a Carpaţilor (munţii Ivăneţu şi Siriu) şi Subcarpaţilor de Curbură (dealurile Botanului) ocupă o suprafaţă de 80 kmp. Acestea cuprind circa 30 de aşezăminte, multe megalitice datând din epocile Bronzului şi prima epocă a Fierului (î.C.), iar altele de sorginte dacică. Toate au fost preluate de călugării ortodocşi isihaşti şi anahoreţi, care le-au transformat în sihăstrii şi schituri. Regiunea, cunoscută drept unul din cele mai importante centre ale creştinismului românesc, se află în bazinul râului Buzău, care datorită poziţiei sale de vale transversală peste munţi şi dealuri a asigurat din totdeauna circulaţia oamenilor şi bunurilor între provinciile româneşti, Dunăre şi mare. În afara autohtonilor daci, pe acolo au trecut romanii şi numeroşi migratori eurasiatici. Zona bogată în zăcăminte de chihlimbar de cea mai bună calitate, aflate adesea la suprafaţă, a făcut parte din Drumul chihlimbarului/ ambrei considerată “piatra soarelui” cu virtuţi magice. Pe acest traseu se angajau şi ambarcaţiunile feniciene sosite în scop comercial via Marea Neagră – Dunăre – Buzău. O serie de însemne necunoscute azi, aflate pe stânci, marcau posibil  această rută antică, care a fost concomitent şi o cale a schimburilor spirituale. Regiunea Munţilor Buzăului era cunoscută din vechime drept Ţara Luanei după numele unui rege legendar civilizator şi taumaturg. O piatră gigantică cu o scriere necunoscută s-a găsit în zona adăposturilor rupestre, grupate de cercetători în patru categorii corespunzătoare perioadelor în care au fost săpate şi locuite. Fundu Peşterii/ Peştera - sec. VI-IV î.C .este cel mai vechi şi important sit, amenajat şi ocupat continuu de-a lungul multor perioade istorice. Peşteri săpate în sec. III-VI d.C. – Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită, Dionisie Torcătorul, Gaura Tătarilor, complexul rupestru Aluniş – o bisericuţă şi chilii. Peşteri utilizate în sec. XIII-XIX – Motănău, Sf. Gheorghe, Găvanele/ Găvanul. Peşteri descrise de învăţătorii satelor (1871-92) - parţial sau total distruse de factorii naturali sau de om – cele 4 aşezări de la Aluniş, Nucu, Colţii de Jos, Agatonul Vechi, Ghereta, Căsoaia ş.a. Prezentarea acestor situri a fost transmisă scriitorului şi istoricului Alexandru Odobescu (1871) şi lui Bazil Iorgulescu (1892), pedagog, jurist şi geograf din municipiul Buzău. Al. Odobescu a vizitat zona împreună cu pictorul elveţian Henri Trenk, care a realizat un album de acuarele aflat în Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Scriitorul, care a studiat monumentele megalitice din regiune, a publicat studii valoroase pe această temă, precum şi lucrarea Tezaurul de la Pietroasa (3 vol.; 1899-1900) descoperit în localitatea omonimă pe dealul Istriţa (alt. 749 m), unde s-au decopertat scobite în piatră necropole dacice mai vechi de 2 000 ani. Pe raza comunei Pietroasele se găsea şi un castru roman (sec. IV). Arhitecta Silvia Păun arată că “în Muntenia era cel mai vechi centru călugăresc din Carpaţi cu mărturii de prezenţă paleocreştină (sec. IV-VII) în Munţii Buzăului în arealele satelor Nucu-Aluniş-Găvanele”. Originile dacice precreştine ale multor situri sunt probate de către gravuri şi urmele lăsate de folosirea daltei zimţate pentru scobirea sanctuarelor – Aluniş, Agatonul Nou, Piatra Îngăurită şi Fundătura.

Fundul Peşterii/ Peştera (sec. VI-IV î.C) .este cea mai veche şi mai importantă aşezare istorică amenajată, locuită şi refolosită în feudalismul timpuriu. Pereţii acesteia au incizate 137 de simboluri: solare, un arc cu săgeată, vârfuri de lance, lame franjurate, halebarde, o mână ce marchează luarea în posesie şi protecţia, ramuri. Se observă însemnele unui scris arhaic neolitic codat, ce aminteşte şi uneori chiar precede tăbliţele inscripţionate în spaţiul carpato-danubian la Turdaş, Tărtăria, Homorâciu, dar şi din îndepărtatul Sumer etc. Unei epoci mai târzii îi-aparţin gravurile cu pumnale akinakas folosite de către daci, sciţi şi perşi, iar altele cu săgeţi, peşti, cruci. Cercetătorii consideră situl un loc de iniţiere a războinicilor şi de cult al fertilităţii datorită aspectului vulvar începând cu intrarea, unde se află sculptat în stâncă un falus uriaş. În jurul cavernei au apărut şi alte grote ocupate de călugări. Situl este considerat unicat pe plan internaţional. Apropiat satului Nucu se află următoarele sanctuare rupestre:

Bisericuţa din Peştera lui Iosif (sec. III-IV; X-XIII) este atestată în 1588 printr-un document al voievodului Dan II. Evaluată drept cea mai bine conservată sihăstrie, aceasta are o singură încăpere scobită la baza unei stânci piramidale prăbuşită pe versantul sudic al Culmii Spătarului. Deasupra intrării laterale este incizat peştele – simbol paleocreştin, şi, o arcatură cu traseul frânt, care decorează şi freastra. Totodată, acolo s-au descoperit obiecte din sec. IV î.C.

Peştera/ Chilia lui Dionisie Torcătorul, (sec. IV-V; XVI-XVII), aflată la 1 km faţă de precedenta şi 150 m de Fundu Peşterii, a fost săpată într-o stâncă izolată din Poiana Cozanei. Accesul în chilia aflată la 5 m înălţime de la sol se face pe o scară de lemn. Încăperea (6 x 2 m), ce păstrează urme de lutuială, a fost separată în două lăcaşe - unul la intrare cu altarul într-o nişă, iar celălalt destinat odihnei şi lucrului - tors şi ţesut la un război vertical. Dionisie a fost un ocupant târziu şi temporar în sec. XIX. Inscripţii preistorice şi mărturii vizuale precum Crucea de Malta şi Crucea cu raze ar situa vechimea sitului în sec. IV-V. Până la mijlocul sec. XX la peşteră se urca pe un prepeleac (brad uscat cu ramuri alcătuind o scară primitivă).

Alte chilii şi schituri izolate (atestate sec. XVI-XVII) cu o singură încăpere sunt: Bucătăria (sec. XVI) de pe versantul NV al Culmii Spătarului, la 7 km N de satul Nucu. Schitul Fundătura, săpat într-o stâncă prăbuşită de pe Culmea Spătarului, este atestat de către Voievodul Gh. Duca (1678). Acolo s-a refugiat de turci Sf. Teodora de la Sihla. La 250 m sub situl precedent este Schitul Porfirie, folosit din neoliticul târziu, are gravuri cu pumnale akinakes (sec. VI-IV î.C.); atestat în 1639 a funcţionat până în sec. XVIII. Piatra Îngăurită are inciziate cruci de Malta (sec. V-VI); atestare în sec.XVI-XVII). Piatra Şoimului (sec. XVI-XIX), Ghereta (sec. XVI-XVII); Gaura Fetei (4x4 mp.), Poiana Cozanei - o stâncă cu o fereastră, uşă şi horn, Uşa Pietrei, Văgăuna ş.a.

Schitul lui Agaton, atesat în 1587, se află pe marginea unui versant al Culmii Spătarului (altit. 200-300 m) la 4,5 km de satul Nucu. Ansamblul cuprinde Agatonul Nou, Agatonul Vechi şi Crucea Spătarului. Agatonul Nou (datat indirect 1524) cu hramul Sf. Ioan Zlataust/ Gură de Aur este situat în partea inferioară a unei stânci în care s-au scobit cinci încăperi dintre care trei includ altarul, naosul şi pronaosul, a patra sală este pe latura altarului, iar a cincea aflată sub naos servea drept beci. Pereţii au numeroase înscrisuri aparţinând unor etape istorice diferite, cele mai vechi de sorginte neolitică, similare simbolurilor de la Fundu Peşterei, pledează însă pentru existenţa unui centru cultic arhaic. Pomelnicele grafitate în altar încep cu Neagoe Basarab şi primul episcop de Buzău. Agatonul Vechi/ Dărâmătura, cu datare incertă probabil precreştină, are trei încăperi excavate într-un martor de eroziune. Acesta a funcţionat după dezafectarea Agatonului Nou. În 1578 Mihnea Turcitul a făcut danii mănăstirilor Motănău, Agaton etc.

Complexul Aluniş, care numără aproape 1 000 de ani de istorie documentată, este situat pe valea Sibiciului lângă satul omonim de la poalele Vf. Zboiul (alt. mx. 1115 m) şi la 6 km de Colţi. După unele opinii zona a fost locuită de geto-daci înaintea creştinismului. Bisericuţa cu hramul Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul a fost săpată conform tradiţiei orale de ciobanii Vlad şi Simion (1277), care au avut viziunea icoanei Maicii Domnului aflată în interiorul stâncii. La sanctuarul rupestru aparent masiv, atestat documentar în 1352, se ajunge pe un drum de acces şi un altul de fugă. Acesta are cavităţi de suprafaţă şi subterane amenajate pe două nivele cu ferestre, naos, pronaos, absida altarului (2,55 x 3,20 m) şi nişe pentru candele. Alăturat bisericii în Culmea Martirei sunt cioplite 7 chilii cu paturi şi o sobă de piatră, care încălzea două încăperi. În vecinătate, pe o stâncă se văd 7 trepte orientate N-S, urmele unui zid medieval, postamentele sculptate cu doi lei ale coloanelor de marmură aflate odinioară la intrarea în biserică, turnul clopotniţă, cruci de vârste diferite şi numeroase inscripţii, dintre care una aminteşte de misionarul creştin Sf. Sava Gotul (334-372) născut într-un sat apropiat râului Buzău. Acesta a fost martirizat şi înecat acolo de goţii păgâni conduşi de Athanaric. Moaştele mucenicului, devenit ocrotitorul Buzăului, au fost trimise în Cappadocia, la cererea Sf. Vasile cel Mare. Sihăstria cu 12 eremiţi, a devenit ulterior mănăstire de obşte cu 240 de călugări, iar în 1864 biserică de mir pentru sătenii din Colţi. De-a lungul timpului Alunişul a fost înzestrat cu moşii, turme de vite, daruri scumpe şi minele de chihlimbar donate de Mihnea Turcitul (1580). La 800 m pe creasta stâncii în care este săpată biserica, s-a sculptat Jilţul lui Dumnezeu pe o platformă rectangulară lângă un altar de sacrificiu precreştin. Ideea de justiţie în faţa poporului o dovedesc şi cele trei Scaune ale Spătarului/ Scaunele lui Negru Vodă de lângă Nucu, modelate pe vârful unei stânci piramidale, care reprezintă primul divan domnesc.

În zona satului Ruginoasa, Peştera Policiorii (sec. XVI-XVII) din masivul Piatra Arsenia, folosită adesea ca adăpost, are două terase din gresie cu podeaua plină de semne, multe grupate, ce sugerează sori, brăduţi, spice, fulgi de zăpadă, turnuri cu 12 trepte, figuri umane stilizate, biserici cu trei turle. Alte peşteri apropiate sunt: Culmea Pietrei (1414); Gaura Tătarilor (sec. XVI-XVII) fost refugiu pentru populaţie lângă satul Mlăjet, înglobat actual de localitatea Nehoiu.

Megaliţii arhaici, ce poartă amprenta intervenţiei antropice, au nume sugestive precum Starostele un menhir cu simboluri pictografice de pe stânca Ţurţudui (1024 m altitudine); Piatra cu semne – are desenate urme de animale ale pădurii – lup, vulpe, urs cu rol idolatru şi didactic pentru instruire; Falusul – sugerează cultul fertilităţii etc. Un interes aparte îl prezintă stânca izolată Piatra Însemnată (com. Colţi) cu o scriere necunoscută, triunghiuri, pătrate şi stele. Arealul Ulmetu-Bozioru are numeroşi trovanţi din gresie cu forme ciudate aidoma unor reprezentări sacre. Invazia tătară din 1596 a distrus o mare parte a mănăstirilor şi a împrăştiat călugării. Voievodul Mihai Viteazul a ctitorit în acelaşi an Mănăstirea Sf. Gheorghe la marginea satului Nucu cu scopul de a coordona şi reorganiza viaţa monahală a schiturilor.

Majoritatea sanctuarelor rupestre muntene fac parte dintr-un brâu de sihăstrii de sorginte dacă, încreştinate ulterior, care înconjură Carpaţii. Modele de continuitate şi suprapunere culturală, acestea au elaborat şi adaptat totodată prototipuri arhitecturale, decorative şi o scriere străveche parietală stâncilor, elemente vizibile şi în vechiul imperiu bizantin - Peninsula Balcanică (Grecia - Athos, Meteora; Bulgaria), Caucaz (Armenia, Georgia) până în Orientul Apropiat (Palestina, Siria, Iordania, Egipt), cu care se întreţineau schimburi de natură spirituală.

Dr. Simona CONDURĂŢEANU

Bibliografie

  Mãnãstirea „Corbii de piatrã”

Mãnãstirea „Nãmãiești”

Biserica rupestrã „Tãierea Capului Sf. Ioan Botezãtorul" - Aluniș

Chilii la Aluniș

Agatonul Nou

Bisericuța lui Iosif

Fundãtura

Peștera lui Dionisie Torcãtorul

Piatra Îngãuritã