|
Carte şi Arte
româneşti în Franţa
I
Invitată
la Salon du Livre, ediţia a XX-a (15-16 iunie 2019), Montmorillon
(Muntele micului maur), un oraş de lângă Poitiers asemănător cu Sinaia
noastră, dar mult mai liniştit, s-a întâmplat ca ziua deschiderii să
corespundă cu cea de a o sută treizecea comemorare a Luceafărului
românesc mutat în locul lui menit din cerul Poeziei. Teii îşi scuturau
floarea şi pe acolo dar numai cei cu suflet românesc ştiau de sensul
tainic al acestei minuni.
Iată cum prezentarea
volumului de poeme Eminescu, Passe le temps, vienne le temps!,
apărut la Editura TipoMoldova, 2014, de a cărui traducere în limba
franceză sunt răspunzătoare, a fost o punte de legătură între poezia
romantică franceză – Hugo, Musset & comp. şi, poezia română concentrată
în acele toate care trebuind să poarte un nume li s-a spus Eminescu. Cel
de al doilea volum prezentat a fost Antologia de poezie
franceză Trecea un cântec peste veacuri, ed. TipoMoldova,
2016 şi, al treilea - La Roumanie vue par les
Français d’autrefois, editura ICR, Bucureşti, 2013, ediţia a
doua, care cuprinde o selecţie de texte – mărturii despre România,
lăsate de francezii care vor fi trecut (sau rămas) pe pământul românesc
de-a lungul timpului, începând cu perioada domniilor fanariote în Ţările
Române când trimişii Porţii veniţi să ne fericească neamul aveau nevoie
de tălmaci spre a li se face înţelese poruncile de către oamenii
pământului. Iar tălmacii erau cel mai adesea francezi care îndeplineau
sarcină de scribi, preceptori, grămătici.
Dar să începem cu
începutul.
Înainte de a ajunge în
Cité du Livre et de L’écrit / Cetate a Cărţii şi a Scrisului, cum
mai este numit oraşul Montmorillon datorită păstrării şi cultivării
vechii sale tradiţii întru meşteşugul scrisului ca artă şi a tipăririi
de texte (Muzeul Scrisului şi al maşinilor de scris de aici stă mărturie
şi este vizitat cu interes de publicul iubitor de carte!), o escală la
Paris mi-a prilejuit vizitarea Muzeului Luvru unde, chiar în această
perioadă – La Saison Franco-Roumaine, 2019, în aripa Richelieu a
fostului Palat Regal, este expusă comoara de Broderie şi Tapiserie
Bizantină din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (şi nu numai!).
Aduse din România de prin
lăcaşe sfinte sau de prin muzee, ba chiar şi din alte ţări pe unde
odoarele româneşti sfinţite de mâini de muritor vor fi ajuns, dăruite
sau însuşite samavolnic, acestea îşi etalează acum splendoarea în
celebrul Luvru parizian, rivalizând princiar cu alte comori de artă de
aici.
Fiecare instituţie
românească deţinătoare de obiecte de patrimoniu a oferit exponate întru
realizarea amplei expoziţii de la Luvru, dar un rol cu totul aparte l-au
avut Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopia
Sucevei şi Rădăuţilor şi, nu în ultimul rând, Ministerele – al Culturii
şi Identităţii Naţionale, al Apărării Naţionale, al Afacerilor Externe.
Exponatele par puii
cloştii de aur, adunaţi în jurul imaginii simbol a steagului liturgic al
lui Ştefan cel Mare, pe care este brodat chipul Sfântului Gheorghe,
lucrare executată de călugării de la mânăstirea Putna în urmă cu peste
500 de ani, la comanda Domnitorului în cel de al 43-lea an de domnie a
acestuia, ajunsă nu se mai ştie cum şi când la Mânăstirea Zografu de pe
Muntele Athos, recuperată de armata franceză în Primul Război Mondial
şi, restituită României în 1917 în cadrul unei ceremonii solemne care a
avut loc la Universitatea Sorbona, întru pecetluirea sub semn simbolic
al bunelor relaţii culturale dintre Franţa şi România. Să ne amintim că
la ceremonia de defilare a regimentului românesc alături de francezi de
la Paris, după încheierea luptelor din Primul Război Mondial, generalul
Berthelot care se afla în tribună alături de Mareşalul Foch, i-a şoptit
acestuia: Saluez-les, Monsieur le Marechal, ils sont de la famille! /
Salutaţi-i, domnule mareşal, sunt de-ai noştri, fac parte din familie!
Între exponate –
Evangheliarul de la Humor, cu ferecături de argint, o hartă a
Principatelor Române. Dar de ce mi se pare că locul nemarcat – alb, în
care ştim că e Transilvania, parcă ar fi ecoul surd al Ţipătului
acela sfâşietor din tabloul lui Munch? Mai este aici portretul lui
Eremia Movilă şi şirul numeroaselor lui progenituri (Suceviţa),
Ştefan cel Mare (Pătrăuţi; Voroneţ), Epitaful de la Cozia din
anul 1400 (Muzeul Naţional de Artă Bucureşti), un iconostas adus
de pe la Moscova, un epitraf dăruit de Domnul Ştefan fiului său
Alexandru (Mânăstirea Putna), alte şi alte ofrande făcute mânăstirilor
din Govora, Bistriţa, Cotroceni, Salonic etc. Iată şi Acoperământul
tombal al lui Simion Movilă, cel al lui Eremia Movilă,
inscripţionate în slavonă cu fir de aur şi argint: Sunt în mâinile
Domnului; iată portretele brodate în fir de aur ale lui Ion, fiul
lui Vasile Lupu şi, al Tudoscăi, soţia mult bogatului Domn, alte şi alte
alese broderii la care mâini iscusite de doamne şi domniţe, călugări şi
călugăriţe, vor fi înnobilat fiecare centimetru pătrat de ţesătură cu
aurul artei lor blagoslovite. Sunt expuse deopotrivă fotografii
realizate de artistul fotograf Gabriel Millet (1867-1953) în special
cele făcute după creaţiile de artă bizantină în Balkani.
Ar mai fi de adăugat că
în anul 1925 s-a organizat tot la Paris sub patronajul Reginei Maria
prima mare expoziţie de artă românească la Musée du Luxembourg / Jeu
de Paume, iar în 1947, la Presse Universitaire de Paris,
apărea albumul Broderie religieuse de style byzantin.
Cu ocazia expoziţiei de
artă bizantină românească de la Luvru (17 aprilie - 29 iulie 2019) a
fost editat albumul Broderies et tradition byzantine en Roumanie du
XV-e en XVII-e sičcle. O bijuterie editorială. Şi prin
aceasta s-a vrut să se marcheze împlinirea unui secol de când Regina
României Întregite a mers la Paris să susţină în faţa marilor puteri
recunoaşterea de către acestea a drepturilor istorice ale românilor. Şi
a reuşit!
Trebuia să ajung la Paris
ca să am privilegiul de a vedea laolaltă atâtea splendori de artă
medievală românească pentru care în ţară ar fi fost nevoie de multă
căutare prin diversele locuri în care acestea sunt împrăştiate, ca să nu
mai spun că prin alte părţi ale lumii, nici o nădejde să pot ajunge
vreodată!
De ce mi s-or fi părut
acum somptuoasele sarcofage egiptene de la Luvru atât de severe şi
terifiante cu toată pictura lor menită să-i îmbuneze chiar şi pe zei?
Ştiu: nu aveau căldura mâinilor celor care vor fi brodat ca într-o
rugăciune de taină fie un acoperământ tombal, fie o icoană, fie un
stindard de domn apărător de glie străbună şi de neam.
De ce surâsul Giocondei
un pic mai enigmatic? Pentru că avea concurenţă loială în portretele
bizantine de artă medievală românească, aflate acum la Galeria
Richelieu de la Luvru, să spună în felul lor despre o ţară frumoasă
cu numele de România. Când ni s-au întâlnit privirile, aceasta (de
Gioconda vorbesc!) mi-a grăit în felul ei inconfundabil: Ce oameni
minunaţi sunteţi voi, românii!
Eram obligată să vă aduc
această mărturie. Acum ştiţi.
Dacă ajungeţi prin Paris
nu rataţi această expoziţie! Dacă nu, întrebaţi-o pe Mona Lisa când o
vedeţi.
II
Un mic oraş din
marea Franţă
Montmorillon –
Muntele Micului Maur, căruia i se mai spune şi Cité de l’Écrit
et des Métiers du Livre – Cetate a Scrisului şi a celor ce ţin de
Meşteşugirea Cărţii, este un oraş cu veche tradiţie şi în fabricarea
berii şi a vinului, totdeauna aceste două licori făcând casă bună cu
scriitorii de oriunde ar fi ei pe pământul oamenilor.
În Grand-Place -
Piaţa Mare – corturi albe sub care editori, scriitori, traducători,
graficieni, tipografi, din Franţa şi din alte ţări ce-şi spun
francofone, trebăluiesc de zor să-şi etaleze pe nişte mese lunge/scurte,
niciodată încăpătoare, „marfa” lor de dulce zăbavă ajunsă în
ultima vreme frunzărită în grabă de publicul (ne)cetitoriu.
Identific pe planul
detaliat făcut de organizatorii Salonului spaţiul ce-mi fusese
rezervat, apoi îmi ofer răsfăţul de a mă „balada” puţin prin oraşul
acesta ca din poveste, străbătut de râul Gartempe care uneori, când
capriciile meteorologice învaţă apele să iasă din corsetul malurilor, se
umflă-n valuri şi ajunge până la zidurile catedralei Notre-Dame la
Grande de secol al XIII-lea unde, într-o firidă avea să fie aşezată
un secol mai târziu o statuie a Fecioarei spre aducere aminte de marea
inundaţie când, potrivit legendei, Fecioara însăşi, purtată pe braţe de
locuitorii oraşului pe străzi ar fi stăvilit furia apelor care ameninţau
oraşul cu un nou potop, aducând acestuia un aer de Veneţie fără gondole
şi înscriind pe zidurile care străjuiesc în tăcere şi neclintire
malurile, urmele vijelioaselor sale treceri..
O frescă şi un altorelief
în piatră evocă evenimentul de atunci: Fecioara cuminţind potopul.
Tot de prin veacul al
XIV-lea, an de an, de Ziua Sfintei Maria avea loc până mai ieri o
procesiune în semn de mulţumire pentru salvarea oraşului, cu, purtată pe
umeri, statuia Fecioarei.
Numai că de nişte ani
buni procesiunea a fost dată uitării pe motiv că greul paşilor mulţimii
ar dăuna podului de peste Gartempe...
Adevărul este că omenirea
se închină astăzi altor idoli, altor sfinţi, de când cu Revoluţia
Franceză care i-a înscris pe regi între cetăţenii de rând, operaţiune de
„nivelare” socială la care a „semnat” cu sârg şi sânge şi ghilotina…
Străzile sunt înguste cam
cât să îngăduie unei trăsurici (de altădată) să se strecoare pe-nserat,
cu ocupantul ei cu tot, până la casa cu flori în fereşti a vreunei
frumoase.
De-ar fi să se ghideze
doar după florile ca element distinct, supirantul de astăzi ar fi
în mare încurcătură fiindcă toate casele au ferestrele încărcate de
flori, flori la colţul zidurilor în nişe special gândite să ţină
înmiresmatele poveri, flori în balcoane, flori în ghivece, flori vii
după perdele...
Pe străzi circulă mai nou
motociclete furioase, sfărâmând cu uruitul lor insolent liniştea
patriarhală a cetăţii.
Impozantul fost Palat
al Justiţiei cu donjonul prevăzut cu o ferestruică în partea
superioară şi cu, în josul zidurilor, apa râului Gartempe, se răsfrânge
în oglinda apei când curgerea e abia perceptibilă.
Câţi nefericiţi prinşi în
păienjenişul legilor îşi vor fi aşteptat în temutul donjon sentinţa şi,
cum se va fi înclinat balanţa Judecăţii pentru ei de-a lungul timpului?
Astăzi la Montmorillon
Justiţia nu mai are Palat. La noi stă prost cu legile… Are însă Muzeu!
A pierit şi breasla
dogarilor iar butoaiele pântecoase de mai ieri îşi dorm somnul doagelor
prin golul fostelor pivniţe ale urmaşilor podgorenilor de altădată.
Nici berea n-a rezistat
concurenţei impuse de marile trusturi. Se bucură de mare căutare două
caricaturi cu parfum de hamei, făcute postere, şi care aduc bani buni
celor care au mirosit afacerea, promovând-o cu asiduitate.
Ca pretutindeni în lumea
liberă, îndrăgostiţii se sărută cu patimă, abandonaţi chemării rugului
mistuitor, ignorând trecătorii (care nu se sărută!).
III
Carte românească la
Salon du Livre
Şi-a fost
ziua de 15 iunie 2019.
Cetatea Cărţilor şi a
Meşteşugului Scrisului de lângă Poitiers, părea tabăra lui Vlad
Ţepeş fremătând în aşteptarea năvălirii … cititorilor însetaţi de carte
(da, mai există !), în dimineaţa zilei care, pentru noi, românii,
marchează mutarea de-a pururi în cerul poeziei a stelei ce-a murit luând
veşminte de lut când teiul sfânt îşi scutură de floare creanga.
Tocmai vizitasem
Muzeul Maşinii de scris şi de calcul din apropierea Salonului de
Carte. Puteam (?!) calcula cu aproximaţie cât timp i-ar fi trebuit
fiecăruia dintre cei 120 de invitaţi la Salon ca să-şi prezinte cărţile.
Dar am renunţat cu o ridicare din umeri. Veniseră scriitori din Franţa,
din Africa, din toată Europa cea unită nu doar prin Cuvânt şi,
bineînţeles, din România cea europeană şi ea.
S-a întâmplat să fim
“trei graţii” – La littérature roumaine au féminin, trei
scriitoare de origine română, între care două – Anca Visdei şi Marina
Anca, trăitoare în Franţa de mai mulţi ani şi, respectiv, subsemnata,
rămasă acasă, pe ogorul strămoşesc întru semănat şi cules de litere
sous le ciel de la francophonie/ sub cerul francofoniei, cer care ne
cuprinde şi pe noi, ca ţară francofilă de mai bine de două veacuri şi,
francofonă cu acte-n regulă din anul 1993 de când cu Sommet-ul de
Francofonie desfăşurat în Insulele Saint-Maurice.
Discursuri, zâmbete,
strângeri de mână, cânturi şi, Salon du Livre, ajuns la cea de a
XX-a ediţie, îşi deschide ... uşile corturilor albe din Place Régine
Deforges din faţa bisericii de secol al XVI-lea de aici, pentru
vizitatori-cititori.
Prima observaţie:
vizitatorii „vânează” cu mare interes cărţile expuse, mai cu seamă după
ce acestea au fost şi prezentate, iar prezentările se fac non stop.
Rândul cărţilor mele a
fost să fie în chiar prima zi a Salonului. Şi am început, cum am socotit
că se cuvine, cu Eminescu – Passe le temps, vienne le temps / Treacă
vreme, vină vreme!, selecţie de 125 de poeme din creaţia lirică a
poetului nepereche, ultimul mare poet romantic din Europa. Se împlineau
exact 130 de ani de la stingerea lui.
Foarte apreciat de
auditoriu a fost sonetul Veneţia; paralelismul între lirica lui
Musset şi profunzimea liricii eminesciene a dus la un foarte întregitor
şi viu dialog cu publicul, uluit şi încântat deopotrivă să afle că în
România se studiază (se studia, îmi şoptesc eu cu o umbră de amar)
poezia franceză, ba chiar se şi recită firesc în original. Deloc
întâmplător, deşi nu era în programul de prezentare, am asociat
versurilor lui Eminescu în traducere franceză, poeme traduse în limba
română din lirica franceză (Hugo, Baudelaire, Verlaine, Prévert) din
antologia de poezie franceză din secolele al XIV-lea- XXI-lea, Trecea
un cântec peste veacuri, editura TipoMoldova, Iaşi, 2016, realizată
după o muncă de mai bine de două decenii - cât pentru a lăsa să se
observe că marea poezie franceză îşi găseşte perfectă aşezare în limba
română (şi invers!), fără să se trădeze deloc acel verlainian de la
musique avant toute chose / muzica înainte de toate. Ce alta este
poezia lui Ion Minulescu! Iar dacă secolul al XX-lea a dat un Jacques
Prévert, cam ce este în literatura română din aceeaşi perioadă poezia
lui Marin Sorescu ! Le-a plăcut Muzeul Satului, Trebuiau să poarte un
nume şi, Shakespeare. De ce nu mă mir! Sunt adevărate
diamante poetice!
Timpul, acest mare
mincinos, mi-a dat de veste că şi-a gătat rezerva care-mi fusese
destinată de organizatori. Şi alte voci voiau să se facă auzite –
José Frčches, Nous étions deux/ Am fost doi; Michel Quint, Les aventures
de Cilento/ Aventurile lui Cilento; Mireille Calmel, La prisonničre du
diable/ Prizoniera diavolului; Gilles Képel ca invitat de onoare,
Je ręvais de changer le monde/ Am visat să schimb lumea (şi totuşi
n-a fost decât un vis, lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi,
i-ar fi spus de dincolo de stele Eminescu al nostru…); Eric
Giacometti, Le triomphe des ténčbres/ Triumful întunericului; Mohamed
Sifaoui, Oů va l’Algérie?/ Algeria încotro?; Pascal Picq, L’intelligence
artificielle/ Inteligenţa artificială; Anca Visdei, Alberto Giacometti,
monografie. Numai inimă şi inteligenţă în această româncă
scriitoare, dramaturg, om de teatru, memorialist. L-aş mai menţiona pe
poetul Thierry Jouet, mândru de volumul său Poésies saisonničres/
Poezii din anotimpuri, un împătimit de haiku (pe care haiku-ul însă
nu-l prea iubeşte…), ştiind de mulţi poeţi de la Societatea Română de
Haiku, un împătimit de regnul vegetal amintind de delicatul poet René
Guy-Cadou.
După
prima rundă de vorbărie despre volumele semnate de mine, am fost
„preluată” de Radio local în direct şi mi s-a oferit un spaţiu generos
unde am putut vorbi pe îndelete, mai întâi despre densul volum de
mărturii despre români şi La Roumanie vue par les Français
d’autrefois /România văzută de francezii de altădată, editura
ICR, 2013, Bucureşti, dar şi despre francezii de azi care, nu ştiu de
ce, nu mai reuşesc să ne vadă cu sufletul, când bine ştim că
l’essentiel est invisible pour les yeux, cum zice Micul Prinţ...
Am încheiat interviul cu
recitarea poemului J’ai cherché mes amis inconnus (că de cântat
nu m-am priceput!), care, pus pe muzică de Laurenţiu Profeta, a
devenit “Chant ŕ la francophonie”. A trebuit să explic de ce apar în
text numele de Enesco, Brancusi, Barbara, Brest. Primele două,
dragii noştri fraţi întru latinitate, amintesc: 1. de genialul
compozitor român de talie internaţională care odihneşte la Pčre
Lachaise, George Enescu, nume de referinţă în muzica românească,
compozitor căruia, la 16 ani, i s-a interpretat de orchestra pariziană
Colonne în premieră, Poema Română şi, 2. Constantin Brancusi
despre a cărui influenţă în revoluţionarea sculpturii mondiale din
secolul al XX-lea nu cred că mai este nevoie să amintesc. Sunt creatori
români care au adus Oraşului-Lumină şi artelor lumii un plus de
strălucire care-şi are miez de foc în sufletul neamului nostru. Cât
despre Barbara şi Brest, a se reciti Jacques Prévert, am sugerat eu...
Întrebarea reporterului –
Cum se face că voi, românii, vorbiţi atât de bine (literar) limba
franceză ?, mi-a dat ocazia să aduc un omagiu acestei limbi elegante
şi şlefuite de mai bine de două milenii:
- Pentru că este cea
mai frumoasă limbă din lume!
În loc să tacă şi să
aprecieze eleganţa răspunsului meu, reporterul a plusat uşor ironic,
hăhăind pişicher de l-ar fi făcut să crape de invidie şi pe matrozul
ajuns pe creasta celui mai înalt val, alesul naţiei adică, cel cu un
ochi la slănina la care teutonul Klaus avea să ajungă doar întinzând
puţin mâna până-n grinda ca lucru bine făcut şi, cu celălalt (de ochi e
vorba!) la făina rămasă în covata norodului, cam cât să orbeşti un
şoarece:
- Dar limba voastră,
româna, he-he-he… cum este?
Cu cel mai senin zâmbet,
privindu-l în ochi în aşa fel încât să-l fac să-şi şteargă hlizeala de
pe chip, i-am răspuns:
- Limba noastră,
stimate domn, este unică!
E limba dorului.
 Paula
ROMANESCU
|
|
