|
În al 75-lea an de la
terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, naţiunea română mai are
de suportat o ruşine?...
Motto: OARE VOR AVEA ACEST „NOROC” (un
cimitir ca la Rossoşka-n.n.) SI CEI CĂZUŢI ÎN LUPTELE DE LA ODESA? (Din
comentariul Rodicăi Dinescu Trofin la postarea mea din 14 martie a.c. în
Grupul public FB, Cotul Donului – Stalingrad - Stepa Calmucă, despre
Cimitirul Militarilor Români din Rossoşka-Volgograd).
Încerc să răspund la această întrebare
şi pentru că din totalul de 340 de mii de ostaşi din Armata a 4-a
Română, participanţi în Bătălia Odesei, în 1941, după cucerirea
citadelei date, au mai rămas vii şi nevătămaţi, 247,5 mii, trecând
victorios, Bugul, Niprul, Doneţul, Cubaniul, Cirul ş.a., ajungând la
Cotul Donului, Stalingrad şi Stepa Calmucă, unde s-au prăpădit încă 158
de mii dintre ei...
* * *
Pe 02.02.2020 s-au împlinit 77 de ani de la
sfârşitul bătăliei Stalingradului care s-a terminat cu cea mai dureroasă
înfrângere din toată istoria militară a Statului Român: doar pierderile
umane au alcătuit 158 de mii de ostaşi români morţi, răniţi, dispăruţi
fără urme, pe întinsurile stepei Donului şi ale celei Calmuce, în lunile
noiembrie 1942-ianuarie 1943.
Abia peste 73 de ani de la catastrofa
militară a Armatei Române în Bătălia Stalingradului, pe 25 octombrie
2015, la Rossoşka, Volgograd, a fost inaugurat un cimitir militar, în
memoria ostaşilor români prăpădiţi în bătălia dată, în care, în cinci
ani, au fost reînhumate rămăşiţele pământeşti ale 1644 de ostaşi români,
care alcătuieşte 1% din totalul pierderilor umane în Bătălia
Stalingradului. Dar iată o altă tragedie a Armatei Române, cea de la
Odesa, care şi azi, după, 79 de ani de la terminarea ei, continuă să
sângereze fără limite: În Bătălia Odesei s-au prăpădit 92,5 mii de
ostaşi români, din care, morţi - 18 mii, răniţi - 63 de mii, dispăruţi -
11,5 mii, pentru comemorarea cărora există un singur colţişor în
Cimitirul German din Odesa (iarăşi cimitir german, ca la Rossoşka, cu
toate că noi le-am întors spatele pe 23 august 1944?), cu rămăşiţile a
607 prizonieri români morţi după război în lagărul din Odesa (vezi
primele imagini din anexa la acest articol).
Ce-i drept autorităţile române au avut
intenţia, acum, mai bine de zece ani, să definitiveze construcţia unui
cimitir şi lângă Odesa, în localitatea Kurgan, fosta Văcărjani, la 25 km
de oraş, în dreapta pe drumul Odesa-Tiraspol, care, deocamdată, rămâne
la nivelul intenţiei, chiar dacă la zece metri de acesta, în cimitirul
vechi românesc de campanie şi astăzi mai zac 1153 de eroi români, dar
deja sub mormintele civililor ucraineni de după război. Pe terenul
noului cimitir, în centrul lui, au reuşit să ridice „Crucea Mare” a
viitorului cimitir şi 12 piloni de gard, din 72 necesari, care deja cu
greu se mai văd din bălăriile de cucută, urzică, pălămidă, brusturi,
tufari, adevărată junglă ecuatorială, dar, terenul dat, n-a mai devenit
cimitir (vezi următoarele imagini din anexa la articol). În condiţiile
când au fost irosiţi toţi banii prevăzuţi în bugetul cimitirului, iar
Bucureştiul alte sume n-a mai alocat, constructorii au părăsit cu succes
Kurganul…
Adevărat, că-s buni şi ucrainenii care nu mai
vor să mişte un pai de jos în acest sens: ei i-au păcălit, ca pe copii,
pe cei din conducerea de atunci, a României, ca să semneze Tratatul
Româno-ucrainean din 07.07.97, prin care noi am renunţat (pe gratis,
oare?), pe vecie, la teritoriile naţionale româneşti, Basarabia, Nordul
Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor… Ca mai apoi ucrainenii să
renunţe şi la ideea românească cu privire la inaugurarea acestui cimitir
de la Kurgan, că românii, chipurile, au luptat cu URSS, cu ruşii, şi nu
cu Ucraina, din care motiv nu mai vrea să semneze o convenţie cu privire
la restabilirea cimitirilor de campanie sau la reînhumarea morţilor din
ele în câteva cimitire centralizatoare, nou construite.
Numai că ucrainenii uită să le zică
bogdaproste ruşilor că au ocupat aceste teritorii româneşti oferindu-le
lui Hruşciov şi lor tuturor pentru lărgirea graniţelor statului
ucrainean până la mărimea unui mini imperiu, ca mai apoi să le închidă
şcolile şi grădiniţele, punând, astfel, în pericol existenţa minorităţii
româneşti care se află la ea acasă, de când e Lumea şi Pământul, în
Sudul Basarabiei, în Nordul Bucovinei şi în Ţinutul Herţa din Nordul
fostului judeţ Dorohoi. În acest caz chiar nu mai înţeleg de ce
conducerea Ucrainei se crede atât de curajoasă în faţa fraţilor ruşi
renunţând să participe la parada militară din Kremlin consacrată
Aniversării a 75-a de la victoria în cel de-al Doilea Război Mondial, pe
9 mai 2020, victorie care le-a subţiat românilor, considerabil,
suprafaţa teritoriul lor naţional şi le-a lărgit-o, tot considerabil, pe
a lor, care niciodată nu le-a aparţinut?...
Cu regret, de când ucrainenii mi-au oferit
statutul „onorific” de român basarabean NON GRATA în fostele teritorii
româneşti din Ucraina, n-am mai călătorit nici spre Odesa ca să văd dacă
politicienii de la Bucureşti şi-au mai amintit că au de definitivat un
Cimitir la Kurgan. Însă de câte ori merge cineva din cunoscuţii mei la
Odesa îi rog mult să meargă prin Tiraspolul separatist şi prin Kurgan ca
să fotografieze cimitirul dat ca să mă conving de fiecare dată că:
OSEMINTELE PĂMÂNTEŞTI ALE OSTAŞILOR ROMÂNI ŞI ASTĂZI ZAC SUB CELE ALE
CIVILILOR UCRAINENI, ÎNMORMÂNTAŢI PESTE CELE ALE ROMÂNILOR DUPĂ RĂZBOI
ŞI PÂNĂ-N ZILELE NOASTRE...
Dar, bănuiesc, eu, că problema dată are cel
puţin o rezolvare:
PARTEA ROMÂNĂ ANULEAZĂ TRATATUL MENŢIONAT MAI
SUS SAU NU SEMNEAZĂ, ÎN VECII VECILOR, ACCEPTUL DE ADERARE A UCRAINEI LA
NATO ŞI UE!!! Să stea bine acolo lângă fraţii lor de sânge din Federaţia
Rusă… Iar România să găsească alte căi de rezolvare a problemelor vitale
ale românilor din Ucraina independentă, care trăiesc la ei acasă, căi
paşnice, diplomatice şi economice… Că ele există, dar nu şi prea mulţi
bărbaţi politici curajoşi care conduc România… Poate după trecerea
pandemiei de coronavirus şi revenirea masivă acasă a sutelor de mii de
robi români din raiul occidental accidentat atât de rău de pandemia dată
(Vai de ea, Sărmana Italie!), ar putea apare o masă critică de români
capabili să schimbe Ţara lor în bine…
P.S. - Ca să nu mai amintesc aici şi de
cimitirul din Veliki Dalnik, pe care eu cu greu l-am descoperit (vezi
ultimile două imagini din anexa foto), mai mult de ciudă, după ce l-am
întrebat prin telefon pe unul din salarizaţii „Cultului Eroilor”, dacă
ei ar putea, în baza hărţilor pe care, posibil, le au în organizaţie,
să-mi descrie locul exact unde se află fostul cimitir de campanie de la
Veliki Dalnik. Am rămas perplex de răspunsul primit în acceaşi clipă:
„Dacă-l descoperiţi, anunţaţi-ne şi pe noi şi venim neîntârziat...”.
Aceasta fiind prima şi ultima mea consultare solicitată de la
profesioniştii „Cultului Eroilor”… Dar, până astăzi în viitorul Cimitir
de la Kurgan nici măcar pălămida putredă de ani de zile nu are cine o
aduna şi transporta la gunoiştea Kurganului care-i la o aruncătură de
băţ de Cimitirul Eroilor Români...
Iertaţi-ne, eroi
români, pentru că v-au trimis acolo să muriţi pentru noi, iar noi am
uitat de voi, astfel, omorându-vă a doua oară! N-am fost în stare să vă
aducem acasă să vă reînhumăm la baştina voastră, dar nu suntem în stare
nici măcar să amenajăm pentru voi un cimitir de onoare, mai acătării, la
Odesa şi nu doar la Odesa, pentru veşnica voastră odihnă!
Iertaţi-ne, eroi!!!
prof.univ.dr.
Vasile ŞOIMARU
|
|
