|
În ultimul secol, aşezarea dacică de la Alba Iulia a constituit
obiectul a numeroase ipoteze şi păreri formulate de către
istorici. În prima jumătate a secolului al XX-lea, E. Kornemann, N.
Iorga, I. Marţian, C. Patsch, C. Daicoviciu, Gr. Florescu etc. au susţinut
existenţa unui sat al autohtonilor daci (vicus) sau a unei "fortăreţe"
preromane. În 1949, examinând "natura obârşiei, factorul
topografic şi antropogeografic, începuturile şi originea
numelui", I.I. Russu localiza cetatea locuită de tribul Apulilor
de pe malul drept al Mureşului. În 1961, eruditul clujean a reluat
problematica aşezării Apoulon şi a adus noi contribuţii
onomastice la etimologia şi semnificaţia tribului apulilor în
Dacia antică.
Ulterior, Iudita Winkler (1965) afirma că "existenţa unui
strat dacic nu este sprijinită de materiale arheologice", iar,
în 1968, M. Macrea era convins că cele câteva "sporadice urme
preromane ieşite la iveală nu pot confirma vreo aşezare
dacică mai importantă".
Descoperirile numismatice din veacul al XIX-lea şi din prima
jumătate a secolului următor au adus unele informaţii cu
privire la localizarea şi cronologia relativă a aşezării
autohtone de la Alba Iulia. Dar, în ultima jumătate de veac, alături
de cele câteva piese mai vechi lipsite de localizare topografică,
semnalăm descoperirea, în 1950, de către I.H. Crişan, la
vest de Liceul "Horia, Cloşca şi Crişan" a
primelor fragmente ceramice din faza clasică a Latenului. Resturi de
vase s-au identificat în incinta "Cetăţii", în jurul
Catedralei romano-catolice (1974), în Calea Moţilor (1979) şi
la capătul estic al B-dului Transilvania (1987).
Cercetările efectuate de R. Heitel şi V. Moga pe latura de sud a
"Cetăţii " (1980) au indentificat fragmente de vase,
iar secţiunea III trasată la sud de Str. Mihai Viteazul (1985) a
surprins stratul de cultură, groapa unui bordei şi ceramica
dacică preromană. Resturi de locuire din epoca Latene s-au găsit
şi în timpul săpăturilor efectuate la Palatul Apor (1992)
şi cu ocazia dezgropării turnului de poartă de pe latura de
sud a castrului roman (1995), unde s-au precizat din nou stratul de cultură
şi chiar un val de pământ.
Din aria aşezării provin două imitaţii dacice după
tetradrahmele emise de Filip II, regele Macedoniei (sec. III-II î.Chr.)
descoperite la 1857, şi un tezaur compus din monede de argint emise
de oraşele Apollonia şi Dyrrachium între anii 229-100 î.Chr.
Alături de imitaţiile dacice şi piesele greceşti,
populaţia locală a folosit şi monedele romane republicane
(M. Vurgunteius, Drusus Iunior) sau imperiale (Tiberius, Nero, Otto,
Vitellius, Vespasianus, Domiţianus, Nerva etc.).
Deşi unele vestigii sporadice s-au semnalat pe "Platoul Romanilor" (Calea Moţilor şi B-dul Transilvania), numai în
incinta castrului roman din "Cetate" se constată o
densitate maximă de locuire. Aici s-a conturat la 3,50-3,70 m adâncime
un strat masiv de depuneri din epoca Latene, suprapus de vestigiile romane
timpuri (sec. II e.n.). În stadiul actual al cercetării se poate
afirma că relicvele menţionate aparţin unei aşezări
cu locuinţele dispuse în partea centrală a terasei, îndesite
pe margine şi răzleţite spre interiorul platoului.
Descoperirile monetare ivite în vatra şi hotarul oraşului
argumentează evoluţia aşezării dacice din sec. III î.Chr.
până la începutul sec. II d.Chr., când în anul 106 bazinul
mijlociu al Mureşului a fost ocupat şi colonizat de romani.
Locuirea continuă a Depresiunii Alba Iulia este
argumentată şi de dovezile hidrografice ilustrate de numele
antice păstrate de cele două râuri care curg prin apropierea
sitului dacic: Ampoiul (Ampelus) şi Mureş (Marisius. - a).
Prima atestare documentară a aşezării este semnalată
la începutul sec. II d.Chr. de geograful alexandrian Claudius Ptoemaeus,
care confirma (Geographia. III, 8, 4) existenţa localităţii
Apoulon, situată de istorici în centrul spaţiului
intracarpatic al Daciei preromane.
Opidum-ul
era locuit de tribul dacilor Appuli amintiţi în poemul Consolatio ad
Liviam, compus de un autor anonim şi păstrat printre
manuscrisele poetului Ovidiu (... Dacius orbe remoto Appulus...) la sfârşitul
secolului I d.Chr.
Studiul semnificaţiei lingvistice si etimologice a numelui
indo-european dacic constată că etnicul semnifică
"putere", "tărie" ("apel",
"apol-") şi se înrudeşte cu varianta "ap-"
("aprig"), tema din care derivă şi toponimul Apoulon.
Descoperirea Cetăţii dacice de la Piatra Craivii (jud. Alba) a
oferit unor arheologi ocazia identificării ipotetice a anticului Apoulon
cu această fortificaţie. Dar recentele vestigii semnalate la
Alba Iulia aduc argumente inedite în favoarea localizării sitului în
punctele "Cetate" şi "Platoul Romanilor" din jumătatea
sud-estică a terasei a doua a Mureşului, ocupată la începutul
sec. II d.Chr. de castrul şi canabae-le Legiunii a XIII-a Gemina.
Prof.
Mihai BLĂJAN
|
|
