|
În anul Marii Uniri, 1918, ultimele zile ale lunii noiembrie îi
găseau pe românii de dincoace de Carpaţi într-o
euforică stare sufletească. Ea era determinată de
ştirea convocării, la 1 Decembrie, a Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia, care urma să proclame unirea
lor şi a teritoriilor locuite de ei din moşi-strămoşi
cu Patria mamă. Erau zilele în care paşii multora se îndreptau
cu grabă, cu pietate şi nădejde spre "Bălgradul
lui Mihai Viteazul" pentru a-i desăvârşi opera,
urmăriţi de gândurile optimiste, dar şi temătoare,
ale celor rămaşi acasă. În condiţiile de
atunci şi optimismul şi teama erau pe deplin
justificate.
Din respect pentru adevărul istoric, trebuie
să arătăm că entuziasmul general al românilor
din acele zile memorabile a fost frânt, ici-colo, în mod brutal,
prin forţă armată, de către cercurile
guvernante maghiare, care, deşi se autoproclamaseră
revoluţionare şi democratice (se poate bănui câtă
democraţie putea să promoveze un guvern format din
aristocraţi), au întreprins tot ce se mai putea întreprinde,
în conjunctura de atunci, pentru menţinerea integrităţii
teritoriale a Ungariei.
| |
 |
|
Mormintul eroului Ioan Arion,
cimitirul Maieri, Alba Iulia |
|
În timp ce se declarau
intenţiile de democratizare a ţării şi de introducere
a unor reforme radicale, se luau măsuri discrete de contracarare a
intenţiilor românilor de a se despărţi de Ungaria şi
de a se uni cu România. Astfel, este înfiinţată la Cluj Secţia
Ardeleană a Consiliului Naţional Maghiar, sub preşedenţia
lui Apathy Istvan, un vechi şi înrăit duşman al românilor,
transformată mai apoi în Primcomisariatul guvernamental din Ungaria
răsăriteană.
Întrucât, în cea mai
mare parte a Transilvaniei, revoluţia a dus la îndepărtarea
vechilor organe de stat şi la crearea condiţiilor pentru înfiinţarea
consiliilor şi a gărzilor naţionale române, care au
preluat puterea politică, administrativă şi militară
din zonă, încă de la 8 noiembrie 1918, guvernul Karoly ordonă
înfiinţarea unor gărzi naţionale speciale pentru paza căilor
ferate, sub pretextul că întreruperea transportului feroviar ar duce
la o adevărată catastrofă naţională. Pentru a atrage
militarii ce se reîntorceau de pe fronturi, din cazărmi şi din
prizonierat în aceste gărzi, se promitea o soldă zilnică
de 25 coroane şi întreţinerea cu toate cele necesare, cei
vrednici urmând să fie mai târziu recompensaţi şi cu
loturi de pământ sau cu diferite slujbe la Stat.
Asemenea gărzi s-au
format pe traseul liniei ferate Cluj-Apahida-Teiuş, constituindu-se
într-o adevărată lance, înfiptă adânc spre Sud, în
teritoriul transilvănean aflat sub controlul românilor. Ulterior,
aceste gărzi au fost întărite şi cu forţe militare
regulate, întrucât, după cum se ştie, prin armistiţiul
din 13 noiembrie 1918, încheiat la Belgrad între guvernul Karoly şi
trupele Antantei de sub comanda lui Franchet d' Esperay, i se lăsase
Ungarei un efectiv militar de 6 divizii.
Din păcate, în garda
naţională maghiară de cale ferată de la Teiuş au
fost atraşi şi câţiva români din Cugir, care, mai apoi,
în conjunctura care s-a creat, au fost nevoiţi să lupte la
podul de peste Mureş de la Mihalţ şi la Brănişca
împotriva armatei române. Arestaţi în luna decembrie 1918 de către
C.N.R. din Cugir, împreună cu foştii lor camarazi unguri din
localitate, ei au fost predaţi Marelui Stat Major al armatei române
pentru a fi judecaţi.
În zilele în care
trenurile au început să aducă mulţimile de români spre
Alba Iulia, pe traseul căii ferate Cluj-Teiuş au apărut
şi trenuri militare blindate.
O altă acţiune
de contracarare a tendinţelor unioniste româneşti a fost cea de
propagandă. Din documentele scrise pe care le-a avut asupra sa echipa
de agitatori arestată la Săvârşin în ziua de 30
noiembrie, pe trenul care ducea delegaţii, precum şi o parte din
membrii Consiliului Naţional Român Central din Arad la Alba Iulia,
s-a constatat că acţiunea era dirijată de către
Comitetul central de Propagandă din Budapesta, având sprijinul
ministerelor de război şi de comerţ. Agitatorii au declarat
poliţiei din Alba Iulia că aveau misiunea să împartă
manifeste şi să facă agitaţie împotriva unirii cu România,
îndeosebi în gări.
Toate aceste acţiuni
nu mai puteau însă schimba mersul obiectiv al istoriei, căci
furtuna conştiinţei naţionale, primenită de
entuziasmul patriotic al realizării mult doritei Uniri, a cuprins
toată suflarea românească. Nimeni şi nimic nu mai putea înăbuşi
acest entuziasm, această voinţă hotărâtă să
învingă orice obstacole pentru proclamarea Unirii. Erau vremuri
revoluţionare. Românii, mai hotărâţi ca oricând, se îndreptau
cu miile, de pe toate plaiurile strămoşeşti, spre
"cetatea Unirii". În această atmosferă clocotitoare,
ce a cuprins toată Transilvania, feciorii şi fetele din Agriş
(comuna Iara, judeţul Cluj) se adunau seară de seară la
casa dascălului Ştefan Arion pentru a învăţa cântece
naţionale şi a pregăti steagul pentru Alba Iulia:
"steag mândru, căci Agrişul e sat de frunte şi agrişenii
fruntaşi vor să fie şi la acest măreţ act".
Ioan Arion cioplise cea
mai frumoasă furcă din sat (folosită drept lance pentru
steagul tricolor) şi ajuta, cu dibăcie, fetelor, alături de
alţi feciori, să termine ţesutul tricolorului. Vineri
seara, în 29 noiembrie, acesta era gata, fermecându-i pe toţi
privitorii cu frumuseţea lui. Preotul local Gheorghe Purdea, cu ochii
strălucitori de bucurie, grăi tinerilor:
- "Dragii mei,
vrednic lucru am făcut. După atâta prigoană şi înjosire,
voi dat-aţi steagului nostru cuvenita cinstire şi strălucire".
El a propus ca a doua zi dimineaţa să se sfinţească
steagul şi apoi delegaţia satului să pornească spre
Alba Iulia. La sunetul clopotelor, în dimineaţa zilei de 30
noiembrie, s-a adunat la biserică tot satul. Era o sâmbătă
cu nori şi ceaţă, dar în sufletele oamenilor era numai
soare, numai avânt şi curaj. Părintele Gheorghe a slujit Sfânta
Liturghie cu o evlavie rară, pomenind pentru prima oară în
viata lui pe Ferdinand I, regele tuturor românilor. După binecuvântarea
şi sfinţirea steagului, el îl înalţă ca pe un brad
în faţa sătenilor şi le spuse:
- "Sâmbăta e
ziua morţilor, dar pentru toţi românii din Transilvania şi
deci şi pentru Dumneavoastră, această sâmbătă
este Ziua învierii! De acum toţi românii transilvăneni sunt
liberi în ţară liberă! şi semnul libertăţii
noastre este steagul acesta". La întrebarea preotului: "cine
este acel bărbat care să ducă steagul acesta la marele
praznic al neamului de la Alba Iulia? ", în biserică s-a făcut
linişte. Oamenii se uitau de jur împrejur, măsurau cu privirea
şi pe un fecior şi pe altul, când deodată, din mulţime,
se auzi un glas hotărât: eu părinte! Era Ioan Arion, un flăcău
de 24 de ani (născut la data de 3 iunie 1894 în satul Agriş,
fiul lui Gheorghe şi Irina - agricultori), "voinic ca un brad,
chipeş şi frumos, având o forţă herculiană",
care făcuse peste trei ani de război şi se întorsese acasă
cu gradul de caporal. Mulţimea a încuviinţat:
-"Ioanu Irinii să-l
ducă, părinte!"
Preotul i-a luat apoi
alesului jurământul:
"Jur că acest
drapel nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viaţa mea
şi voi ajunge cu el la Alba Iulia".
După ieşirea din
biserică, în acelaşi sunet al clopotelor şi-n dulceaţa
cântecelor naţionale, cei douăzeci şi cinci de reprezentanţi
ai Agrişului, îmbrăcaţi sărbătoreşte, se
porniră la drum, însoţiţi de întregul sat, până la
hotarul localităţii Plaiuri, străbătându-se pe jos,
în cap de iarnă, peste 20 de km, până la Turda. În frunte păşea
hotărât stegarul Ioan Arion, apoi preotul Gheorghe Purdea, învăţătorul
Ioan Metan, Ilie Berar, Teodor Luca, Anton Arion, Anton Berar şi alţii.
-"Vom avea o ţară
mare şi frumoasă ca o minune:
-Vom avea belşug de
toate şi pace:
-Vom avea armata noastră
şi dregători de limba şi legea noastră".
Cu astfel de discuţii,
învioraţi de cântece, dar cu o ţinută demnă,
chibzuită, pe tot parcursul, pătrunşi de semnificaţia
istorică a momentului, agrişenii au sosit la Turda, traversând
centrul oraşului până la gară. Aici au fost primiţi
cu bucurie de grupurile ce reprezentau alte localităţi, pe peron
întinzându-se o horă în care s-au prins călătorii şi
localnicii.
O spontană şi însufleţită
manifestare a avut loc şi în gara Ghiriş (Câmpia Turzii) la
sosirea trenului dinspre Cluj, mai ales că în el se afla şi
Badea George Pop de Băseşti, cunoscut în tot Ardealul. La acest
tren a fost ataşată şi garnitura sosită de la Turda,
precum şi alte vagoane, deschise, de marfă, căci lumea se
revărsa din toate părţile într-un entuziasm general, ca un
adevărat şuvoi. Aceeaşi atmosferă, de mare sărbătoare,
era şi în gara Ghiriş.
Podoaba cea mai de preţ
era pădurea de steaguri tricolore ce fâlfâiau la ferestrele
trenului şi în vagoanele deschise. Impresiona, în mod deosebit, atât
stegarul, "un munte de om", cât şi steagul agrişenilor.
Deşi guvernul Karoly
promisese C.N.R. Central că va evita vărsările de sânge, dând
ordine organelor de circulaţie şi celor de siguranţă să
nu saboteze în nici un fel călătoria românilor spre Alba
Iulia, pe traseul căii ferate Războieni-Teiuş s-au întâmplat
provocări regretabile ale forţelor militare guvernamentale.
În ziua de 30 noiembrie
1918 o mulţime de trenuri, obişnuite şi speciale, pline de
călători români, civili şi militari, se îndreptau spre
locul Adunării Naţionale. În gara Războieni se aflau
cantonate însemnate forţe militare maghiare, alcătuite din
gardişti, militari din unităţile de siguranţă a căilor
ferate, precum şi dintr-un tren special cu husari, care transporta
echipament militar de la Coşlar la Dej. Imediat după masa de prânz,
la ora 14, în staţie a intrat un tren de persoane, venind de la Târgu
Mureş, plin cu români. Aceştia au coborât pe peron şi,
manifestându-şi bucuria, au aclamat cu pasiune România Mare, fapt
ce a iritat mult pe militarii maghiari.
După o oră
şi un sfert a intrat în staţie trenul ce venea de la Oradea,
prin Cluj. Pe acest tren s-a urcat la Ciucea şi delegaţia din Sân
Georgiul de Mureş, condusă de protopopul Vasiliu Pop. Pe
locomotiva trenului, în staţia Ghiriş (Câmpia Turzii) au fost
arborate două drapele româneşti. Veselia şi manifestările
românilor, arborarea steagurilor naţionale şi, după cum
avea să afirme procurorul militar care a anchetat cazul, cuvintele
jignitoare care le-au fost adresate, i-au determinat pe husarii de pe
trenul special, între care protopopul Vasiliu Pop a recunoscut pe câţiva
gardişti maghiari din Zalău, în frunte cu fostul stegar
Kerekes, să atace înarmaţi trenul românilor, de pe care au
zmuls drapelele şi le-au călcat în picioare. Văzând
aceasta, un fecior din Buciumi (Sălaj), Sachie a lui Holdoş, a sărit
din tren în mijlocul husarilor şi smulgându-le unul din drapele l-a
aşezat la locul lui pe locomotivă. Pentru a nu se agrava
conflictul, mecanicul a pornit trenul în direcţia Teiuş. La
scurt timp după aceea, s-a dat drumul din gară şi trenului
cu husari, in direcţia Cluj-Dej. Nu după mult timp, a sosit în
gara Războieni trenul cu delegaţi de la Ocna Mureş, aceştia
manifestându-şi entuziasmul cu muzici şi fanfare. Întrucât
garda maghiară a luat poziţie în faţa staţiei, în
replică, ofiţerii români din tren şi-au aliniat şi ei
soldaţii în lungul acestuia, silind astfel pe gardiştii
maghiari să se retragă şi să se lase doar câteva
santinele.
Între timp, a intrat în
gară şi trenul special din direcţia Cluj, la care, în staţia
Apahida, au fost ataşate şi vagoanele delegaţilor dinspre
Dej, într-unul dintre acestea călătorind şi protopopul
Ioan Sonea din Reteag, însoţit de fiii săi. La Ghiriş (Câmpia
Turzii) la acest tren au fost ataşate şi alte vagoane, inclusiv
garnitura venită de la Turda (vagoane deschise) în care se afla
delegaţia agrişenilor, în frunte cu stegarul Ioan Arion.
Fiind informaţi
despre întâmplarea cu drapelul românesc călcat în picioare,
militarii români din cele două trenuri au năvălit asupra gărzii
maghiare şi au dezarmat-o, luându-i 30 de puşti. Şeful staţiei
a reuşit să aplaneze şi acest conflict, dând drumul
trenurilor spre Teiuş. După informările furnizate de către
protopopul Ioan Sonea şi de pe trenul cu care călătorea el,
la Războieni, câţiva husari, profitând de întunericul care
s-a lăsat, au rupt drapelele româneşti arborale pe ultimul
vagon, dispărând apoi în întuneric când românii au prins de
veste.
La Teiuş, garda naţională
maghiară comandată de căpitanul Francisc Varga a fost întărită
cu trupe de husari venite de la Aiud, sub comanda căpitanului Iuliu
Tookos şi cu un tren blindat, postat pe linia I-a. La ferestrele de
la etaj ale gării au fost postate mitraliere şi puşti
mitraliere.
Parcă anume pentru a
complica situaţia, pe linia a 5-a se afla staţionat un tren plin
cu militari germani înarmaţi, aflaţi în retragere din România.
Trenurile cu români au fost oprite pe liniile dintre trenul blindat
şi trenul cu nemţi. Aceasta nu i-a deranjat însă pe delegaţi,
care, deşi era deja seară, au coborât pe peron, au arborat un
drapel românesc pe frontispiciul gării şi, în sunetele
fanfarei din Ocna Mureş, care cânta "Hora Unirii", au încins
o horă impresionantă. Jocurile şi cântecele româneşti
au continuat cu marşul revoluţionar "Deşteaptă-te
române" şi cu imnul de slavă şi nădejde
"Pe-al nostru steag e scris Unire!"
Conform raportului
procurorului militar maghiar, aceste manifestări zgomotoase i-a
iritat peste măsură pe militarii şi lucrătorii de cale
ferată maghiari din staţie, aceştia considerându-le
"defăimătoare la adresa naţiunii maghiare". Între
timp, comandamentul militar maghiar din Cluj a dat ordin forţelor
sale din Teiuş să nu permită plecarea trenului special al
românilor, până ce aceştia nu vor preda cele 30 de puşti
sechestrate la Războieni.
După dispute dure, de
peste o oră, timp în care ambele părţi au luat legătura
telefonică cu Comandamentul militar din Cluj, în faţa iminenţei
unor ciocniri sângeroase, s-a ajuns la compromisul că românii să
lase o chitanţă pentru cele 30 de arme, urmând să le
restituie ulterior.
În aceste condiţii,
în jurul orei 20, s-a dat drumul trenului în direcţia Alba Iulia.
Dar, abia pornit din staţie, trenul a fost supus unui tir încrucişat
de arme de foc. Procurorul militar maghiar, trimis pentru anchetarea
cazului, recunoaşte că s-a tras din toate părţile,
inclusiv cu mitralierele amplasate la etajul gării.
Unul dintre lucrătorii
de cale ferată prezent în staţie a mărturisit mai târziu
procurorului român de anchetă că sa tras din clădirea gării,
din trenul blindat şi din trenul cu militari germani. După
declaraţia protopopului Ioan Sonea, tirul a însoţit trenul până
la 2 km distanţă de gara Teiuş.
Ploaia de gloanţe
trase asupra ultimului vagon au lovit drept în inimă pe stegarul
Ioan Arion, care, cu steagul ciuruit în mâini, s-a prăbuşit în
braţele consătenilor săi. Tricolorul a fost preluat de către
învăţătorul Ioan Metan.
Se pare că gloanţele
trase asupra trenului în care a fost ucis Ioan Arion au făcut şi
alte victime, întrucât, ca martori oculari, protopopii Vasiliu Pop
şi Ioan Sonea au arătat în declaraţiile lor că un alt
călător a fost grav rănit, murind mai târziu, iar un altul
a fost rănit mai uşor, iar în situaţia cu mormintele eroilor
din Alba Iulia, întocmită în anul 1940 de către primăria
oraşului, este amintit, pe lângă Ioan Arion şi Sava Alois,
ca fiind ucis în anul 1918. Date mai precise despre acesta din urmă
nu s-au putut însă afla până în prezent.
După cum rezultă
din documentele timpului, moartea lui Ioan Arion a fost fulgerătoare.
Cei din preajma lui au fost auziţi exclamând imediat: "avem un
mort". La oprirea trenului în gara Coşlar, delegaţii au
aflat evenimentul. S-a hotărât transportarea celui ucis la Alba
Iulia. Constatarea oficială a decesului s-a făcut prin garda naţională
română din oraş, care a găsit urmele a două gloanţe.
Anunţaţi de cele
întâmplate, fruntaşii şi conducătorii românilor sosiţi
la Alba Iulia l-au declarat pe Ioan Arion ca "mort al naţiunii
române". Trupul său a fost aşezat pe catafalc în biserica
ortodoxă din Maieri, aflată sub administrarea preotului Florian
Rusan, care era, în acelasi timp, şi duhovnicul gărzii şi
a legiunii române din localitate.
Din fotografia pe care o
realizează, probabil în ziua de 1 sau de 2 decembrie 1918,
fotograful Unirii, Emanoil Mârza, (cea de a 7-a fotografie a sa din seria
realizată atunci) se observă că decedatul era îmbrăcat
în haine militare. Decesul a fost înregistrat atât la oficiul de stare
civilă al oraşului, cât şi la Parohia ortodoxă unde
s-a oficiat înmormântarea, deşi cu unele erori.
Pe lângă cei doi
martori oculari - protopopii greco-catolici Vasiliu Pop din Sân Georgiul
de Mereş (Sălaj) şi Ioan Sonea din Reteag (Bistriţa Năsăud),
evenimentele petrecute pe porţiunea de cale ferată Războieni-Teiuş
au fost relatate şi de către procurorul militar maghiar din
Cluj, care la 1 Decembrie 1918 a fost trimis să ancheteze cazul,
precum şi de către presa românească şi maghiară
a timpului. În perioada 27 aprilie 1919 - 8 martie 1921 cazul a fost
recercetat de către procuratura de stat din cadrul Tribunalului Alba
Iulia.
Dacă rapoartele celor
doi protopopi, adresate Mitropoliei greco-catolice din Blaj, par sincere,
ei relatând ceea ce au văzul şi au auzit în timpul călătoriei
spre Alba Iulia, cel al procurorului militar maghiar din Cluj dezamăgeşte,
nu numai prin faptul că este părtinitor, punând totul pe seama
românilor, dar şi pentru faptul că nu reflectă
profesionalismul riguros cerut de o asemenea anchetă.
Astfel, ucigaşul sau
ucigaşii lui Ioan Arion au rămas necunoscuţi opiniei
publice. În raportul său procurorul militar maghiar din Cluj
propunea clasarea cauzei, ca fiind cu autori necunoscuţi. Acest
raport, o mostră clasică de cum nu trebuie să arate un act
de anchetă în cauză de asasinat, după opinia noastră,
se putea foarte bine redacta stând comod într-un birou şi utilizând
datele din presa timpului. Procedându-se astfel, la relatarea faptelor
mai trebuia adăugată doar părerea personală. Or, întrucât
ancheta s-a făcut imediat după asasinat, în ziua de 1 Decembrie
, ne-am aşteptat să fie consemnate interogatoriile, rezultatele
autopsiei, rezultatele studiului balistic şi alte elemente de pură
specialitate, care să fi dus la elucidarea cauzei. Nimic însă
din toate acestea nu apar în raport. Deşi părtinitor,
subliniind mereu provocările zgomotoase ale românilor şi, în
antiteză, eforturile permanente ale comandanţilor militari maghiari
de a evita ciocnirile, el a devenit, cu trecerea timpului, un preţios
document istoric (după părerea noastră) pentru faptul că
redă starea euforică a românilor ce se îndreptau spre Alba
Iulia, numărul lor impresionant, precum şi structura socială
şi profesională a participanţilor. În acelaşi timp,
el nu poate evita sublinierea resentimentelor militarilor şi ale
autorităţilor guvernamentale maghiare faţă de aspiraţiile
unioniste şi de independenţă ale românilor.
În anul 1919, pe baza
unor zvonuri, conform cărora pe Ioan Arion l-ar fi împuşcat un
tânăr maghiar de 19 ani, Iuliu Andrasi, frânar de trenuri din gara
Teiuş, Procuratura Tribunalului Alba Iulia redeschide dosarul cauzei.
Afirmativ, acest tânăr, în seara zilei de 30 noiembrie 1918, profitând
de întuneric şi stând lângă vagonul de poştă al
trenului cu care românii se îndreptau spre Alba Iulia, în momentul
punerii acestuia în mişcare a început să strige în batjocură
"Traiască România Mare", în timp ce, din puşca ce o
ţinea în mâini, slobozea gloanţe asupra celor din vagoane.
Cel care a
lansat zvonul,
pretinzând că a fost martor ocular la această scenă, afirmă
că aproape imediat s-au auzit strigăte din tren şi expresia
"Avem un mort!". Ancheta şi dezbaterea cazului Ioan Arion a
durat doi ani, atât la Tribunalul Alba Iulia cât şi la Curtea de
Apel din Cluj, sfârşindu-se prin clasarea cazului din lipsă de
probe împotriva inculpatului Iuliu Andrasi. La dosar a fost conexat
şi raport din luna decembrie 1918 al procurorului militar maghiar din
Cluj.
Reexaminând întregul
dosar, am remarcat că unul dintre cei care au tras cu puşca
mitralieră asupra trenului cu români de la etajul gării Teiuş
a fost locotenentul de husari Gaspar Varadi, care, mai apoi, a fost ucis,
în luptele cu armata română de la podul Mureşului dinspre
Mihalţ. Poate că astfel Dumnezeu a făcut dreptate acolo
unde oamenii s-au dovedit neputincioşi.
Referitor la cele întâmplate
în gara Teiuş în seara zilei de 30 noiembrie 1918, Vasile Goldiş
va preciza mai târziu: "În opinia publică românească s-a
împământenit credinţa că Adunarea Naţională de
la Alba Iulia s-a desfăşurat fără nici o jertfă
de sânge. Inexact. Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi-a
avut martirul său. În preziua învierii naţionale, din toate părţile
Ardealului grăbeau trenurile tixite de români spre Alba Iulia.
Sosise un tren lung dinspre Cluj la Teiuş, în uşa unui vagon flăcăul
Ioan Arion, înalt şi voinic, ca Făt-Frumos din poveşti, fâlfâia
cu mândrie tricolorul românesc al Ardealului. Trenul se opri. În acel
moment ploaia de gloanţe izbi în vagoane. O ceată de unguri înarmaţi
se furişase pe acoperişul şi în podul clădirilor din staţiune.
Ioan Arion fu lovit drept
în inimă. Căzu mort în braţele camarazilor. Trupul lui neînsufleţit
a fost adus la Alba Iulia şi aşezat în biserica ortodoxă,
de unde i s-a făcut înmormântarea Luni, în 2 Decembrie. În
sicriul deschis rana era descoperită şi se vedea încă sângele
închegat deasupra inimii. Adânc emoţionat, ca niciodată în
viaţa mea, dinaintea de vremi cernitului iconostas al bisericuţei,
i-am mulţumit pentru jertfa sângelui său vărsat pe altarul
libertăţii.
Acum odihneşte în
cimitirul de sub cetatea lui Mihaiu: un modest monument <îi>
veghează la căpătâiu. Se spunea că are o mamă văduvă
şi doi fraţi. (informaţie corectă n.n.). Cu adâncă
pietate îi pomenesc aci numele şi aş fi mângâiat, dacă
cineva ar afla pe maică-sa şi pe fraţii săi şi
le-ar aduce lor, în oarecare chip, prinosul de recunoştinţa de
la neamul lui românesc, de dragul căruia el a trebuit să moară
în floarea tinereţei de gloanţele duşmanului".
Înmormântarea lui Ioan
Arion, declarat martir al neamului, a avut loc, deci, în ziua de 2
decembrie 1918, cu o solemnitate deosebită. La mormânt a luat cuvântul
generalul Leonte, delegatul armatei române din Regat la Marea Adunare Naţională,
care, în final, l-a sărutat pe frunte, dându-i astfel sărutarea
întregii ţări. Au vorbit apoi Vasile Goldiş, protopopul
Vasile Urzică şi preotul Florian Rusan. Mulţimea imensă
de români, care l-a condus pe martir pe ultimul său drum, şi-a
dat obolul, colectându-se pentru familia acestuia, prin teologul Enea
Patachi-Văleanu, suma de 3564 coroane. Optimismul robust, dorinţa
de-a vedea cu ochii lui împlinirea idealului unităţii naţionale,
speranţa într-o viaţă mai bună pentru omul de rând
ale martirului Ioan Arion au fost surprinse în versurile funebre compuse
atunci de către poetul Ovidiu Hulea, pe care fetele şi flăcăii
din Agriş le-au cântat, nu numai cu prilejul înmormântării
sale, acolo la Alba Iulia, ci şi după ce s-au întors acasă.
Iată câteva fragmente din aceste versuri:
"Nu mai plânge mamă
dragă
Că mă plânge
Ţară-ntreagă...
...Numai eu zâmbesc acum
Cum tot merg pe albul
drum...
...Că vedeam o ţară
mare
Parcă mai n-avea
hotare.
Şi-n ea numai fraţi
români
Dar nu robi, ci toţi
stăpâni.
...Nu erau case sărace
Iar în inimi numai
pace."
Agrişenii s-au întors
de la Alba Iulia, pe de-o parte trişti că au pierdut pe stegarul
şi organizatorul acţiunilor lor, dar şi mândri de el, pe
de altă parte, bucuroşi că au fost martori oculari ai
epocalului eveniment de la 1 Decembrie 1918, când s-a aprins marea flacără
a dreptăţii poporului român.
În ziua de 11 ianuarie
1919, la mormântul lui Ioan Arion s-a oficiat parastasul de şase săptămâni,
în prezenţa unei companii de onoare comandată de col. Nicolau
şi a unei mari mulţimi de cetăţeni. În timpul
slujbei, preotul Rusan a pomenit pe toţi martirii neamului românesc.
În decembrie 1919, pe
mormântul lui Ioan Arion au fost aşezate coroane făcute prin
contribuţia unor cetăţeni ai oraşului.
La 23 februarie 1920, primăria
oraşului se adresează prefecturii judeţului, arătând
că de mai bine de un an la mormântul martirului nu s-a aşezat
nici un semn de pietate. Se cerea intervenţia la forurile superioare
pentru punerea la dispoziţie a unei sume destinate acestui scop. La
10 martie 1920, prefectura înaintează raportul Consiliului Dirigent
- Resortul Internelor din Cluj, care aprobă şi trimite suma de
10.000 coroane.
Probabil, cu realizarea
mormântului şi a crucii a fost încredinţat preotul Florian
Rusan, întrucât, în luna noiembrie 1920, acesta lansează o invitaţie
tipărită către oficialităţi, pentru participarea
la parastasul şi procesiunea la mormânt din ziua de 28 noiembrie
1920. Astfel, oraşul marii înfăptuiri de la 1 Decembrie 1918,
îşi "îmbogăţea" zestrea cu încă un
monument de martir. Pe cruce, epitaful înserat atrage atenţia
vizitatorului: "Ioan Arion din comuna Aghiriş (în loc de Agriş
n.n.) ucis mişeleşte de garda maghiară în gara Teiuş
în drum spre Marea Adunare ţinută în Alba Iulia la 1 Decembrie
1918 - Naţiunea recunoscătoare".
La 27 noiembrie 1921, Ioan
Arion a fost din nou comemorat în biserica din Maieri a preotului Rusan,
în prezenţa autorităţilor civile şi militare ale oraşului,
a unei subunităţi de ostaşi şi a fanfarei militare. La
solemnitate a participat, de această dată, şi mama
martirului. Au elogial pe cel pomenit preotul Rusan şi generalul
Glodeanu. Pentru mama eroului s-a realizat o fotografie a mormântului
şi sa colectat suma de 1000 lei.
Apoi, încet-încet, mai
ales după încetarea păstoririi preotul Florian Rusan, colbul
uitării s-a aşternut peste memoria şi mormântul celui ce a
fost sacrificat în cel mai frumos moment al vietii sale.
În ce priveste modestul
mormânt-monument al lui Ioan Arion din cimitirul Maieri, în afară
de faptul că a început să se degradeze, credem că ar
trebui reluată măcar tradiţia preotului Florian Rusan de la
Parohia ortodoxă din cartier (Maieri 1) de a se oficia anual un
parastas sau o slujbă de pomenire a celui pentru care naţiunea
română si-a propus să fie recunoscătoare.
Căci şi marele
nostru istoric, Nicolae Iorga, arăta în ceasurile de mare entuziasm
şi de fericire ale realizării unitătii naţionale românesti:
"Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această
faptă a Unirii, de la general şi de la fruntaş ardelean, până
la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei
noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de
oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou", iar primul
martir al României reîntregite, după afirmaţia lui Vasile
Goldiş, a fost Ioan Arion, stegarul din Agriş.
Ioan PLEŞA &
Laurenţiu MERA
(din periodicul
"Apulum", vol XXXIII/1996)
|
|
