|
Nu
este pentru prima dată şi cu siguranţă nici pentru
ultima, când asistăm la o concentrare sistematică de articole,
“studii ştiinţifice” sau “evocări” ale unor cercuri
maghiare prin care se revendică vechea doleanţă asupra spaţiului
transilvănean. Deja astfel de atitudini au ajuns aproape un loc comun
în conştiinţa noastră, un element care, repetat consecvent
aproape că devine domestic, făcându-ne să trecem pe
deasupra lui cu un zâmbet de superioritate, ştiind evident, că
majoritatea acestor eforturi nu sunt decât ipocrizii şi falsuri
istorice cu scop propagandistic. Totuşi, aceste eludări din
partea noastră nu pot continua la nesfârşit, căci o inocenţă
afişată nu este deloc fertilă în faţa acestor atacuri
şi falsificări voite, care au o anumită finalitate pentru
imaginea noastră. De fapt, nu cu mult timp în urmă, astfel de
manifestări antiromâneşti au şi titulatură generică-sindromului
Tony Judt, cu referire la un articol scris de istoricul american, în
“The New York Reviews of Books” (1) şi care şochează pe
orice lector român.
În ceea ce ne priveşte însă, ne vom referi la o altă creaţie
în genul celui lui Judt-e adevărat, mai putin subtilă, împănată
cu note “ştiinţifice”. Este vorba de un articol apărut
pe reţeaua INTERNET, pe site-ul asociaţiei Maghiarilor Ardeleni
din SUA, sub titlul ”Speră şi poate vei rămâne” şi
care, se pare, o prelucrare a unui reporter TV despre situaţia
comunităţii maghiare din Apuseni. Împotriva celor care
contribuie perseverent la falsificarea sistematică a situaţiei
din Ardeal, nu putem să nu atragem atenţia asupra câtorva erori
din acest articol, evidente de altfel, oricărui om cu bun simţ,
indiferent de ednia sa.
Încă de la primele rânduri se creează o atmosferă lugubră,
ceţoasă, nocturnă, specific “transilvăneană”,
şi care se păstrează pe tot parcursul evocării făcute
de eroul articolului, fostul pastor reformat din Abrud, Bauman Ferenc.
Acesta este cel ce povesteşte despre destinul absolut tragic al
maghiarilor de pe aceste meleaguri în raport cu românii, cei care au
avut din când în când impertinenţa să-i ceară drepturile
în imperiul austro-ungar. Imediat mai apoi, el aminteşte de momentul
unor confuze şi dramatice evenimente, petrecute în anul revoluţionar
1848 şi mai apoi în 1849, pe care le răstălmăceşte
însă, potrivit propriei sale perspective, aproape bucuros, că
au o neasemănată ocazie de a dovedi “victimizarea” populaţiei
maghiare din Ardealul de sud. Pe scurt, după părerea noastră
deducem din ambiguele sale evocări, că ar fi vorba de situaţia
din Zlatna din toamna lui 1848, când pe baza hotărârii de la Blaj,
din 15 septembrie 1848, se hotărăşte aplicarea drepturilor
românilor de a forma “garda naţională românească pentru
a menţine siguranţa în cercurile şi satele româneşti
şi pentru a se apăra împotriva terorismului maghiar” (2).
Garda naţională românească din Zlatna va fi condusă
de Petru Dobra, care va fi ales prefect al oraşului. Pe baza
ordinului baronului Puchner, comandant al armatelor austriece din
Transilvania, gărzile româneşti încep să dezarmeze pe
cele maghiare, situaţie care a încercat să fie realizată
şi la Zlatna. Trupele maghiare din oraş, au refuzat însă să
depună armele, astfel că situaţia începe să devină
încordată. Au loc mai multe discuţii între reprezentanţii
celor două tabere, în urma cărora se hotărăşte
ca armele să fie depuse de ambele părţi şi să fie
păzite pentru a se evita orice conflict. Românii se execută de
acest ordin aproape în totalitate, în 23 octombrie 1848, dar nu şi
garda maghiară care, în această situaţie, care din ordinul
conducătorului oraşului Nemegyei, va începe să tragă
în trupele româneşti dezarmate. Lucrul acesta va fi confirmat
şi de un autor maghiar, Farkas Szilagyi . Românii fug la marginea
oraşului unde se regrupează şi atacă şi ei pe
maghiari, care furioşi, vor da foc clădirilor şi
bisericilor româneşti din oraş şi mai apoi, vor fugi înspre
Alba Iulia.
Populaţia românească, de pe traseu a aflat însă repede de
atitudinea şi crimele maghiare din Zlatna şi mobilizându-se
rapid, va opri pe fugari, obligându-i să depună armele şi
să se lase escortaţi până la Alba Iulia. Coloana este întâmpinată
în dreptul comunei Presaca de o grupare a românilor din satele din jur,
care, înfuriaţi de ştirile de la Zlatna şi nerecunoscând
acordurile încheiate între refugiaţi şi români mai înainte,
ei vor ataca pe maghiari. Numărul victimelor nu se cunoaşte cu
exactitate, acesta pendulând între 300 - conform datelor româneşti
şi 600 -potrivit istoricilor maghiari. Oricum, atacul a fost puternic
dezarmat de comandantul militar din Alba Iulia şi o parte din fugarii
maghiari vor găsi adăpost în satele din zonă, chiar în
unele din care au provenit românii furioşi şi exasperaţi
de umilinţele şi crimele pe care le-au suferit atâta vreme din
partea autorităţilor maghiare (3).
Acesta este regretabilul eveniment provocat de ambiţia stupidă a
administratorului Nemegyei de a rămâne stăpân pe Zlatna şi
de încălcare brutală a acordurilor de dezarmare pe care le
acceptase iniţial chiar el. Este regretabil, deşi reacţia
populaţiei româneşti nu face decât să arate încă o
dată, că limitele suportabilităţii în faţa
exceselor maghiare fuseseră de mult depăşite, sfârşind
în acest debuşeu defulator, pentru ca, mai apoi, tot la rândul lor
să ajute o parte a refugiaţilor gărzii ungureşti din
Zlatna.
Articolul nostru vorbeşte însă, cu aceeaşi abstracţie
tipică dezinformărilor dezinvolte, de mii de morţi, fără
să precizeze însă nimic concret, explicativ, lăsând
cititorului neutru ideea ca astfel de întâmplări nu ar fi fost
nimic ieşit din comun pentru epoca respectivă şi că
ele reprezintă doar o banală parte dintr-un “destin tragic”
al maghiarilor de aici.
Practic, aceasta este şi intenţia ce se vrea indusă - de a
convinge că populaţia maghiară a fost supusă
sistematic şi sălbatic unor epurări şi asimilări
forţate din partea românilor, deşi e evidentă întâietatea
şi superioritatea ungurilor asupra mojicilor români. Pentru a se
sugera acest lucru, personajul principal, pastorul Bauman Ferenc, nu se dă
la o parte din a utiliza un întreg arsenal emoţional şi
dramatic, care camuflează de fapt neputinţa şi
iresponsabilitatea de a oferi ceva concret şi coerent despre pretenţiile
“istorice” ale maghiarilor în spaţiul transilvan. Astfel el deplânge
împuţinarea populaţiei, ungureşti, un fenomen pe care-l
proiectează într-un cadru cu adevărat apocaliptic, ca şi când
ar fi vorba de o strategie planificată, chiar obsesivă a românilor
de a termina cu toţi maghiarii. Aceştia fiind de altfel obligaţi
la o condiţie autonomă “clandestină”, doar incognito
mai reuşind, cu măreţe eforturi proprii, să-şi
menţină învăţământul maghiar, şi numai în
cadrul comunităţii. Oricine din România, cu o minimă decenţă
obiectivă, rămâne blocat în faţa acestor imagini mai mult
decât artificiale, care seamănă mai mult probabil cu un roman
prost de aventuri.
Se vorbeşte cu nonşalantă de “noile pustiiri şi
emigranţi”, ca şi cum România ar fi cel putin Kosovo, şi
ca şi cum mult mai mult decât ca de la sine înţeles, întreg
spaţiul acesta este maghiar prin natura sa, românii nefiind decât
nişte amărâţi de impostori care păcătuiesc prin
lipsă de respect şi recunoştinţă faţă
de cei ce le sunt superiori şi i-au civilizat. Dar parcă intuind
totuşi că mai este necesar un element concret în toată
această fabulaţie paranoidă, autorul induce şi un
personaj efectiv, care să confirme toate aceste lucruri, pe preotul
reformat din Ighiu, Gudor Botond.
Acesta devine aproape un personaj paradigmatic, un erou care reuşeşte
să se descurce în această perioadă neagră pentru
etnicii maghiari de aici, iar faptul că realizează un doctorat
despre un preot din Ighiu, din sec. al XVIII - lea. Bod Peter, este
oarecum o metaforă emblematică a eforturilor depuse de
continuitate şi păstrare a conştiinţei maghiare în faţa
încercărilor susţinute de “asimilare”. şi acesta la rândul
său, devine un susţinător al idei de genocid al maghiarilor
în perioada 1848-1849, când “răsculaţii români au masacrat
2000 de bărbaţi maghiari”. Evident, paşoptiştii nu
fac decât să continue şirul celor care au asuprit naţia,
maghiară de-a lungul veacurilor aici pe pământul ei strămoşesc:
“până atunci, au fost năvălirea tătarilor,
turcilor, pustiirile nemţilor, răscoala lui Horea”. Nu mai are
rost să insistăm asupra acestei intercalări subtile a
eroului nostru, de la 1784, într-o schemă depreciativă, în
care eforturile sale, nu devin decât atitudini antimaghiare nimic
diferite de ale tătarilor şi turcilor.
Evocare se continuă prin descrierea unei călătorii, ce capătă
aspecte de-a dreptul iniţiatice, spre Abrud, moment în care iarăşi,
Bauman Ferenc ne reaminteşte - obsesiv, chiar hipnotic, de ciocnirile
din 1849 dintre români şi maghiari, terminate evident cu un masacru.
Aproape ca ne vine să credem că în epocă, uciderea
maghiarilor -care să nu uităm erau cei care conduceau
Transilvania - devine un fel de sport naţional al populaţiei româneşti.
Nu ne aduce nici măcar aluziv în discuţie un minim context,
care să explice cauza unor astfel de evenimente şi care să
fi fost motivele pentru care populaţia civilă să fie atât
de exasperată şi încât să atace trupele militare.
În schimb, ne evocă cu nostalgie vechile castele, “cazinouri,
restaurante animate, magazine şi birouri de stat poleite cu aur, ce
au fost de-a lungul secolelor în oraşele în care acum “sunt
neglijate în mod groaznic”. Este interesant cum se conciliază
această perspectivă veleitaristă a cosmopolitismului
rafinat al autoritătilor maghiare din Abrud, cu precedentele evocări
ale soartei mizerabile a maghiarilor ardeleni. Evident, că astăzi,
alta ar fi fost situaţia oraşului dacă ar fi, făcut
parte din Ungaria. “Nefericitele” conjuncturi istorice: Trianon, al
doilea război mondial, au condus, din păcate, la acest deznodământ
în care “au rămas doar câţiva catolici şi o mică
adunare de reformaţi, iar unitarienii au murit cu toţii".
Mai să-ţi vină să crezi că pe aceste meleaguri
destinul este antimaghiar. Ca să nu mai pomenim de “autorităţile
- române” care” au provocat în oameni spaime incredibile şi înfricoşătoare”.
Probabil că din acest motiv, în 1994 când Bauman Ferenec a venit în
zonă, apa nu urca “de la etajul 1 în sus” - era cu siguranţă
un sabotaj la adresa maghiarimii pentru a-i obliga să plece.
Probabil că toate aceste elemente ne par hilare, dacă nu ar fi
în internaţionalitatea lor, profund dăunătoare şi
animate de acelasi scop: de a cultiva în lume o imagine deformată a
realităţilor din Transilvania, dar mai ales, de a oferi grotesc
de false perspective asupra istoriei trecute şi prezente a minorităţii
maghiare de aici. Dincolo de ignorarea oricărei referi la ceva
concret, documentat în susţinerea afirmaţiilor făcute cu
atâta dezinvoltură în acest articol, ne loveşte violenta
rea-intenţie şi mai ales aproape abjecta polarizare axiologie între
“civilizata” etnie maghiară, cultă, cosmopolitană, care
asculta în măreţe conace, Bela Bartok şi mediocra naţie
română care populează insalubru blocuri proletare unde apa urcă
doar un etaj. Un cititor neştiutor al realităţilor va avea
realmente impresia că pătrunde într-un spaţiu al creaţiei
lui Bram Stocker. Este clar, ce-i drept, că veleităţile
literare ale articolului precum şi subtilităţile,
psihologice nu-i lipsesc. Aproape că lăcrimăm când citim
pasaje ca acesta: “A trebuit să mă obsedeze faptul că
(spunea Bauman Ferenc nu voi mai boteza, că încet, voi îngropa odată
cu sfârşitul de secol, bătrânii care formează majoritatea
comunităţii. M-am gândit nu o singură dată, şi
la momentul în care comunitatea nu va mai avea nici măcar 10 membrii
atunci când îl voi îngropa pe ultimul maghiar, eu, frumos, voi stinge
luminile, voi închide biserica şi aşa va lua sfârşit
istoria de 700 de ani a maghiarilor din Ardeal".
Ne pare are rău că suntem nevoiţi să apelăm la o
rememorare a unor astfel de atitudini maghiare, care în cele din urmă
nu duc la nimic concret şi nu fac decât să sporească
concluzia şi să denatureze realităţile istorice. Cu
siguranţă, că nu serveşte nimănui astăzi- la
modul onest al lucrurilor - să fie trunchiat sau să re
reconstruiască ideologic trecutul comun al românilor şi
maghiarilor în acest areal.
Greşelile - cele care au existat realmente nu închipuite - trebuie
asumate, de fiecare parte, fără să devină instrumente
propagandistice în arsenalul strategiilor geopolitice contemporane ale
unor vetuste şi absolut nejustificate viziuni utopice.
Adrian
Moraru
Note:
1. Tradus şi publicat
în limba română în revista “22” (6 - 12 noiembrie 2001 pp.
6-7), sub titlul “România: ultima pe listă “
2. Citat din “Fondul
George Anghel”, Directia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale,
fascicola 2 ‘1850 pp. 73-80)
3. Toate aceste elemente
au fost preluate din articolul d-lui profesor Liviu Palihovici-
"George Anghel despre conflictul de la Zlatna", Dacoromania, nr.
3’ 2000, pp. 15-16.
|
|
