|
100 de ani de la
intrarea României în Primul Război Mondial
La 15/28 iunie 1914, la
Sarajevo, liceanul Prinţip ucide prin focuri de revolver pe arhiducele
Frantz Ferdinand, moştenitorul monarhiei austro-ungare şi pe soţia lui.
O lună mai târziu, Austro-Ungaria declară război Serbiei. După câteva
zile Europa întreagă, şi în urma ei, toate celelalte continente, erau
târâte în vârtejul celui mai groaznic cataclism pe care l-a înregistrat
istoria omenirii.
Războiul era la hotarele
României. Patru cincimi din graniţele noastre erau ocupate de luptători.
De la Severin şi de la Dorohoi se puteau urmări luptele, iar la
Vârciorova şi la Mamorniţa cădeau schije şi gloanţe rătăcite. Marele
conflict sângeros nu putea să nu aducă răfuiala cea mare. Din râurile de
sânge, peste movilele de cadavre, nu putea să nu se ridice aurora
dreptăţii. Şi de la această dreptate, Ţara şi Neamul Românesc aveau mult
de aşteptat. Istoria Neamului Românesc este o înşiruire de nedreptăţi,
suferinţe şi umilinţe. Mai mult de jumătate din pământul şi neamul
nostru se găsea sub jug străin. Constituirea unui Stat Românesc, care să
cuprindă pe toţi Românii de pe tot Pământul Românesc, acesta era idealul
naţional şi visul de veacuri, în care au crescut toate generaţiile
noastre.
În Transilvania, o
conştiinţă nouă îşi face drum, generaţia tânără întoarce faţa de la
Viena şi Budapesta şi se îndreaptă spre Bucureşti. De aici înainte
soarele românismului răsărea de la Bucureşti. Răscoala lui Horea, Cloşca
şi Crişan; Revoluţia de la 1848-1849 şi Avram Iancu devenit eroul
legendar al luptelor românilor; Unirea Moldovei cu Ţara Românească de la
1859 şi făurirea unei Românii moderne; Războiul de Independenţă al
României din 1877-1878 au contribuit decisiv la deşteptarea conştiinţei
naţionale a românilor. Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, prin
Statutul lui Andrei Şaguna s-a despărţit de biserica sârbească.
Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului
Român – ASTRA, dă un impuls puternic culturii naţionale româneşti.
Memorandumul din 1892, în care sunt expuse suferinţele şi revendicările
româneşti, este prezentat la Curtea de la Viena de o numeroasă delegaţie
românească. Împăratul refuză să primească delegaţia, iar documentul este
trimis la Budapesta. Guvernul ungar îl înapoiază preşedintelui
delegaţiei, dr. Ioan Raţiu, iar la întoarcerea în ţară memorandiştii
sunt judecaţi pentru „trădare de patrie”. Odată cu porţile temniţelor de
la Vaţ şi Seghedin, s-au deschis complet şi totdeauna inimile Românilor
din Regat pentru fraţii lor din Ardeal. Ideea daco-românismului devine
coşmarul şoviniştilor maghiari. Neamul Românesc este acum considerat ca
un tot unitar, graniţele artificiale pot despărţi trupurile dar sufletul
este unul singur. Conştienţi de primejdie, ungurii urmăresc
maghiarizarea forţată cu o furie exasperată, Tisza, Banffy, Appanyi,
sunt cei trei care culminează sforţările de distrugere ale Neamului
Românesc, cu ajutorul legilor celor mai draconice. Conducătorii maghiari
indicau cu precizie sfârşitul demersului, în 50 de ani nu va mai fi
picior de român în Transilvania. Dar în plină execuţie a planului de
asasinare a unei naţiuni, cade trăsnetul catastrofei mondiale. Tisza era
unul din reprezentanţii cei mai fanatici ai politicii naţionale
maghiare, a căror întreagă acţiune era dominată de halucinaţia statului
naţional unitar maghiar. În această situaţie Austria era paralizată, era
prizoniera Ungariei. Politica Austriei era dominată de interesele
Ungariei, iar unul din punctele cardinale ale politicii ungare era
intoleranţa faţă de naţionalităţi. Ungaria era strâns legată de Austria
ca o piatră de moară de gâtul unui om care se îneacă. În preajma marelui
război, imperialul cadavru, a ajuns să sape groapa propriului imperiu
tocmai datorită politicii Ungariei.
Bucovina a fost ruptă din
trupul Moldovei şi furată de austrieci în anul 1775. Diplomatul austriac
Kaunitz, ministrul Mariei Tereza a reuşit să-şi asigure buna atitudine a
mareşalului Rumiantzow, generalissimul armatelor ruseşti mulţumită unui
cadou de 5000 de galbeni şi a unei tabachere de aur, împodobită cu
briliante. Mareşalul rus îşi retrage oştile din Bucovina, apoi
austriecii o ocupă, astfel banditescul proiect a reuşit. Dulcea Bucovină
a lui Alecsandri, vesela grădină, plină de amintirile gloriosului trecut
al Moldovei, murea pe încetul şi-şi întindea braţele rugătoare către
sora mai mare.
Tot printr-o înşelătorie
la 28 mai 1812 ne este răpită Basarabia de către ruşi. Vina a fost
aruncată asupra dragomanului Dumitrache Moruzi, care seconda pe
ministrul turc Galib Effendi şi luau parte activă la dezbaterile
Tratatului de Pace de la Bucureşti. Ţap ispăşitor a fost găsit Moruzi,
sub acuzaţia că, râvnind la un scaun domnesc într-unul din cele două
principate, a căutat să-şi atragă simpatia ruşilor. Pentru această faptă
lui Moruzi i-a fost tăiat capul din ordinul marelui vizir. O târguială
necinstită între străini şi un cap tăiat au pecetluit răpirea
Basarabiei. După Războiul de Independenţă din 1877 – 1878, Congresul de
la Berlin ne solicită să înapoiem Basarabia de sud ruşilor. Ca o
compensaţie României i se dă Dobrogea, vechiul pământ românesc al
marelui voievod Mircea.
În octombrie 1912 a
izbucnit Războiul Balcanic. Turcia era în conflict cu Italia, Bulgaria,
Serbia, Muntenegru şi Grecia. România era interesată deoarece chestiunea
graniţei de sud a Dobrogei era nerezolvată. Nu se respectase voinţa
Congresului de la Berlin, Silistra, cu forturile ei, cheia Dobreogei, a
rămas în stăpânirea Bulgariei.
În anul 1913 a început
campania română în Bulgaria. Pentru a doua oară, în cursul domniei sale,
Regele Carol trecea Dunărea în fruntea armatei române. În anul 1877 el o
făcuse ca să cucerească independenţa României şi să ajute la formarea
statului bulgar. După 36 de ani el trebuia s-o facă din nou ca să dea o
lecţie vecinului ingrat şi să asigure liniştita dezvoltare a ţărilor
balcanice, ameninţate de planurile agresive ale tulburătorului popor
bulgar. Rezultatele campaniei erau foarte mulţumitoare, dar a scos în
evidenţă şi unele lipsuri ale armatei române. Tratativele de pace,
conduse cu deosebită autoritate de Titu Maiorescu, au dus la încheierea
Păcii de la Bucureşti din 1913. România a ieşit la încheierea acestor
evenimente cu un câştig de teritoriu, care-i asigura graniţa Dobrogei de
sud, cu prestigiul său european considerabil mărit, dar şi cu un duşman
implacabil, Bulgaria. Atât campania României cât şi rezultatul
tratativelor au produs o răcire a relaţiilor cu Austro-Ungaria şi cu
Bulgaria, astfel că Austro-Ungaria se decide să ducă o politică agresivă
împotriva României mergând până acolo, încât concepeau anexarea României
la Austro-Ungaria.
La 15-28 iulie 1914
Austro-Ungaria declară război Serbiei. Era preludiul săptămânii tragice.
La 31 iulie Germania declară război Rusiei, iar la 3 august Franţei. În
aceeaşi zi Germania invada teritoriul Belgiei. La 4 august Anglia
declară război Germaniei. Dansul morţii începuse. Într-o săptămână şapte
state europene, dintre care cele cinci mari puteri, erau în stare de
război. O lună mai târziu, Turcia şi Japonia se prinseseră şi ele în
hora sângeroasă.
Surprinderea şi emoţia
Românilor au fost considerabile. Era în conştiinţa generală că mari
evenimente ne aşteaptă şi pe noi. Convingerea că evenimentele de faţă
constituie un moment istoric cum nu se întâlnesc multe în cursul
veacurilor, că ele sunt menite să schimbe faţa lumii, soluţionând cele
mai arzătoare probleme internaţionale, ne impunea şi nouă datoria de a
ne folosi de acest prilej. Ar fi fost o crimă împotriva patriei şi a
neamului ca să lăsăm să ne scape această ocazie, aşa de rară în istoria
popoarelor. Aveam revendicări naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut.
Cele dintâi ne duceau în conflict cu Austro-Ungaria, celelalte cu Rusia.
Aceasta era cumpăna cea grea în care ne găseam după izbucnirea marelui
conflict. Un drum greşit, o mişcare rea, şi micul stat român putea fi
strivit între uriaşii ce se ciocneau în jurul lui.
Pentru a fixa atitudinea
României faţă de marele război, un consiliu de coroană s-a ţinut la
Sinaia, sub preşedinţia Regelui Carol, în ziua de 3 august 1914. Au
participat întregul guvern, în frunte cu preşedintele Consiliului de
Miniştri, Ioan I.C. Brătianu, preşedinţii corpurilor legiuitoare, foştii
prim-miniştri şi şefii de partide politice. Regele Carol, german de
origine, vedea chestiunea prin prisma obligaţiilor sale contractuale,
România era legată printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale.
Regele a scos dintr-o casetă de fier, tratatul încheiat de el şi
contrasemnat de Ioan Brătianu tatăl, la 1883, reînnoit sub guvernele
miniştrilor Catargiu, Sturza şi Maiorescu a căror semnătură o purta.
Singurul Petre Carp a avut aceeaşi poziţie cu propunerea Regelui şi ceru
imediata intrare în război alături de Puterile Centrale. Majoritatea
celor prezenţi au fost împotriva propunerii Regelui, pentru motive de
ordin juridic şi moral.
Alianţa noastră cu
Puterile Centrale era o alianţă defensivă. În cazul de faţă Puterile
Centrale erau agresoarele, ele provocaseră şi declaraseră războiul.
România nu fusese nici consultată, nici măcar prevenită asupra
demersului guvernului austroungar la Belgrad, care avea să provoace
războiul şi s-o târască într-un război ofensiv. Aproape toţi sfetnicii
de faţă s-au pronunţat în cuvinte mişcătoare şi întemeiate pe o adâncă
cunoştinţă a situaţiei politice, pentru o neutralitate care să ne
îngăduie a aştepta desfăşurarea evenimentelor, păstrându-ne completa
libertate de acţiune. La sfârşitul consiliului, primul ministru Brătianu
a prezentat o telegramă, prin care anunţa că Italia se declarase neutră.
Puterile Centrale au
considerat politica noastră ca un act de trădare faţă de aliatul de care
ne lega un tratat. Neutralitatea proclamată de România nu putea fi o
soluţie definitivă. La adăpostul timpului câştigat, România trebuia
să-şi facă toate pregătirile politice şi militare, pentru ca la momentul
potrivit să intre în luptă cu maximum de putere şi cu şansă de izbândă.
Simpatiile personale, puterea legăturilor tradiţionale, raţionamentul
obiectiv şi alte felurite consideraţii, împărţeau ţara în două curente.
Cel dintâi, cel mai slab era curentul germanofil. Curentul antantofil,
chiar de la început, era mult mai puternic. Lozinca lui era eliberarea
Ardealului, şi această ţintă se identificase cu idealul naţional român.
Faţă de politica brutală,
cinică şi ipocrită a Puterilor Centrale, alianţa dintre Anglia, Franţa
şi Rusia, a inaugurat cu dibăcie o politică largă, generoasă, menită a
câştiga inima popoarelor. La baza acţiunii lor războinice, ele au pus
principiul autodeterminării naţionalităţilor, eliberarea popoarelor
asuprite, dreptul fiecărui popor de a dispune liber de soarta lui.
Simpatia pentru Franţa, dorinţa de eliberare a Ardealului şi perspectiva
prăbuşirii Austro-Ungariei, ce se întrevedea din ce în ce mai probabilă,
în urma înfrângerilor de pe frontul rusesc au fost hotărâtoare.
În tragedia Neamului
Românesc, care începea să-şi desfăşoare scenele ei pline de durere şi de
măreţie, cea dintâi victimă, doborâtă de lovitura nemiloasei soarte a
fost Regele Carol, care a murit pe 27 septembrie 1914. Slăbit de povara
celor 76 de ani, dintre care 48 de ani de domnie, bătrânul întemeietor
al modernului stat român se văzu pus în faţa celei mai chinuitoare
probleme ce a sfâşiat vreodată sufletul unui cap încoronat. Multe
personalităţi ale vremii au mărturisit „Regele Carol a murit de război”.
Noul Rege al României,
Ferdinand, se urca în scaunul domniei în împrejurări neasemănat de
grele. „Voiu domni ca bun român”, a declarat noul rege în clipa solemnă
a jurământului. Între porunca sângelui şi aceea a conştiinţei, Regele
Ferdinand o ascultase pe aceasta din urmă. România era cea mai curtată
ţară, deoarece aşezarea ei geografică, puterea ei militară şi
ascendentul căpătat în urma războiului balcanic, dădeau participării ei
la război cea mai mare greutate. Atât Puterile Centrale cât şi statele
Antantei au încercat şi au făcut tot posibilul de a câştiga România de
partea ei. Dar privirile şi inimile Românilor se îndreptau în primul
rând peste Carpaţi. Partizanii colaborării cu Franţa şi Anglia: Ioan
I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, Barbu Şt. Delavrancea,
Octavian Goga, Vasile Lucaci, Nicolae Filipescu, Regina Maria şi mulţi
alţii au desfăşurat o intensă propagandă atât în ţară, cât şi peste
hotare pentru realizarea idealului naţional, toţi românii să se unească
într-un singur stat. Politica de război a lui Brătianu se rezuma la
declaraţia: aşteptarea momentului celui mai favorabil, pentru ca
intrarea noastră în război să se facă cu maximum de folos, atât pentru
noi cât şi pentru prietenii noştrii. Diplomaţia europeană îl numea
„Sfinxul”, căci abilitatea şi discreţia sa, devenite legendare în
istoria marelui război, împiedicase să i se cunoască intenţiile. Nicolae
Iorga de asemenea a militat neobosit pentru ca România să intre în
război de partea Antantei, pe care-l considera „cea din urmă jertfă de
răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl duce pentru robia lui
de 2000 de ani”. România a dus tratative serioase cu Franţa, Anglia,
Rusia privind ajutorul ce-l va primi în armament, tehnică, muniţii,
precum şi garanţii privind revendicările noastre teritoriale.
La 22 iunie 1916, Rusia şi
Franţa au somat România, prin telegrame, să intre în război imediat,
arătând că era un moment favorabil. În telegramă se spunea: „Intrarea în
război a României, în momentul acesta va avea o valoare corespunzătoare
în desfăşurarea comună a sforţărilor puterilor aliate, ceea ce nu va fi
cazul când hotărârea sa va fi amânată pentru o epocă nedefinită.
Situaţia porunceşte României de a se alătura „acum ori niciodată”.
La 4/17 august 1916, Ioan
I. Brătianu, seful guvernului român încheia cu reprezentanţii Rusiei,
Franţei, Angliei şi Italiei tratatele prin care România se obliga ca,
cel mai târziu la 28 august, să declare război şi să atace
Austro-Ungaria. Tratatele încheiate erau în număr de două, un tratat
politic şi o convenţie militară.
Teritoriul asupra căruia
puterile semnatare recunoşteau României dreptul de anexare, cuprindea
totalitatea provinciilor locuite de români, din cuprinsul monarhiei
austroungare: Bucovina, Transilvania şi Banatul, în întregime, iar
Crişana, până la o linie care se întindea aproximativ de la vărsarea
Mureşului în Tisa, în faţa Seghedinului, până la vărsarea Someşului în
Tisa; apoi în Maramureş, până la linia despărţitoare dintre Tisa şi
Vizău. Astfel, interesele României fuseseră bine garantate.
La 14/27 august 1916 s-a
ţinut în Palatul Cotroceni din Bucureşti istoricul Consiliu de Coroană,
convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere fruntaşilor ţării
aprobarea pentru intrarea în acţiune a României, hotărâtă de guvernul
Brătianu, precum şi sprijinul lor. Ioan I.C. Brătianu a declarat că
România nu putea să rămână neutră într-un război în care se hotăra
soarta lumii, cu atât mai mult cu cât ea avea un ideal de îndeplinit şi,
împrejurări ca cele de azi, nu erau să se mai întâlnească. Cauza
românismului a făcut un pas gigantic înainte, din moment ce patru mari
puteri au recunoscut dreptul nostru la unitate naţională.
Maiorescu şi Marghiloman
au avut rezerve faţă de intrarea în război, iar Petre Carp a fost
categoric împotriva războiului. Take Ionescu şi Filipescu, care-şi
vedeau încoronată politica dusă de doi ani de zile, şi-au exprimat
deplina satisfacţie, asigurând pe Suveran şi pe guvern de sprijinul lor
necondiţionat.
Istoricul Consiliu de
Coroană s-a terminat într-o mare însufleţire. Regele, prin nobilul său
sacrificiu şi prin patriotismul său înălţător, a încheiat şedinţa cu
îndemnul, „Cu Dumnezeu înainte!”. La scurt timp decretul pentru
declararea stării de război se afişa pe străzile Bucureştiului, iar pe
înserate, goarnele jandarmilor anunţau mobilizarea generală a armatei.
La ora 21 ministrul nostru la Viena a înmânat declaraţia de război pe
care România o făcea către Imperiul Austro-Ungar.
România începuse sfântul
război pentru eliberarea fraţilor noştri subjugaţi şi pentru întregirea
neamului. A doua zi Regele Ferdinand împărtăşea românilor hotărârea cea
mare şi le trimitea un cuvânt de îndemn la datorie, de însufleţire şi de
nădejde. „Pentru neamul nostru războiul a adus ziua aşteptată de veacuri
de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. Astăzi ne este dat nouă să
întregim opera înaintaşilor noştri, închegând pentru totdeauna ceea ce
Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea Românilor de pe
cele două părţi ale Carpaţilor.”
Trecând pe picior de
război, în noaptea de 27-28 August 1916, armata noastră a mobilizat
833.758 militari, comandaţi de aproape 18.000 ofiţeri, şi era alcătuită
din 378 batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104
escadroane de cavalerie. Cifra oamenilor chemaţi sub drapel şi acelora
aflaţi la dispoziţia armatei, era de 1.083.000 de oameni, reprezentând
aproximativ 15% din populaţia ţării. Cu mult mai grea se prezenta
problema înzestrării armatei cu armament. Alianţa noastră din 1883 cu
Puterile Centrale prevedea ca tot materialul de război să se aducă din
Austria şi din Germania. Eram deficitari la artilerie, mitraliere şi
armament de infanterie. Doctrina noastră militară era stabilită de
puterile cu care aveam un tratat de alianţă, iar inamicul nostru
probabil era Rusia şi nu ne era permis să avem trupe de vânători de
munte şi nici armament pentru aceste trupe, ceea ce ne punea în
inferioritate, având în vedere operaţiile noastre militare din munţi.
Odată cu declaraţia
războiului, Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul
Berthelot. Înconjurat de un corp pe ofiţeri de elită şi de tehnicieni,
el era chemat să aducă, atât în organizarea serviciilor armatei cât şi
în instrucţia trupelor, acel spirit francez atât de necesar în războiul
modern.
Din cauza formei
geografice curioase a României, frontul ocupa de-a lungul Carpaţilor de
la Dorna la Vârciorova, apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până
aproape de Turtucaia, şi în sfârşit de-a lungul frontierei dobrogene de
la Turtucaia până la Marea Neagră, o lungime de 1200 kilometri. Era cel
mai lung front din Europa, mai lung chiar decât frontul rusesc, care de
la Baltica până la Dorna, n-avea decât 1100 de km. Şi acesta era un
dezavantaj întrucât însemna dispersarea forţelor şi dădea posibilitatea
inamicului să-şi concentreze forţele şi să ne atace în punctele noastre
mai slabe.
Din numeroasele variante
strategice ale Marelui Stat Major, cea aleasă în mod definitiv, ca fiind
corespunzătoare cu situaţia politică şi militară a ţării, a fost
denumită „Ipoteza Z”. Războiul nostru era un război naţional pentru
eliberarea fraţilor, cea dintâi mişcare pe care trebuia să o facă armata
română era trecerea Carpaţilor. Pe frontul de sud, de la Calafat până la
Marea Neagră, era Armata a III-a, a cărei comandă se încredinţase
generalului M. Aslan. Frontul ofensiv carpatic, era servit de armatele
I, II şi IV. Armata I-a, sub comanda generalului I. Culcer, se întindea
de la Calafat până la izvoarele Argeşului. Armata a II-a, sub comanda
generalului Al. Averescu, ocupa frontul de la izvoarele Argeşului până
în regiunea Vrancei. Armata a IV-a sau de Nord, sub comanda generalului
Const. Prezan, ocupa Carpaţii Moldovei, făcând în regiunea Dornei,
joncţiunea cu frontul rusesc.
Regele Ferdinand avea
comanda supremă a armatei române în război. Ca şef al Marelui Stat Major
figura generalul A. Zottu, dar o boală grea l-a împiedicat pe acesta să
ia parte la conducerea operaţiilor militare, care au fost concepute şi
conduse de către generalul D. Iliescu. Când declaraţia noastră de război
sosi pe neaşteptate în seara zilei de 27 august 1916, ea produse o
emoţie considerabilă la cartierele generale ale armatelor duşmane.
În noaptea de 14/27 –
15/28 august 1916 trupele române au atacat frontiera austroungară. Zidul
de temniţă, care închidea o jumătate a Neamului Românesc, era dărâmat.
Prin văile, pe unde, cu 18 veacuri în urmă, trecuseră legionarii
împăratului Traian pentru a cuceri Dacia, prin aceleaşi văi pe unde, cu
trei veacuri în urmă, trecuseră steagurile oastei marelui voievod Mihai
Viteazul, ca să unească pe toţi fiii aceluiaşi neam sub acelaşi sceptru,
pe aceleaşi căi trecea acum oştirea Regelui Ferdinand pentru a înfăptui
pentru vecie ceea ce Traian orânduise, iar Mihai înfăptuise numai o
clipă.
Pătrunderea în
Transilvania s-a făcut prin 18 puncte. Rezistenţa opusă de trupele
austroungare a fost înfrântă cu repeziciune, trupele române înaintau
impetuos spre ţelurile fixate. După numai două zile de la începerea
războiului trupele române intrau în Braşov, pe Valea Jiului ocupau
oraşul Petroşani, au ocupat Târgul Secuiesc, iar după trei zile de
război erau în faţa Sibiului şi a Orşovei.
Coloanele române înaintau
voios, într-o înălţare sufletească, uşoară de înţeles. Era ziua
triumfului, răzbunarea suferinţelor milenare. Trupele duşmane, care
încercau să se opună înaintării trupelor române, erau cele ce
constituiseră Armata I austroungară, comandată de generalul Arz von
Straussemberg. Zilnic Arz primea întăriri atât austroungare cât şi
germane, iar conducerea trupelor duşmane din Ardeal a trecut în mâna
germanilor. Trupele duşmane se reorganizează constituindu-se grupul de
Nord-Est, sub comanda generalului prusian von Morgen şi grupul de Sud
comandat de generalul prusian V.Staabs.
După o lună de la intrarea
României în război, campania din Ardeal intra într-o fază nouă. Forţele
celor trei armate române trebuiau concentrate, legate una de alta şi
aduse în Valea Mureşului. Înaintarea se făcea cu încetineală, de când
armatele fuseseră împuţinate, prin trimiterea de ajutoare în Dobrogea şi
la Dunăre.
În această situaţie
generalul Falkenhayn, fostul şef al statului major german, sosi la 19
septembrie la Deva luând comanda frontului din Ardeal. Falkenhayn decise
să-şi concentreze toate forţele disponibile într-un singur sector şi să
atace grupul românesc de acolo. Grupul român odată distrus, forţele
duşmane se vor îndrepta imediat spre grupurile vecine, spre a le pregăti
aceeaşi soartă.
Noul comandament german
luase hotărârea definitivă, el va începe contraofensiva, atacând grupul
român de la Sibiu. Germanii au conceput bătălia de la Sibiu ca o luptă
de nimicire. Împresurarea plănuită de inamic n-a reuşit. Eroismul arătat
de soldaţi, care au luptat ca leii, atât individual, cât şi în grupe, au
reuşit să degajeje armata din cercul de fier în care fusese strânsă şi
au transformat într-o pagină de epopee, ceea ce putea să se transforme
într-un dezastru. Bătălia de la Sibiu i-a impresionat dureros pe români.
A fost prima ciocnire serioasă cu un adversar superior numericeşte şi
pregătire, ca germanii şi cu o dotare în tehnică de luptă net superioară
faţă de români. Cu toate victoriile obţinute de Armata a II-a la
Porumbacu şi la Bărcuţ, Marele Cartier General a hotărât suspendarea
ofensivei şi o nouă grupare a forţelor ei, spre a muta ofensiva spre
nord, unde grupul lui Morgen constituia pericolul.
În 35 de zile de lupte
continue şi aprige, împotriva unul inamic care se întărea continuu şi pe
un teren foarte greu, frontul acestei armate înaintase pe o adâncime
între 80-100 km în inima Ardealului. Ea ajunsese la sfârşitul lunii
septembrie la porţile oraşelor Reghin şi Sighişoara. Teritoriul ocupat
de armatele româneşti reprezenta o treime din suprafaţa totală a
Ardealului, dar acest fapt nu a ţinut mult. În bătălia de la
Praid-Sovata, Armata a IV-a a ieşit biruitoare, dar a fost nevoită să-şi
plece capul în faţa neînduplecatei soarte şi să se jertfească pe altarul
camaraderiei războinice. Soldaţii armatelor a doua şi a patra române
victorioşi cu braţul, erau înfrânţi cu sufletul, acesta era rezultatul
înfrângerilor de la Sibiu şi Turtucaia. Ca represalii pentru purtarea
frăţească a locuitorilor faţă de armata română, ungurii, la reocuparea
satelor şi oraşelor româneşti, dau foc caselor şi gospodăriilor
româneşti, spânzură pe loc, fără judecată, pe cei învinuiţi de purtare
frăţească cu românii.
În această situaţie
Falkenhayn pregăteşte ofensiva împotriva Armatei a II-a. În bătăliile de
la Şinca şi Ţânţarul inamicul este victorios şi se pregăteşte pentru
bătălia de la Braşov. Cu mai mult de trei veacuri în urmă, la 7 iulie
1603, în marginea Braşovului, oastea românească condusă de Radu Şerban
Voievod, nimici până la cel din urmă om, oastea ungurească a craiului
ardelenesc Moise Szekely. Capul craiului purtat pe străzile Braşovului a
fost apoi bătut în cuie pe porţile Făgăraşului, în semn de răzbunare
pentru mişeleasca ucidere a lui Mihai Viteazul din 1601. Opt ani mai
târziu, în 1611, Radu Şerban bătea din nou mândra oaste a noului crai al
Ardealului, Gabriel Bathory, între Sâmpetru şi Braşov, exact pe locurile
unde, cu 305 ani mai târziu, urmaşii oştenilor Basarabului vor smulge
admiraţia duşmanului. Sângele românesc a mai multor generaţii, a înroşit
pământul Ardealului. În bătălia de la Braşov dată în zilele de 7 şi 8
octombrie, românii sunt învinşi şi trebuie să înceapă retragerea. După
40 de zile campania română din Ardeal a luat sfârşit. Trupele române au
început durerosul marş de retragere înspre aceleaşi creste ale
Carpaţilor, devenite acum bariera ce trebuia să apere pământul patriei
de năvala duşmană.
Ofensiva română în Ardeal,
partea cea mai însemnată a planului de operaţii militare, fusese
paralizată de la început de contralovitura primită pe frontul de sud.
Apărarea Dobrogei şi încercarea de la Flămânda, îndrumaseră într-acolo,
nu numai rezervele generale, dar chiar unităţile de prima linie,
indispensabile ofensivei din Ardeal. Astfel, înainte de a fi putut
atinge linia Mureşului, primul obiectiv al ofensivei noastre, duşmanul
îşi adunase forţele disponibile, îşi organizase o armată ofensivă şi
începuse loviturile. Bătălia de la Sibiu fusese cea dintâi şi fusese
hotărâtoare. Iniţiativa trecuse în mâna duşmanului, în Ardeal ca şi în
Dobrogea. Reluarea ofensivei în Ardeal a fost hotărâtă când situaţia
fusese compromisă.
Neaşteptatele lovituri
primite la Turtucaia, Bazargic şi în Dobrogea de sud, pricinuiseră
luarea de contramăsuri, spre a para ameninţarea din acea parte.
Puternicele forţe trimise în Dobrogea şi la Dunăre restabiliseră aici
echilibrul între cele două armate adversare. Şi visul eliberării
Ardealului, legănat de doruri seculare, un moment întrerupt, îşi rupse
brusc firul. Goniţi de pe sfântul pământ, unde intrasem ca eliberatori,
eram urmăriţi de un duşman înverşunat, care-şi mărea din ce în ce
puterile. Furtuna se apropia acum ameninţătoare de porţile casei
noastre.
Măsuri energice şi repezi
se impuneau. Primul gând a fost la ajutorul aliaţilor. În vecinătatea
noastră imediată era puternicul aliat rus, cu nesecatele lui resurse de
oameni şi material. Inacţiunea ruşilor era de neînţeles în prima etapă a
războiului, când bănuiala nu începuse încă a încolţi în sufletele
noastre. Guvernul şi comandamentul român s-au adresat atunci marelui
cartier rus, cerându-i o participare mai viguroasă a armatei ruseşti la
acţiunea de pe fronturile noastre.
Telegrama lui Alexeiew
este revelatoare, ea făcea proba concepţiei ciudate pe care şi-o făceau
ruşii despre colaborarea celor două armate. România şi armata română nu
existau şi nu intrau în socoteală, decât atât cât erau necesare pentru
protecţia propriei armate ruseşti, prevedea telegrama. Dacă acest scop,
care era singura preocupare a comandamentului rus, se obţinea mai
lesnicios cu sacrificarea şi ruina României, aceasta nu emoţiona deloc
pe guvernul şi comandamentul rus.
Pe frontul din Dobrogea,
România se găsea în război cu patru state: Germania, Austro-Ungaria,
Bulgaria şi Turcia. La 28 august, comanda supremă a trupelor
bulgaro-germano-turceşti din nord-vestul Bulgariei fusese încredinţată
mareşalului Mackensen, care era una din gloriile armatei germane. Era
omul iniţiativelor îndrăzneţe, a loviturilor brutale, a bătăliilor date
fără nicio cruţare de vieţi omeneşti. Încredinţarea comenzii armatei de
operaţiuni unui astfel de om, arăta importanţa pe care Germania o dădea
acţiunii de la frontiera dobrogeană.
Comandantul capului de pod
Turtucaia era generalul C.Teodorescu. El era pus sub ordinele directe
ale generalului M. Aslan, comandantul Armatei a III-a, al cărui cartier
general era la Bucureşti. Comparaţia între forţele româneşti şi cele
vrăjmaşe este cu totul în favoarea acestora din urmă. Şi cantitativ şi
calitativ, atacatorul era superior celui atacat. Bătălia de la Turtucaia
s-a dat în 5 si 6 septembrie şi a fost o adevărată catastrofă militară,
care a însângerat ţara, la o săptămână de la intrarea noastră în război.
Căderea oraşului Turtucaia a făcut o enormă impresie, atât prin pagubele
materiale, cât şi efectul ei moral.
În acelaşi timp cu atacul
împotriva oraşului Turtucaia, Mackensen aruncă şi celelalte trupe ale
armatei bulgare peste frontieră, în direcţia Silistrei şi a
Bazargicului. Această bătălie a fost un eveniment istoric, pentru întâia
oară, bulgarii au luptat împotriva ruşilor ca duşmani. Bătălia de la
Bazargic a fost definitiv pierdută pentru aliaţi, tocmai datorită
slăbiciunii comandamentului rus, care a întrebuinţat importante forţe
avute la dispoziţie, în altă direcţie decât în aceea care era cea mai
utilă şi care i se indicase.
Operaţiunile din Dobrogea
aduseseră inamicului un important succes strategic. El ne silise să ne
îndreptăm atenţia asupra frontului de sud şi să ne slăbim forţele din
Ardeal, tocmai când acolo se pregătea marea ofensivă a lui Falkenhayn.
Apoi, puterea noastră militară şi, odată cu ea, şi forţa morală care
rezultă din încrederea în sine, au primit importante lovituri. Izbânda
de pe linia Rasova-Cobadin-Tuzla era numai un episod fericit care ne
permitea să respirăm un moment şi să ne reculegem.
Noul comandant al
frontului din Dobrogea, generalul Averescu pregătea o ofensivă prin care
să atace frontal pe inamic, spre a-l arunca spre sud. Comandamentul
român a hotărât ca lupta decisivă să se dea la Flămânda. Oprirea
operaţiunii de la Flămânda este rezultatul propriei noastre voinţe şi
este efectul situaţiei critice de pe frontul transilvănean.
Contraofensiva noastră pe
frontul de sud s-a sfârşit cu o nereuşită generală. Odată cu oprirea
acţiunii de la Flămânda şi cu trimiterea a trei divizii româneşti pe
frontul carpatic, se suspendară şi luptele din Dobrogea. Locul
diviziilor româneşti plecate, îl luau trupele ruseşti. Cu strângere de
inimă trebuia primită această situaţie fatală, apărarea pământului
patriei trecea pe mâna armatei ruseşti care dăduse în Dobrogea proba
unei lipse de energie şi a unei indiferenţe totale, care îndreptăţeau
pentru viitor cele mai rele presentimente.
În această nouă situaţie
Mackensen a dezlănţuit ofensiva pe toată linia frontului. La 19
octombrie cade Topraisarul, apoi este ocupat Cobadinul, iar pe 21
octombrie trupele germano-bulgare ocupă oraşul Constanţa. După aceste
bătălii diviziile româneşti au fost scoase din luptă. În locul
diviziilor româneşti, au fost aduse trupe ruseşti. Astfel, paza a ceea
ce mai rămăsese din Dobrogea, a fost încredinţată în întregime ruşilor.
Generalul Zaioncicovsky care, prin incapacitatea sa, pierduse Dobrogea a
fost înlocuit cu generalul Sacharow şi pus sub ordinele directe ale
generalului Alexeiew.
Sângerosul şi durerosul
act dobrogean al campaniei române se încheia. Menit să fie o acţiune
secundară în războiul nostru, el a devenit deodată principala cauză a
înfrângerii. Campania dobrogeană începuse cu episodul dramatic de la
Turtucaia şi, încetul cu încetul, pompase toate rezervele puterii
noastre militare şi paralizase avântul cu care armata se repezise peste
Carpaţi. Respinşi de pe o linie pe alta, pierdusem în cele din urmă
Constanţa. Dobrogea a devenit mormântul câtorva zeci de mii de fii ai
ţării şi al celor mai frumoase iluzii.
Contraofensiva germană
respinsese armata română, care invadase Transilvania şi o aruncase în
Munţii Carpaţi. Era evident că această operaţie fusese numai prima etapă
a planului de campanie german, după care trebuia să urmeze cea de-a
doua, încercarea duşmanului de a străpunge bariera Carpaţilor şi a ocupa
România.
Românii aveau tot dreptul
să fie ingrijoraţi de întorsătura pe care o lua războiul. Marele cartier
german hotărâse ofensiva în stil mare împotriva României. Germania avea
absolută nevoie de grâul şi petrolul românesc, ca să poată trăi şi
continua războiul. De aceea, frontul românesc devenise în această
perioadă frontul principal al marelui război european. De pe toate
celelalte fronturi unde luptele stagnau, forţe considerabile se
îndreptau spre frontul românesc. Pentru noi, apărarea liniei Carpaţilor
şi a Dunării, formând un front care încingea România pe o lungime de
1200 km, era o imposibilitate strategică.
Apărarea Carpaţilor se
făcea în condiţii de mare inferioritate strategică pentru noi. Toate
avantajele, reieşite din forma geografică a frontierei române, trecuseră
de partea inamicului.
Marea bătălie a
trecătorilor a început prin atacarea porţilor Moldovei. Inamicul începe
atacul Muntelui Ţipcheş pe 19 octombrie, atacă valea Trotuşului, lupte
grele se dau pe valea Uzului, dar fără niciun rezultat. Toate speranţele
inamicului se îndreaptă spre trecătoarea Oituzului. Operaţiile grupului
Schmettow pentru cucerirea trecătoarei Oituzului, poartă numele de
bătălia de la Oituz. Comanda trupelor române care apără trecătoarea
Oituzului a fost încredinţată generalului Eremia Grigorescu, care va
deveni unul din numele glorioase ale războiului nostru. În lupta de la
Megheluş a căzut căpitanul Petre Carp, fiul bătrânului om politic, care
aducea, în acest chip, jertfa sa de sânge în războiul pe care nu-l voise
şi la realizarea idealului, în care nu crezuse. Au urmat luptele de la
Hârja, prin care localitatea a fost transformată în ruine, iar în marea
bătălie de la Oituz, inamicul suferise o dureroasă şi sângeroasă
înfrângere. Divizia 15 română şi-a câştigat gloriosul nume de „divizia
de fier”, înscris cu litere de foc şi sânge pe înălţimile ce domină
poarta Oituzului, mândra inscripţie, „Pe aici nu se trece!.
La 27 octombrie generalul
von Arz sfârşise bătălia din Munţii Moldovei cu o decisivă şi completă
înfrângere. Generalul Prezan şi viteaza armată de nord se arătaseră tot
atât de vrednici în defensivă, cum se arătaseră şi în ofensivă. Porţile
Moldovei erau bine păzite.
Dacă atacarea trecătorilor
Moldovei ce constituia concepţia comandamentelor austroungare, era
pentru Falkenhayn o „idee nenorocită”, în schimb atacarea trecătorilor
care constituie drumul cel mai scurt spre Bucureşti, era ideea favorită
a comandanţilor germani.
Comandamentul român era
conştient de gravitatea situaţiei. Regiunea Braşovului atacată de
germani era cea mai vulnerabilă, din cauza vecinătăţii ei imediate cu
capitala ţării şi a numeroaselor trecători ce o străbăteau, în număr de
şase. Comanda Armatei a II-a, reconstituită cu cinci divizii, era
încredinţată din nou generalului Averescu.
Şoseaua Branului este unul
din drumurile cele mai vechi care au legat Ţara Românească cu Ardealul.
Este calea legendarului descălecat al Basarabilor. Pe aici au trecut în
veacul al XIII-lea cavalerii teutoni cu gândul întemeierii unei durabile
stăpâniri germanice. Tot pe aici, mai în urmă, în două rânduri, armatele
mândre ale ungurilor, conduse de ambiţiosul rege Carol Robert, ori de
puternicul Sigismund, împăratul german de mai târziu, erau atacate,
bătute şi ajutate să-şi găsească patria mai repede, de simpli oşteni ai
Basarabilor, care-şi apărau „moşia şi nevoile şi neamul”. În luptele de
la Rucăr, Dragoslavele, Mateiaşul şi Câmpulung germanii au trebuit să se
declare învinşi. Încercarea de străpungere de la Câmpulung a eşuat.
Concomitent cu luptele de
la Câmpulung, grupul generalului Staabs ataca trecătoarea Predealului şi
drumurile vecine cu ea. Aici s-au dat lupte sângeroase, Predealul a fost
ras de pe faţa pământului, au fost transformate în ruine gara din
Predeal, vila lui Brătianu, primul ministru al ţării, „principalul
vinovat pentru intrarea României în război împotriva austroungarilor şi
germanilor”. Doi ani mai târziu însă, bărbatul de stat român declara:
„Am avut o casă şi, alături de ea, o frontieră. S-a prăpădit casa, dar
s-a dus şi frontiera!”
Timp de zece zile, de la
13 până la 23 octombrie, cu tot potopul distrugător, revărsat din gurile
monstruoaselor mortiere, Predealul n-a putut fi luat. Soldaţii români au
luptat ca nişte viteji zile de-a rândul, cu faţa întoarsă spre Ardeal.
În perioada 15-20
octombrie, germanii au încercat străpungerea în trecătorile Bratocea şi
Buzău, dar bariera de piatră şi de fier, pe care o opuneau românii în
munţii lor, era intactă. Falkenhayn întoarse ochii mai spre dreapta, pe
valea Oltului. Comandantul grupului care apăra valea Oltului era
generalul Praporgescu, un soldat de elită, cu frumoase însuşiri
sufleteşti şi profesionale. O mare nenorocire s-a întâmplat în ziua de
13 octombrie, când generalul Praporgescu făcea o inspecţie pe înălţimea
Coţi, apoi pe valea Câineni căzu din întâmplare un obuz lângă grupul
ofiţerilor şi lovi mortal pe general. Comanda grupului de la Olt a fost
încredinţată generalului Petala. În ziua de 16 octombrie inamicul începe
ofensiva împotriva frontului român. S-au dat lupte grele pe Pietrosul şi
Veveriţa, în Valea Topologului până în 21 octombrie. Încercarea grupului
Krafft de a forţa trecerea pe la Olt se terminase şi ea cu un eşec
pentru vrăjmaşi. Podul de la Câineni a fost aruncat în aer şi şoseaua
s-a stricat în cursul luptelor. Străpungerea pe drumul cel mai scurt
nu-i reuşise inamicului, el va încerca acum pe drumul cel mai lung, în
sectorul Jiului, apărat de Armata I-a. În locul generalului Culcer,
comanda Armatei I-a a fost încredinţată generalului Dragalina. În ziua
de 25 octombrie generalul Dragalina pleacă pe front pentru a-i îmbărbăta
pe soldaţi. O patrulă inamică s-a apropiat de maşina generalului şi a
deschis focul, generalul fiind lovit la braţ. Evacuat, pansat şi operat
prea târziu, el moare în spitalul din Palatul Regal din Bucureşti în
ziua de 9 noiembrie 1916. Era după generalul Praporgescu al doilea
general căzut pe câmpul de onoare. Luptele din Valea Jiului s-au
încheiat în ziua de 27 octombrie cu victoria românilor. Biruinţa de la
Jiu a hotărât pe moment, nu numai soarta unei bătălii şi a unui oraş, ci
soarta războiului şi a ţării.
Bătălia de la Jiu este,
după cea de la Oituz, a doua mare victorie pe care Românii au câştigat-o
împotriva puternicului duşman. Înfrângerea de la Jiu încheie şirul celei
dintâi sforţări făcute de vrăjmaş pentru a pune mâna pe trecători.
Ofensiva începută de Falkenhayn şi de Arz la 11 octombrie, se sfârşeşte
la 28 octombrie cu un fiasco total.
Cu o experienţă în plus
Falkenhayn se pregătea pentru a doua bătălie a trecătorilor. La 10
noiembrie a început a doua bătălie de la Oituz. Luptele au continuat
până la 18 noiembrie 1916, dar izbânda a fost de partea românilor. În
sectorul Bratocea-Buzău luptele s-au dat în perioada 31 octombrie – 9
noiembrie, dar inamicul nu a reuşit să străpungă frontul român. La 10
noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung.
Concomitent inamicul atacă pe Valea Prahovei din 26 octombrie până la
sfârşitul lunii noiembrie fără a reuşi să străpungă frontul român. La 10
noiembrie generalul Morgen a început bătălia de la Câmpulung. Trupele
române se retrag înspre Târgovişte, iar inamicul întră în ziua de 29
noiembrie în Câmpulungul evacuat de români. Timp de 45 de zile, un
inamic puternic, bine înarmat şi special echipat, s-a epuizat în
sforţări sterile, fără să reuşească a sparge zidul de stâncă pe care i-l
opuneau piepturile româneşti.
În timpul aceasta, grupul
Krafft se întărise considerabil prin ajutoarele sosite, pe când frontul
român care se întindea pe o suprafaţă foarte mare, se subţiase mult.
Sprijinit pe această superioritate de efective, dispunând de trupe
excelente ca alpinii bavarezi şi austrieci, perfect pregătite pentru
războiul în munţi, cu o artilerie formidabilă, primind şi automobile
blindate şi mortiere de calibru mare, Krafft reîncepe a doua ofensivă
din Valea Oltului în 24 octombrie. Cu toată rezistenţa eroică a trupelor
române, la sfârşitul lunii noiembrie Valea Oltului a ajuns în mâna
germanilor. Au trecut două luni din ziua în care Falkenhayn pornise
bătălia de la Sibiu, care trebuia să-i deschidă îndată pasul Turnul Roşu
şi drumul Oltului. I-au trebuit însă două luni de lupte grele, pentru ca
soldaţii Kaiserului german să poată trece în toată voia pe vechiul drum
străbătut de atâtea armate cotropitoare.
Oltul, care de-a lungul
veacurilor a răsfrânt în apele sale, rând pe rând, aquilele romane,
panaşele ungurilor, iataganele turceşti, iar acum oglindea coiful cu
ţepuşe ale germanului, loveşte mai năvalnic „zidul vechi al mănăstirii”
Cozia şi povesteşte umbrei sfinte istoria tristă a neamului care-şi
pregăteşte înălţarea prin jertfă şi durere.
După mai bine de cinci
veacuri, treceau din nou pe Valea Oltului soldaţi din neamul acelora,
care luptaseră ca tovarăşi de arme, alături de oştenii români. Cavalerii
lui Frederic de Zolern, îmbrăcaţi în armuri şi cu crucea pe piept,
veniseră la 1396, într-un avânt de jertfire, să apere creştinătatea, la
Nicopole, alături de floarea nobilimii franceze şi de oştenii lui
Mircea, împotriva semilunei ce se înălţa cotropitoare. Iată că în 1916,
acum o sută de ani, mirosind pradă bogată, veneau lacomi să sugrume pe
strănepoţii foştilor lor camarazi de arme, care îşi apărau ţara şi
neamul. Vremea schimbă sufletele popoarelor, ca şi pe ale indivizilor.
Intrând în străvechea
capitală a celor dintâi Basarabi comandantul german, din ordinul
Kaizerului, a depus o coroană pe mormântul Regelui Carol, în catedrala
din Curtea de Argeş. Trei zile mai târziu, avangardele grupului Krafft
intrau în Piteşti.
Comandamentul german
pregătea concomitent cu luptele de pe Olt o nouă ofensivă în stil mare,
cu o metodă şi minuţiozitate caracteristic germană pe Valea Jiului.
Comanda întregului grup, cu un total de peste 80.000 de militari, cea
mai impozantă forţă care operase până acum pe frontul carpatic, a fost
încredinţată generalului Kühne. Concentrarea formidabilei armate a lui
Kühne se făcuse cu atâta discreţie, încât ai noştri au fost luaţi prin
surprindere. În ziua de 11 noiembrie, un uragan de foc s-a dezlănţuit
din gurile a peste 250 de tunuri, de toate calibrele, asupra poziţiilor
româneşti. Cu asemenea forţe Falkenhayn reuşise să rupă linia frontului
român, şi să străpungă Valea Jiului. În situaţia critică în care se
aflau românii, au conceput bătălia de la Târgu Jiu din 16-17 noiembrie.
Desfăşurată în condiţii de totală inferioritate, am fost învinşi, iar
puhoiul german înainta pe teritoriul Olteniei, la 21 noiembrie inamicul
ocupa Craiova. Pământul Olteniei, ţinutul românismului celui mai vechi,
mai curat şi mai mândru, obârşia energiilor româneşti, primea cel dintâi
insulta copitelor cailor năvălitorului. Catastrofa României începuse. La
Jiu se produsese spărtura, iar la Olt, zăgazul abia se mai ţinea.
În această situaţie
România a solicitat ajutor de la aliaţi. Aceştia au promis multe, dar în
realitate ajutorul rus se lăsa aşteptat. Brătianu, cu multă amărăciune,
exprima reprezentantului rus urmările fatale ale inacţiunii trupelor
ruse. Zece corpuri de armată ruseşti stăteau cu arma la picior, fără a
interveni în lupte. Ideea rusească a triumfat, ei solicitau sacrificarea
teritoriului românesc în interesul desfăşurărilor strategice viitoare,
necesitate de operaţiile războiului european. Armata română va trebui să
apuce pe drumul calvarului său. La 23 noiembrie inamicul a ocupat oraşul
Caracal apoi oraşele Râmnicu Vâlcea, Slatina, iar pe 27 noiembrie linia
Oltului căzuse, invazia duşmană îşi urma cursul, nestânjenită de niciun
obstacol serios.
Unul din cele mai
impresionante acte ale tragediei române a avut loc dincolo de Olt, unde
odiseea grupului de la Cerna a rămas în istorie. Acest grup dând dovadă
de un eroism demn de subliniat, şi-a făcut datoria apărând oraşul Turnu
Severin, învingându-i pe unguri şi pe austrieci. Rămas izolat, fiind
înconjurat din toate părţile de duşmani, a ajuns un detaşament
„fantomă”, şi-a început aventura retragerii printre inamic pentru a face
joncţiunea cu trupele române, sfârşind cu capitularea.
Ideea atacării simultane a
României din două direcţii, dinspre nord, peste Carpaţi şi dinspre sud,
peste Dunăre, era ideea iniţială şi fundamentală a planului strategic
german. Planul fusese elaborat de Marele Cartier German, după bătălia de
la Braşov, din 8 octombrie. Erau cele două lame ale unei foarfece, care
se apropiau, retezând bucata dinapoia lor.
În dimineaţa zilei de 23
noiembrie, pe o ceaţă foarte densă, ce acoperea fluviul şi malurile,
germanii au început trecerea Dunării. Primele subunităţi au trecut
neobservate în bărci, realizând un cap de pod provizoriu, iar a doua zi
a fost construit podul de pontoane între Şistov şi Zimnicea, pe care au
trecut coloane nesfârşite, în sunetele muzicilor şi sub ochii
mareşalului Mackensen. Germani, honvezi unguri, bosniaci, turci, bulgari
se revărsau ca un puhoi cotropitor asupra satelor şi ogoarelor
româneşti.
Invazia duşmană năpădea
acum ţara din trei părţi. Cercul de foc al puternicului duşman se
strângea din ce în ce împrejurul armatei române epuizate. Ea trebuia să
lupte în acelaşi timp în munţi cu faţa spre nord, la Olt cu faţa spre
vest şi acum şi la Dunăre cu faţa spre sud, ceea ce era imposibil.
Din acelaşi loc, pe unde
acuma se ridica sabia ameninţătoare a duşmanului, cu aproape 40 de ani
în urmă se ridicase un glas tremurător: „Vino în ajutor, treci Dunărea
pe unde vrei, în ce condiţii vrei; turcii ne prăpădesc; cauza
creştinătăţii e pierdută!” Era vocea marelui duce Nicolae,
generaslissimul armatelor ruseşti, încolţite de Osman Paşa la Plevna,
ameninţate să fie aruncate în Dunăre; el implora de la domnitorul Carol
al României mâna de ajutor salvatoare. Românii luptaseră, ruşii au fost
salvaţi, Bulgaria a fost eliberată şi... Basarabia furată!
Mai târziu cu 39 de ani,
prin acelaşi loc, hoarda cotropitoare în care lucesc, pline de ură,
privirile robului eliberat cot la cot, cu călăul lui de ieri, păşeşte pe
pământul românesc. Dar de astă dată glasul României sună în deşert.
Marele aliat îşi avea socotelile lui misterioase. Ajutorul lui vine
târziu, slab, şovăielnic. Eram singuri în ceasul primejdiei grele.
Inamicul înainta pe
teritoriul României pe mai multe direcţii. După Zimnicea au fost ocupate
Alexandria, Drăgăneşti, Vedea, iar în 27 noiembrie a fost ocupat oraşul
Giurgiu. Bulgarii s-au comportat în Giurgiu ca nişte barbari, s-au
năpustit asupra caselor şi avutului locuitorilor, magazinele şi casele
au fost jefuite, apoi a venit rândul uşilor, ferestrelor şi a tot ce se
putea demonta, toate acestea fiind transportate în Bulgaria. Cum toate
acestea n-ar fi fost de ajuns, bulgarii au bombardat cu sălbăticie
oraşul transformându-l în ruine. Ceea ce mai rămăsese de pe urma
bombardării, a fost transformat în cenuşă de pe urma incendierii de
către bulgari. Giurgiul era complet distrus datorită banditismului
bulgăresc.
Situaţia României apărea
disperată. Trei luni după declararea războiului sfânt pentru eliberarea
fraţilor lor oprimaţi, românii se găseau pe propriul teritoriu invadat
şi dinaintea duşmanului puternic şi neîndurător, setos de răzbunare şi
lacom după pradă. Românii nu mai puteau opune decât trupe în retragere,
decimate, obosite şi cu moralul scăzut, plecând capul în faţa
fatalităţii inexorabile. Comandamentul armatei române a hotărât să nu
considere războiul ca pierdut, ci să încerce o supremă sforţare pentru
înfrângerea inamicului şi salvarea Bucureştilor.
Marea bătălie pentru
apărarea Bucureştilor se va da, de-a lungul liniei Argeşului, în plină
câmpie; acţiunile cele mai importante vor avea loc în ţinutul dintre
Argeş şi afluentul său Neajlovul. Este bătălia de pe Argeş şi Neajlov,
zisă şi bătălia pentru Bucureşti. Conducerea operaţiunilor marii bătălii
a fost încredinţată generalului Constantin Prezan. De soarta bătăliei
care începe în ziua de 29 noiembrie, depindea soarta neamului.
Inamicul dispunea de forţe
redutabile. Cele trei armate, Krafft, Kühne şi Kosch la care se adăugau
şi alte grupuri, divizii şi brigăzi, au trecut în subordinea mareşalului
Mackensen, devenit comandant al tuturor forţelor duşmane.
Românii din nou au cerut
ajutor de la aliaţi. Francezii se alătură şi ei românilor şi solicită
ruşilor să intervină, dar degeaba. În faţa puhoiului inamic, românii
fără ajutorul promis au luptat eroic la Călugăreni, lângă Neajlov şi pe
Argeş, dar în cele din urmă au fost împresuraţi din toate părţile de
către inamic, fiind nevoiţi să se retragă. Este greu de explicat
motivele care făceau pe ruşi să lase pe români să fie învinşi, lăsându-i
singuri în toate luptele din Muntenia.
Bătălia de pe Neajlov şi
Argeş a fost cea mai mare bătălie care s-a dat în prima perioadă a
războiului nostru, fiind considerată printre marile lupte date în cursul
Primului Război Mondial. În această mare bătălie a trebuit să ţinem
piept, în câmp deschis, armatelor a patru ţări: Germania,
Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria, superioare nouă ca număr şi ca
putere militară, comandate de doi iluştri mareşali Mackensen şi
Falkenhayn pe care îi avea cea mai puternică şi mai bine organizată
dintre armatele europene.
Se cuvine cea mai vrednică
cinstire eroilor care au luptat şi căzut pe Neajlov şi pe Argeş. Din
pământul, îngrăşat cu trupurile şi cu sângele lor, avea să crească
floarea recunoştinţei unui popor liber şi unit.
Înfrângerile suferite de
armata română se explică şi prin faptul că Germania a mutat pe frontul
român centrul de greutate al războiului. Pe frontul român, duşmanul a
concentrat în noiembrie 1916, 40 de divizii şi 6 brigăzi din toate
punctele de vedere superioare nouă, la care se adaugă inacţiunea
ruşilor. Aşa se explică de ce la 6 decembrie a căzut Bucureştiul, iar la
12 decembrie, Wilhelm II a lansat, în numele Puterilor Centrale,
celebrul manifest de pace, redactat pe un ton arogant. Germanii au dat
războiului cu România o importanţă vitală, prada era bogată şi uşoară,
românii fiind azvârliţi aproape necugetat în ghiarele hrăpăreţe ale
celui mai redutabil dintre duşmani.
În tot timpul campaniei
din 1916, Rusia a fost de rea credinţă. La Curtea din Petrograd dominau
sentimentele germanofile şi intenţia de a pregăti o pace separată cu
Germania. Pretextul care să justifice această trădare faţă de cauza
comună a aliaţilor, trebuia să fie dezastrul militar al românilor, care
să nu atingă direct Rusia.
Marele Cartier Român, care
s-a mutat la Buzău, a decis retragerea generală a armatei române în
Moldova. Retragerea armatei române, după bătălia de pe Neajlov şi Argeş,
constituie episodul cel mai dureros din întreaga campanie a anului 1916.
Condiţiile în care s-a efectuat retragerea au fost deosebit de tragice
şi suferinţele impuse armatei au fost aproape supraomeneşti. Retragerea
a costat mai multe victime decât cele trei luni de lupte ce au
precedat-o. După retragere, la cererea aliaţilor s-a decis distrugerea
tuturor instalaţiilor industriei petrolifere din Prahova şi din judeţele
vecine. Magaziile şi hambarele încărcate cu grânele strânse cu sudoarea
ţăranului se prefac în mormane de tăciuni şi cenuşă, se aruncă în aer
arsenalele, pulberării şi depozite militare. Se prăbuşesc măreţele
poduri de peste ape, ridicate cu atâta trudă şi cheltuială, se nimiceşte
tot avutul ţării, în urmă rămâne pustiu şi jale.
Inamicul a hărţuit în
permanenţă armata română. În zilele de 8-11 decembrie a avut loc bătălia
de pe Cricov, în care generalul Averescu a ţinut piept invadatorilor
pentru a se crea condiţii favorabile executării retragerii. Ultima mare
bătălie din perioada retragerii a avut loc la Râmnicu Sărat în prioada
22-27 decembrie. Prin victoria de la Râmnicu Sărat s-au putut retrage
românii spre nord, iar ruşii se deplasau spre sud. La 14 decembrie,
ruşii au început retragerea de pe frontul dobrogean, urmăriţi
îndeaproape de bulgari, iar Delta Dunării se găsea într-o situaţie
deosebit de gravă. La 22 decembrie a început bătălia de la Caşin, în
aceeaşi zi cu bătălia de la Râmnicu Sărat, şi a ţinut până la 31
decembrie. În cele 10 zile de lupte violente, date de ambele părţi cu
mari pierderi şi cu mari suferinţe, pe ploi torenţiale, viscole şi
zăpezi, într-o regiune dintre cele mai grele de străbătut, frontul român
fusese împins în partea de sud a Vrancei. Inamicul încerca să cadă în
spatele şi în flancul poziţiilor româno-ruse de la Focşani şi Siret.
Bătălia de la Caşin a continuat mai departe, dar ca un sector al marii
bătălii de la Focşani şi Siret. După luptele de la Focşani, Siret şi
Pralea, înaltul comandament german al trupelor din România a dat ordinul
de intrare în poziţiile de defensivă. Repaosul, atât de indispensabil
pentru amândouă părţile, începe la mijlocul lunii ianuarie.
Campania din 1916 se
sfârşise. Nu era sfârşitul prevăzut la începerea campaniei. Era
dimpotrivă, un sfârşit trist, care sfâşia de durere inimile românilor.
Mândra armată, care se avântase peste munţi, cu patru luni înainte , ca
să elibereze pe fraţii robiţi, fusese nevoită să se retragă cu capul
plecat şi cu inima sângerândă, dând foc avutului ţării şi părăsindu-şi
propria ţară în mâinile duşmanului. Rămăsese în urmă, în ţara părăsită,
printre mormanele de ruină, 50.000 de morminte şi 80.000 de răniţi semn
al eroismului şi al împrejurărilor tragice în care şi-au făcut datoria
vitejii soldaţi români.
După ocuparea
Bucureştiului, a început agonia capitalei, autorităţile se retrag în
Moldova, convoaiele sunt fără sfârşit. Dar sufletele se oţelesc,
caracterele se întăresc prin lupta grea a vieţii. Ne-a trebuit lecţia
aspră a înfrângerii, ca să învăţăm că avem şi datorii sfinte, care nu se
pot plăti decât cu lumina inteligenţei, cu puterea glasului şi cu jertfa
sângelui. O şcoală nouă se făcea pe nebăgate de seamă în timpul luptelor
şi în mijlocul suferinţelor de tot felul ale dezastrului nostru militar.
Rezultatul ei este spiritul cel nou ce va însufleţi naţiunea şi armata
în timpul celei de-a doua părţi a războiului nostru. El ne va aduce
reabilitarea şi izbânda.
La începutul anului 1917,
toată armata română care scăpase din dezastrul campaniei anului 1916 era
în Moldova. Puterea ei de luptă era aproape anihilată. Dar cauza nu era
pierdută. Încrezători în dreptatea sfintei cauze pentru care intrasem în
lupta cea mare, încrezători în sprijinul marilor aliaţi, alături de care
luptasem şi pentru care ne sacrificasem într-un ceas greu, trebuia să
ducem lupta mai departe, până la îndeplinirea ţelurilor pentru care
sângeram.
În ianuarie, frontul
româno-rus, închegat într-o linie unică, încingea pe la vest şi pe la
sud, petecul de pământ care mai constituia Ţara Românească independentă.
În această Moldovă, ştirbită şi ea în partea de sud-vest, se concentrase
toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul,
autorităţile, armata şi toţi cei care s-au retras din România ocupată.
Iaşi, capitala Moldovei, devenise inima rezistenţei române. Toată
activitatea guvernului, toate preocupările naţiunii, toată viaţa care
pulsa agitată şi febrilă, în bătrânul oraş, erau îndreptate în acest
timp de grea încercare spre un singur ţel: reorganizarea armatei,
punerea din nou în stare de luptă a armatei noastre, de apărare întâi,
de biruinţă în urmă.
Ca şi cum iarna grozavă,
foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte şi de mijloace de
transport, n-ar fi fost îndeajuns pentru ţara nenorocită şi pentru
armata decimată, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, se abătu
asupra Moldovei, epidemia tifosului exantematic. Celelalte lipsuri de
tot felul, i-au înlesnit terenul. La porţile spitalelor, pe geruri
cumplite, şiruri de bolnavi ce se târâseră singuri, ori fuseseră depuşi
de căruţe şi sănii aşteptau ca moartea să rărească pe cei dinăuntru. În
luna februarie 1917 pentru cele 5000 de paturi ale spitalelor din Iaşi,
erau11.000 de bolnavi. În aceste condiţii au început să apară necazurile
colaborării româno-ruse. Autorităţile militare ruse au început să se
plângă guvernului român şi să-şi arate nemulţumirile lor. În cursul
lunii ianuarie principele Carol, moştenitorul tronului, împreună cu
primul ministru Brătianu, s-au dus la Petrograd, în scopul de a strânge
legăturile între cele două ţări. La conferinţa interaliată, care se
ţinea în acelaşi timp la Petrograd, prezenţa lui Brătianu la dezbateri a
fost admisă cu mare greutate. Conferinţa nu decise nimic important
pentru soarta României, iar de la ruşi ne-am ales cu multe promisiuni,
dar şi cu multe pretenţii unele imposibil de acceptat....
Continuare în nr.
viitor
 Ioan GALDEA
|
|
