Avram Iancu

şi arta militară la români

Avram Iancu este simbolul luptei de eliberare naţională şi socială a populaţiei române din Transilvania, de sub jugul asupririi austro-ungare.

În 1848 se aprinsese vâlvătaia revoluţiilor progresiste, care a cuprins şi provinciile româneşti. Ţările Române se găseau în plin proces de modernizare a societăţii, iar la orizont se întrezăreau elementele coagulante pentru realizarea visului milenar al românilor – crearea României Mari. Istoria a creat şi a adus în fruntea poporului român personalităţi politice şi culturale, menite a defini şi a sintetiza căile de urmat pentru înfăptuirea dezideratului suprem - Unirea cea Mare.

În Transilvania mersul revoluţiei de la 1848 a fost extrem de complicat, datorită stăpânirii de veacuri a imperiului Austro-Ungar, fapt care a determinat populaţia românească să se unească şi să lupte contra ambiţiilor revoluţionarilor maghiari de a alipi Transilvania de Ungaria.

Respingerea hotărârilor de la Blaj din 3/15 mai 1848, proclamarea de către Dieta de la Cluj a anexării Transilvaniei la Ungaria şi mai ales măcelul de la Mihalţ din 21 mai/2 iunie, când au fost omorâţi 12 ţărani români, l-au convins pe Avram Iancu, ca şi pe alţi conducători transilvăneni ai revoluţiei (Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu), că doar lupta armată a rămas singura soluţie pentru ca românilor să li se recunoască drepturile lor legitime. În acest scop, Avram Iancu a chemat poporul la arme, organizând direct mobilizarea acestuia în mai multe localităţi. La 28mai/9 iunie 1848, vorbind la târgul de la Câmpeni, în faţa unei numeroase asistenţe, a spus:,,Toată Europa se înarmează pentru a izbândi libertatea. Românii să se pregătească, de asemenea, fiindcă a sosit timpul să fie şi ei liberi...Să va faceţi lănci şi să vă îndreptaţi coasăle”. Îndemnul său a fost primit cu multă însufleţire de către cei de faţă şi mulţi alţii, care au pornit să se înarmeze, în condiţii extrem de dificile, întrucât ,,românului în patria sa nu-i era iertat să se înarmeze”.

Şi totuşi românii transilvăneni şi mai cu seamă cei din Munţii Apuseni, moţii din Mogoş, Ponor şi Râmeţ, din oraşul Câmpeni şi din comunele Sohodol, Certeje, Albac, Scărişoara, Neagra, Ponorel, Vidra de Jos şi Vidra de Sus, ş.a. şi-au prefăcut coasele în lănci, şi-au ascuţit topoarele şi furcile de fier, şi-au construit tunuri din lemn, aşteptând semnalul declanşării luptei.

Concomitent cu înarmarea febrilă a maselor, Avram Iancu a desemnat comandanţii zonelor probabile de apărare.

El trebuia să adune şi să conducă locuitorii din ţinutul Câmpenilor, Simion Balint pe cei din Roşia Montană şi ţinutul Abrudului, Petru Dobra urma să se ocupe de mobilizarea locuitorilor Zlatnei şi a celor din perimetrul înconjurător, Ion Ciurileanu răspundea de ridicarea la arme a zonei Clujului şi a Turdei.

După organizarea militară a acestor zone de apărare, Avram Iancu a luat unele măsuri pentru o rapidă instruire a celor înrolaţi şi a organizat un exerciţiu de alarmă la 29 mai/10 iunie 1848. La apelul lui, prin străjile trimise pe toate dealurile şi prin semnalul clopotelor care-i vesteau să se strângă pentru luptă într-un timp foarte scurt s-au adunat-gata de acţiune-mii de lăncieri.

Cu ocazia alarmei a fost experimentată şi organizarea celor prezenţi pe grupe de luptă, cete, fiecare dintre ele comandată de un căpitan.

Avram Iancu devenea Prefectul Legiunii Auraria Gemina, de numele căruia se leagă atât apărarea munţilor, cât şi izbânda ideii de libertate naţională a tuturor locuitorilor din Transilvania, adevăratul comandant al rezistenţei armate în Munţii Apuseni, care a întocmit un plan de rezistenţă clar şi ingenios.

Planul se întemeia pe utilizarea condiţiilor naturale ale terenului muntos, bine cunoscut moţilor, şi pe împrejurarea că adversarul nu s-ar fi putut folosi pentru transportul trupelor sale şi armamentul greu din înzestrare decât de trei şosele mai importante de pătrundere în cetatea Apusenilor. Avram Iancu a stabilit ca fiecare dintre acestea să fie apărate de către un prefect: apărarea văii Arieşului a fost încredinţată lui Simion Balint, drumul de la Zlatna lui Axente Sever, iar controlul drumului Zarandului a revenit lui Ioan Buteanu.

Toate căile de comunicaţii au fost asigurate contra oricărei tentative de pătrundere a inamicului prin diferite procedee: folosind cete ţărăneşti, blocarea unor drumuri prin baricade din copaci tăiaţi şi bolovani, instalarea serviciilor de cercetare şi alarmare la punctele obligatorii de trecere.

Aprovizionarea oastei cu alimente era asigurată de comandamentele de centurii, tribunate şi legiuni, apelându-se la sprijinul locuitorilor, la rechiziţie din zonele unde se găseau concentrate forţele revoluţionare şi, în ultimă instanţă, la capturi de la inamic.

Măsurile de apărare întreprinse de Avram Iancu şi colaboratorii săi apropiaţi s-au dovedit judicioase şi oportune. La 29 septembrie/10 octombrie 1848 Kossuth Lajos a lansat un ultimatum către românii transilvăneni prin care le cerea ca în termen de 8 zile să depună armele şi să dea ascultare guvernului de la Pesta.

Ultimatumul nu a fost acceptat de români şi, în consecinţă, Consiliul Naţional Român de la Sibiu a aprobat, la 9/21 octombrie 1848, ca forţele revoluţionare române să riposteze cu armele.

Oastea populară a vitejilor lăncieri-moţi, condusă de ,,Craiul Munţilor” şi eroicii lui prefecţi, tribuni, centurioni, etc. au înscris, pe timpul celor aproape zece luni de lupte grele, una dintre cele mai dramatice şi mai eroice pagini din întreaga noastră istorie a luptei pentru eliberare socială şi naţională.

În prima jumătate a anului 1849, guvernul ungar şi-a intensificat agresiunea militară, transferând în Transilvania o puternică armată permanentă, condusă de generalul Iosif Bem.

Încercările inamicului din iarna, primăvara şi vara anului 1849 de a pătrunde în cetatea naturală a Munţilor Apuseni, organizată de jur împrejur pentru apărare, au fost concentrate îndeosebi pe văile Someşului, Calatei, Arieşului, Crişului Alb şi Crişului Negru.

Toate acţiunile de a pătrunde în munţi au fost sortite eşecului.

În acţiunile militare purtate de oastea revoluţionară, comandanţii legiunilor au dovedit iscusinţă şi au aplicat cu măiestrie principiile tactice ale luptei armate: şi-au proporţionat just forţele avute la dispoziţie în raport cu obiectivul urmărit, ilustrative în acest sens fiind luptele din împrejurimile Blajului şi Aiudului; şi-au concentrat forţele şi mijloacele în sectoarele principale ale luptelor, cum au fost cele de pe văile Arieşului, Ampoiului, la Ponor, Baia de Criş, ş.a. unde, de altfel, s-au obţinut succesele cele mai însemnate; şi-au conceput dispozitivul de aşa manieră încât apărarea a fost organizată circular şi eşalonat. Ceea ce a permis lovirea inamicului succesiv şi permanent, pe măsura înaintării forţelor acestuia; au recurs la cele mai ingenioase metode, forme şi procedee de luptă-apărarea pe direcţii, bararea trecătorilor, ambuscade, lovirea inamicului pe căile de apropiere, hărţuirea, învăluirea flancurilor adversarului, etc.

Elementele strategiei militare utilizată de Avram Iancu au fost sesizate şi de adversari. Ofiţerul Pataky-Pieringer din armata de represiune arăta următoarele despre felul de luptă al moţilor: ,,Peste tot românii au făcut cu foarte multă iscusinţă acest război de guerilă. Un asemenea popor este aproape de neînvins, când se apără disperat în munţii săi, profitând din plin de avantajele terenului.....În afară de aceasta, ei aveau şi avantajul că erau desprinşi cu urcuşul dealurilor de acasă şi, îmbrăcaţi uşor, cunoşteau fiecare copac, fiecare tufă”.

Numai prin efortul conjugat al tuturor, Avram Iancu instaurează o adevărată ,,republică românească” în Apuseni, acel ,,ţinut al minelor” care a devenit ,,centrul adevăratului război naţional”.

Avram Iancu, în calitate de comandant al forţelor revoluţionare din Apuseni a utilizat în  mod judicios şi exact forme superioare de pregătire tactică şi de luptă, variate forme şi procedee de ducere a luptei, importante principii ale artei militare, cum ar fi concentrarea eforturilor pe direcţiile cele mai probabile de atac din partea inamicului, repartizarea proporţională a forţelor şi  mijloacelor în funcţie de situaţiile create în momentele decisive ale luptei, realizarea surprinderii în acţiuni, ş.a.

Este meritul lui Avram Iancu de a fi ştiut să adapteze împrejurărilor excepţionale create de revoluţia de la 1848 modalitatea tradiţională de luptă a poporului român în faţa invadatorului puternic-războiul popular. Acesta a realizat o serioasă şi solidă sinteză între experienţa luptei multiseculare de apărare a independenţei şi principiile noi de organizare şi acţiune a armatei în epoca modernă, care va sta la baza creării sistemului militar naţional modern.