|
Ierarh viteaz
 Bolnav,
persecutat şi chinuit,
Pe-un pat străin,
dintr-un străin spital,
Episcopul de Alba a
murit,
Gonit din Scaunul
Episcopal.
A fost cel mai puternic dintre noi,
Şi cel mai bun şi cel
mai trist a fost,
Şi, prizonier
frăţescului război,
S-a stins în frigul
altui adăpost.
Cu viaţa lui şi-au tot făcut păcat,
Pan’ l-au văzut căzând
definitiv,
Cu viclenie au
îngenuncheat
Şi-au lăcrimat, chiar
din acest motiv.
Şi ar fi fost destul
scenariul tot,
Ce i l-au hărăzit,
de-atâtea ori,
Uzurpatorii, însă,
nici nu pot,
Să fie-n veci, decât
uzurpatori.
Şi, la sfârşitul
zbuciumatei vieţi,
Ei nu au ascultat
voinţa sa,
De-a-l duce Mănăstirii
din Râmeţi,
În locul drag, spre
a-l înmormânta.
De-aceşti Râmeţi, el e
pe veci legat,
Prin jertfa lui,
altarul e întreg,
Ei şi-au făcut un nou
şi trist păcat,
Cu moartea lui, ce
nici n-o înţeleg.
Măicuţele îl aşteptau
atent,
Mormântul i-l
săpaseră, prin plâns,
Dar vrerea lui, în
chip de testament,
Să-l ducă la Râmeţi,
nu i-a constrâns.
Ei erau vii şi dânsul
era mort,
Şi victimă a urii lor
străvechi,
El a făcut şi ultimul
efort
De a-i ierta, acolo,
la priveghi.
Nu ştiu aceşti
uzurpatori vicleni,
Că tot ce e firesc se
va-ntâmpla,
Emilian va merge-n
Apuseni,
Degeaba l-au închis
altundeva.
Şi clopotul din Alba
va simţi
Că s-a întors stăpânul
lui firesc,
Şi va suna, în fiecare
zi,
Cum vechi le-amintiri
îi poruncesc.
Amurg de veac, legende
nasc şi cad,
Ca frunzele, în
fiecare an,
Dar Noul Testament din
Bălgărad,
E-ncununarea lui
Emilian.
Ierarh viteaz, cu
degete subţiri,
Nedoritor de nici un
paradox,
El a zidit biserici,
mănăstiri
Şi calendare-n spaţiul
ortodox.
Acum, el s-a retras la
Dumnezeu,
tât de supărat, dintre
cei vii,
Dar, dacă va vedea că
ne e greu,
În forma unui psalm,
va reveni.
Când ultimul afront i
s-a adus,
Şi ei nici moartea nu
i-o pot ierta...
Tu, care ne priveşti,
acum, de sus,
Fii liniştit, nu
suferi în plus,
Râmeţii nu sunt numai
undeva,
Ei urcă-n ţară, Prea
Sfinţia Ta.
9 aprilie 1996
Adrian PĂUNESCU |
